Aliona Paciurca, absolventă Master Muzicologie

44265625_2174635652571315_2139597168921542656_n

Aliona Paciurca : Bine ați venit la Festivalul Muzicii Românești, ajuns anul acesta la cea de-a XX-a ediție. Participați pentru prima dată în cadrul acestui festival?
Bianca Manoleanu: Nu-mi aduc aminte pentru a câta oară, dar am mai cântat în cadrul acestui festival.

A.P.: Sunteți cunoscuți ca promotori ai muzicii românești, datorită concertelor intitulate generic „Liedul românesc”, prin fundația culturală „Bianca” și ca membri fondatori ai Festivalului și Concursului Național „Ionel Perlea” de la Slobozia. Ați optat pentru muzica românească dintr-o datorie morală sau din considerente stilistice, de repertoriu?
B.M.: Cred că ne-a luat valul spre bucuria de a cânta muzică românească și de a o împărtăși cu muzicieni, colegi de-ai noștri, pentru că publicul este un public special pentru muzica contemporană…
Remus Manoleanu: Și este și mai special pentru liedul românesc.
B.M.: Și pentru a-i determina pe prietenii noștri muzicieni, compozitori, mai ales, să ne scrie tot felul de lucrări. Astfel încât cred că voi face și o revizuire a tuturor lucrărilor pe care le-am cântat în primă audiție, pentru că în 30 de ani ni s-au scris atât de multe lucrări! Cred că nu există compozitor în România care să nu fi scris pentru cuplul Bianca și Remus Manoleanu. Din păcate muzica vocală românească de cameră, nu cea de operă sau operetă, este mai puțin vizitată de interpreți, fiind mai dificilă. Aparent! Îți trebuie, sigur, o pregătire muzicală specială, temeinică, pe care o avem, dar o au și alții. Și eu, fiind profesor la Universitate în București, încerc să-i determin să cânte muzică românească, să le demonstrez că nu este chiar atât de greu. Poți să faci ce vrei cu vocea ta, gândindu-te la sensul poeziei și apoi al muzicii, fiindcă muzica este scrisă după text, înțelegând o emoție și un sentiment al secolului în care trăiești, pentru că aici e problema. Privim muzica contemporană ca pe un tărâm închis și nu un tărâm al zilelor în care ne petrecem noi viața de dimineață până seara. Avem același ritm cu toții, de ce n-am cânta aceeași muzică. Muzica de pe vremea lui Mozart era muzică contemporană pe vremea aceea, ca să vă dau un exemplu.

Remus si Bianca Manoleanu

A.P: Abordați cu predilecție genul vocal-simfonic și creația de lied, parcurgând oratorii, cantate și misse într-o arie stilistică diversă. De ce ați ales această direcție și nu ați optat pentru cariera în genul operei?
B.M.: Două motive au fost: primul – urechea mea era obișnuită cu o voce adevărată, o voce care atunci când se exprima prin cânt mișca geamurile. Acesta era tatăl meu. Și atunci eu eram o mică pisică strangulată lângă el, și am zis că opera nu-i de mine. Apoi, începând studiul canto-ului din bucuria de a cânta cu vocea. Am început să studiez cu doamna Emilia Petrescu care a fost cea mai mare cântăreață de muzică vocal-simfonic. Mi-a fost profesoară 6 ani de zile. Am fost singura ei elevă care a rezistat la sistemul dumneaei draconic, să-i spun așa, de a preda canto. 4 ani de zile am făcut secunde și terțe pe intervale de două octave. După 4 ani mi-a zis într-o zi: „Uite, vineri, dacă vrei, te duci în locul meu. Poți să te duci în locul meu la Filarmonica din Sibiu să cânți oratoriul ăsta?” Și mi-a dat un Händel cu o grămadă de arii, se chema Oratoriul „Temperamentele”. Și eu am zis: „Sigur!”. Habar nu aveam de germană, nici de ce era acolo. Aveam un solfegiu minunat, excepțional, pot să spun. Sigur că m-am dus. Sigur că eu mai făceam și o navetă ca profesor de pian la Giurgiu, dar între astea am găsit pe drum un profesor de germană, am citit partitura și joi eram la repetiție, fără să pot să fac tril, deși erau o grămadă de triluri. De teama a ce mi se întâmpla acolo, am simțit ce înseamnă vibrația acelui aer care are ca efect un tril și am cântat și cu triluri. Cam așa a fost opțiunea mea spre vocal-simfonic, după care am intrat în recitaluri împreună cu domnia sa care nu mai cânta așa de mult, și făcea în schimb recitaluri de muzică, unde cânta multă muzică românească, pot să zic așa, clasică: Ciortea, Bentoiu ș.a., nu avea „avioanele” pe care le cântăm noi („avioanele” este un termen folosit de studenții mei). Încet, încet am descoperit că așa mă pot exprima cel mai bine liber, pentru că era o expresie a timpului meu. Nu eram încorsetată de stilul nimănui, de epocă, de un anumit tip de vibrato. Puteam să fac ceea ce poezia îmi cerea. Așa am ajuns să cânt foarte multă muzică românească. Și apoi, aveam pianistul alături. Este atât de important să poți să studiezi oricând! Să te cerți și să te împaci (că n-ai încotro) oricând, că trebuie să cânți, să ajungi la concert (vorbesc muzical, să ai tot felul de dispute pe tărâm muzical cu un pianist care oricum îți va rămâne alături, pentru că n-are încotro și atunci ajungeam întotdeauna la un numitor comun, eventual, în concert).

A.P.: Dacă la doamna Manoleanu se justifică înclinația către acest gen muzical, dumneavoastră ca pianist care ați susținut atâtea concerte solistice și ca absolvent al Conservatorului „P. I. Ceaikovski” de la Moscova, când ați descoperit această pasiune pentru genul de lied?
R.M.: Liedul este o chintesență supremă, o înfățișare a artei, este acea chintesență divină între cuvânt și melodie, muzică. Nu știi când prevalează una, când prevalează cealaltă. Mai toți marii compozitori, apropo de Mozart, Händel, Haydn, Brahms, Schubert, Rahmaninov ș.a. au dat ce au putut în lied, după părerea mea. În condițiile date, nu pentru că m-am săturat să fiu solist, dar mi-am descoperit și această potență estetică. Este superbă!
B.M.: Și nu mai puțin adevărat este faptul că i-a plăcut vocea mea, timbrul meu, care i-a grăit, pentru că nu te poți cupla muzical cu oricine. Dacă simți inflexiunile unui timbru sau inflexiunile unui timbru pianistic, atunci poți să intri, să ieși, să-l ademenești, să-l îmbogățești, să intri în dialog cu el. Altfel, nu! Deci cred că și acesta a fost un punct de plecare. Bucuria de a cânta împreună.

A.P.: Aveți o carieră deosebită în calitate de interpreți. Cum v-ați descoperit pasiunea pentru predat? Ce v-a determinat să optați și pentru această meserie? A fost opțiunea dumneavoastră sau mai mult o necesitate?
R.M.: Bianca se trage din bunici învățători. Bunicul ei a fost învățătorul satului pentru 50 de generații ale școlii. El e primul moldovean intrat în familia de italieni, iar eu sunt al doilea. Iar tradiția bunicului o continuă Bianca și băiatul dinspre partea italiană.
B.M.: Da, pot să spun că e o tradiție de familie, tradiția pedagogică. Dar nu pot să spun ce-mi place mai mult: să cânt sau să predau? La nivelul acesta este pedagogia pentru mine. Și nu atât la modul cum se desfășoară la alte clase de canto, ci într-un mod particular. Adică eu mă ocup de dezvoltarea unei personalități artistice, unei tehnici de bază, care va înflori în timp, în funcție de personalitatea fiecăruia. Nu impun un tipar, un șablon. Și atunci nu poți să știi că acel copil vine de la Bianca Manoleanu. Dar dacă ai să-i vezi cântând liber, frumos și cu bucurie, atunci s-ar putea să te întrebi dacă vin de la acea clasă. Acesta este idealul meu. Sigur, să facă muzică de înaltă calitate, dar în primul rând să se bucure de ceea ce fac, altfel degeaba faci muzică, pentru că e atâta muncă.
A.P.: Și dumneavoastră?
R.M.: Nu pot să spun că am această teribilă pasiune. Îmi place să predau, doar că la mine când predau este o expresie: „curge mult sânge”. Mă preocupă foarte tare și atunci nu mă „dau” oricui. Am niște vârfuri, dar selectate.

A.P.: Nu ați simțit vreodată că profesia didactică vă frânează evoluția ca interpreți?
B.M.: Niciodată! Eu mă trezesc vorbind în plus. Unui student de an mic, de licență îi predau ceva și îi exemplific, îi spun și de acolo vine o idee, și o altă idee, care-mi luminează problemele puse de mine pentru mine într-un anumit tip de repertoriu sau într-o lucrare. Și chiar am o pianistă la clasă de câțiva ani care a început să mă cunoască și începe să zâmbească, pentru că simte când am trecut pe tărâmul celălalt. E foarte interesantă pedagogia!
R.M.: …la nivelul acesta!

A.P.: Ați realizat numeroase turnee în străinătate, unde ați avut succes. În contextul în care și dumneavoastră, în calitate de pianist, și dumneavoastră în calitate de soprană, ați fi avut posibilitatea dezvoltării unei cariere internaționale, ce v-a determinat, totuși, să rămâneți în România?
B.M.: Deschiderea granițelor pentru mine, a venit destul de târziu. Ca să devii cunoscut în lipsa unor agenții de impresariat românești, ar fi trebuit să mergi la un număr de concursuri până la o anumită vârstă. Eu depășisem vârsta. Am fost la un singur concurs, după care m-am întors și nu am mai cântat 3 luni de zile, pentru că am zis că mă las de această meserie. După care încet, încet mi-am dat seama că aveau dreptate și am urcat enorm în urma acelui concurs, neluând nimic. Sigur, aș fi mers la altul și la altul, dar nu se putea, nu se ieșea din țară. Acesta a fost un motiv. Și apoi am plecat cu filarmonicile. Pe urmă am fost în turnee împreună cu domnul Manoleanu în foarte multe locații, cu recitaluri de lied, pentru că asta este o muzică camerală. Cu filarmonicile din Timișoara, Satu Mare, Târgu Mureș, Sibiu, cu Orchestra Radio am mers în multe locuri afară și am cântat ca solistă. Dar veneam ca interpret român. Și nu îmi pare rău. Acum este așa o aglomerație și nu în jurul unui nivel calitativ, sau la un nivel superior față de ceea ce se întâmplă la noi. Dimpotrivă. Este o bătălie cruntă. Și apoi mai poți să ai bucuria, când lupta până la acea scenă te stoarce? Depinde de temperamentul fiecăruia. Eu am ales această cale, mi-a fost cumva mai comod, am avut și o familie. S-au trezit că și ei sunt artiști, muzicieni.

A.P.: Apropo de familie, am aflat că ambii copii sunt muzicieni. A fost opțiunea lor?
B.M: Nu, nici un copil nu optează să studieze în loc să bată mingea!
R.M: Amândoi au făcut pian, și la liceu și la facultate. Și după aceea Bianca „a păcălit-o” pe Stanca, care a devenit cântăreață și a dat și concerte. A fost la Timișoara, Bacău, Satu Mare ș. a.
B.M.: A făcut un master de canto aici și apoi a mai făcut unul la Geneva. Deci au pornit amândoi spre muzică. La un moment dat era târziu să se îndrepte spre altceva. Câteodată, când drumul e prea greu îmi spun că noi suntem de vină. Dar am făcut ce am știut.

A.P.: O să creați treptat o dinastie de muzicieni Manoleanu, mai ales că dumneavoastră aveți o istorie în familie.
B.M.: Da, nu ar fi rău! Tatăl meu nu a făcut canto profesionist, însă era un extraordinar cântăreț. Erau italieni și cântau tot timpul. De fapt, am aflat acum câțiva ani de zile că ne tragem din acea familie cu rădăcinile de pe lângă Roma și ultimul cântăreț castrat se cheamă Alessandro Moreski. La o prezentare de doctorat am văzut o poză de tinerețe a tatălui meu. De fapt era un fel de unchi, cred, care se trăgea din familia Moreski unde au fost vreo 6 frați. Unul s-a rătăcit prin România. Toți cântând, toți cu voci extraordinare! Aveau o sămânță comună acele voci. Așa că tradiția muzicală pe linia aceasta există, adică nu este din nimic. Acum ce s-o întâmpla mai târziu, vom vedea.

A.P.: Sunteți un cuplu care v-ați armonizat perfect atât pe scenă, cât și pe plan personal. Care este secretul longevității duo-ului Manoleanu?
R.M.: Frumusețea muzicii! Există în lumea asta ceva mai frumos decât să faci muzică? Cum se spune, muzica este cea mai apropiată de Dumnezeu.
B.M.: Cedăm în fața acestei frumuseți! Acesta este cuvântul. Este o pasiune comună care ne leagă.

A.P: Este de prisos să mai spunem ce rol a jucat muzica în viața dumneavoastră. Totuși, cum considerați, sunteți slujitorii muzicii sau mesagerii ei?
B.M.: Slujitori, cu siguranță, din punctul meu de vedere!
R.M.: Nu, este tot așa o combinație. Ești un mesager slujind-o!
B.M.: Are dreptate, de fapt. Dar cred că vă refereați și la modul de abordare. Nu am exploatat niciodată muzica.

A.P.: Dar v-ați simțit exploatați de muzică?
B.M.: Nu! Niciodată! Îmbrățișați poate, da! Au fost momente unice. Vă dau un exemplu. Locuiam într-un apartament din centrul Bucureștiului la etajul 9. Nimeni nu avea nimic de comentat, în condițiile în care, vă dați seama cât se cânta la pian, cu trei pianiști și o cântăreață și studenți care mai veneau pe acasă. S-a mutat familia de lângă noi și a venit un chiriaș. Băiatul meu, la 8 dimineață, sâmbătă, s-a pus la pian. Sună la ușă. „Domnule, înțeleg – zice vecinul – luni, marți, miercuri, joi, vineri, dar și sâmbătă? Dar și duminică?” La care răspunsul băiatului meu, care avea vreo 10-11 ani a venit foarte dulce: „Dar sâmbăta și duminica sunt de bază!” Deci asta nu este o muncă. Este o viață! Așa o trăiești! Făcând muzică,, lucrând. Și acesta a devenit un adevăr al nostru, al tuturor.
R.M.: Evident că muzica, făcând-o la un anumit nivel, presupune niște eforturi, niște sacrificii. Îmi aduc aminte, maestrul Toduță, în plimbările noastre prin Cluj (eu sunt clujean) zicea: „Îți dai seama cât efort trebuie să depui și câtă muncă îți trebuie ca să schimbi digitația, să înveți să faci diferite game cu diezi, cu bemoli, etc. Acesta fiind un exemplu școlăresc, didactic.
B.M.: Atâta vreme cât altceva nu vezi și nu știi, și bucuria este atât de mare, implicarea este atât de puternică și adâncă, nu se poate să nu vină, la un moment dat, recunoașterea pasiunii tale din partea celorlalți. Recunoașterea pasiunii tale și a muzicii pe care tu o oferi vine, mai devreme sau mai târziu.

A.P.: Dacă vi s-ar adresa acum tineri muzicieni aflați la început de carieră, ce sfat le-ați da?
B.M.: Să nu pornească dacă au și alte opțiuni. Dacă în mintea lor nu există decât muzică, și asta vor să facă și nu vor să devină vedete sau să câștige bani din asta, ci de bucuria pentru că altceva nu pot face, atunci să facă! Altfel nu, pentru că vor avea numai piedici pe care nu le poți trece, decât dacă ai această imensă pasiune și tenacitate.
R.M.: Și dragoste pentru muzică! Și de obicei, dragostea este generoasă. Nu cere preț!

Aliona Paciurca, absolventă Master Muzicologie

Aliona 2

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *