Vineri, 26 octombrie, Casa de Cultură a Studenților
Dirijor: Adrian Morar
Dirijorul corului: Doru Morariu
Soliști: Raluca Știrbăț – pian, Mirel Iancovici – violoncel
Cronică semnată de Mihaela Rusu, Muzicologie, Master anul II

Seara de 26 octombrie a marcat momentul aniversar al împlinirii a 100 de ani de la înființarea Societății Simfonice „George Enescu” și finalul unui amplu șir de evenimente aflate sub egida Festivalului Muzicii Românești, ediția 2018.

Orchestra Filarmonicii „Moldova” Iași, alături de dirijorul Adrian Morar și de doi interpreți de renume european, Raluca Știrbăț (pian) și Mirel Iancovici (violoncel), au oferit publicului o triadă a creațiilor românești de mare complexitate și îndelung așteptate: Concerto moldave pentru violoncel și orchestră de Stan Golestan, Concertul pentru pian și orchestră de Paul Constantinescu și Simfonia a III-a în Do major, op. 21 de George Enescu.

Profesionist al scenelor lirice și de concert, Adrian Morar este cunoscut în special în calitatea sa de dirijor al spectacolelor de operă, însușire ce a contribuit la capacitatea de a crea momente sugestive, încărcate de sens și de culoare. Dirijorul a colaborat cu numeroase teatre de operă din țară, fiind invitat în mai multe rânduri la Opera Națională Iași, însă în această seară Adrian Morar a optat pentru spațiul sălii de concert.

În Concerto moldave pentru violoncel și orchestră de Stan Golestan, deși este un opus mai puțin cunoscut, regăsim spiritul românesc, specific de altfel întregii creații. Cu toate că a fost profesor la Școala Normală de Muzică din Paris (L’Ecole Normale de Musique) și cronicar muzical la celebrul editorial parizian Le Figaro, remarcabil este fondul tematic extras din cultura arhaică românească, reflectat în lucrările sale din repertoriul concertant: Concertul moldav pentru violoncel și orchestră, Concert românesc pentru vioarǎ și orchestrǎ, Concert pentru pian „Pe potecile Carpaților” și „Lǎutarul” pentru vioarǎ și orchestrǎ. Așadar, Concerto moldave reprezintă o sinteză a muzicii de factură românească și europeană, în care este reflectată dualitatea compozitorului ce se inspiră din două culturi contrastante, însă cu o tradiție bogată: română și franceză.

Solistul concertului, Mirel Iancovici, cunoscut prin activitatea multiplă (violoncelist, profesor, compozitor și dirijor) desfășurată pe plan internațional, a activat la Conservatorul de Muzică din Maastricht (Olanda). Promotor al muzicii contemporane, a colaborat în diverse proiecte interpretând creații de Akmal Parwez, Teodor Nicolau sau Leo Samama.

Caracterul dramatic al primei părți a concertului, dominată de multiple momente de virtuozitate, a fost redat cu acuratețe de către interpret, accentuând cadrele tensionate printr-o trăsătură fermă de arcuș și un sunet dens. De asemenea, remarcabilă este libertatea dinamică și de tempo, sugerând ample momente improvizatorice, în care orchestra a urmărit îndeaproape variațiile imprevizibile. În părțile a doua și a treia ale concertului, interpretul s-a concentrat asupra valorificării tuturor valențelor expresive ale violoncelului, atât prin intonații lirico-meditative, cât și prin ritmurile energice, specifice jocurilor românești. Așadar, dacă în partea a doua, interpretul a pus în valoare intonațiile melancolice ale doinei, realizând acel freamăt sonor, într-o continuă oscilație, imagine datorată și ritmicii de factură parlando-rubato, în finalul creației, dinamizarea dialogului solist-orchestră ne-a dezvăluit cele două surse melodice ale concertului, fondul românesc și cel neoclasic, într-un moment al sintezelor. Am apreciat precizia, sensibilitatea și naturalețea violoncelistului care a creat împreună cu ansamblul orchestral o versiune marcantă a Concetului Moldav de Stan Golestan.

În continuarea programului, am ascultat-o pe Raluca Știrbăț, interpretând Concertul pentru pian și orchestră de Paul Constantinescu. Cunoscută la nivel internațional prin repertoriul de virtuozitate vast asimilat, interpreta a devenit, în spațiul cultural, ambasador artistic al valorilor încă nedescoperite ale țării noastre. Activitatea sa neobosită are ca centru de interes recunoașterea creației enesciene în afara granițelor, prin interpretările inedite a numeroase opusuri și prin coordonarea unor traduceri ale cercetărilor despre George Enescu. În România, pianista s-a implicat în proiectul de refacere a casei compozitorului de la Mihăileni – Botoșani și în multe alte activități pe plan social și cultural.

Concertul pentru pian și orchestră de Paul Constantinescu a fost o revelație a acestui gen pianistic din secolul XX, având un deosebit succes în interpretarea celebrului pianist Valentin Gheorghiu, intrând în foarte scurt timp în repertoriul european. Criticii muzicali din Franța au numit concertul drept „un produs considerabil al școlii româno-franceze” (Vasile Tomescu, Paul Constantinescu, p. 344), afirmație confirmată de aceeași dublă geneză tematică și stilistică regăsită în concertul lui Stan Golestan – sinteza neoclasică și sursa folclorică românească. Însă lucrarea compozitorului ploieștean demonstrează maturitate în utilizarea sursei arhaice, temele de inspirație folclorică fiind supuse unor ample procese de metamorfozare prin fenomene de translație sau juxtapunere a modurilor, provocând ciocniri bimodale.

Tema pregnantă de sorginte românească, evidențiată printr-un caracter eroic, necesită o redare într-un stil pianistic în maniera lui Rahmaninov. Pianista, prin temperamentul energic, a accentuat forța expresivă din debutul creației, cu o precizie greu de egalat. În partea mediană a concertului, Paul Constantinescu realizează un discurs afectiv asemeni unui „monolog interior al artistului cu sine însuși” (Vasile Tomescu, Paul Constantinescu, p. 342). După cum mărturisește însuși compozitorul, „aci cântecul românesc își reia locul ca o expresie sinceră și directă” (Vasile Tomescu, Paul Constantinescu, p. 346), prin melopeea de doină oferită partiturii pianistice și prin caracterul pastoral realizat în plan orchestral, în special de partida aerofonelor. Discursul încărcat de tușe fine, de influență impresionistă și de numeroase fluctuații ale structurii ritmice de tip rubato, oferă sugestia unui discurs improvizat, natural, precum o respirație. Pianista s-a transpus în universul sonor propus de Paul Constantinescu, punând în valoare printr-un tușeu de mare sensibilitate stări delicate de melancolie, visare, devenind, prin modalitatea unică de abordare pianistică a acestei secțiuni, o componentă a cadrului feeric.

În ultima parte, culminația concertului a fost atinsă prin îmbinarea conductului de toccata, scriitura polifonică de tip fugato, cu jocul Mărunțelului întâlnit în zona Transilvaniei. Sursele aparent contradictorii se omogenizează într-un dialog constant, redat de angrenajul orchestral luxuriant și de solistica pianistică într-un ritm energic, finalul edificându-se, astfel, printr-un caracter spectaculos.

Ovațiile publicului au fost răsplătite de pianista Raluca Știrbăț cu două momente solistice, reiterând sonorități romantice prin interpretarea lucrării Fantaisie-Impromptu de Frederic Chopin și a renumitei piese Carillon Nocturne din Suita pentru pian nr. 3 op. 18 – „Pièces Impromptues”, compusă de George Enescu, după mărturisirile interpretei, acum 100 de ani pe meleaguri ieșene.

Doresc să accentuez pasiunea Ralucăi Știrbăț pentru repertoriul pianistic românesc, căruia i-a oferit o atenție deosebită, devenind astăzi cea mai implicată interpretă în redarea stilului și tehnicii pianistice din creația autohtonă.

A doua parte a serii dedicate muzicii românești, realizată de orchestra Filarmonicii „Moldova” Iași, sub conducerea dirijorului Adrian Morar, a constituit o veritabilă provocare datorită spațiului impropriu de realizare a unei creații monumentale: Simfonia a III-a op. 21 de George Enescu.

Opusul enescian este întruchiparea gândirii sale creatoare ale cărei rădăcini se află în tradiția vest-europeană, în care este configurat un „spațiu muzical gigantic” (Pascal Bentoiu, Capodopere enesciene, p. 196), oferind o perspectivă globală asupra muzicii din toate timpurile. În plan structural, simfonia este alcătuită din trei părți aparent independente – datorită contrastului puternic dintre acestea –, reunite prin motivul ciclic, o structură melodică cu caracter cromatic și desfășurare intervalică surprinzătoare. Muzicologul Pascal Bentoiu a evidențiat componența impresionantă a orchestrei (6 corni, 6 trompete, 4 tromboane, 3 tube, pian, orgă, cor mut și 2 harpe, alături de componența tradițională) în legătură cu ideea generatoare ce a stat la baza creației: cataclismul Primului Război Mondial și forța regeneratoare a vieții.

Așadar Enescu a configurat sonor o viziune deconstructivă, apocaliptică, ce este reunificată în final, asemeni căderii în Infern și recuperării Paradisului din Divina Comedie de Dante Alighieri.

Prima parte a simfoniei are un caracter energic, eroic, dramatismul accentuat și configurațiile melodice intens cromatizate, având rolul de a prevesti veritabila transfigurare fatalistă din următoarea secțiune. De asemenea, efectele retoric-interogative, chiar și cele de rarefiere, au fost subliniate de dirijor, intuiția sa dramaturgică oferindu-i posibilitatea de a accentua momentele-cheie ale primei părți.

Întregul monolit sonor se transformă în partea a doua a simfoniei într-un scherzo întunecat și sinistru, asemeni imaginii începutului de secol XX, dominat de moarte, boală și neliniște. Aparatul orchestral este angajat în totalitate, atingând limitele registrale și de dinamică în ilustrarea unui moment unic în istoria muzicii românești (și chiar în creația mondială), în care marșul final întruchipează o tristă ironie grotescă.

Finalul simfoniei este marcat de o radicală transformare, o serenadă extatică în care clopotele dezintegrează tumultul într-un moment aerat, paradisiac. Corul mut integrat în componența orchestrală, cu origini în estetica simfonică beethoveniană, mahleriană și debussistă, este o figură de stil a compozitorului român, ce va fi valorificată ulterior în Vox Maris. Acesta este integrat în dublaje orchestrale alături de partida aerofonelor sau cordofonelor, realizând astfel surprize sonore cuprinse în același registru solemn ce debordează de lumină. De asemenea, momentele camerale și solistice integrate în această parte, confirmă aserțiunea muzicologului Pascal Bentoiu potrivit căreia în ultima parte a simfoniei are loc „împăcarea contrariilor și adunarea tuturor energiilor în una singură” (Pascal Bentoiu, Capodopere enesciene, p. 212), o metaforă a celebrei teorii platoniciene Unu-Multiplu.

Remarcabil este efortul ansamblului orchestral și coral în realizarea acestei capodopere, consecvența și tenacitatea prin care au dovedit că în ciuda condițiilor improprii, a spațiului necorespunzător, am avut satisfacția de a audia momente interpretative impozante, de o valoare inestimabilă.

Sunt onorată de consemnarea acestui regal simfonic și îmi doresc ca evenimentele Festivalului Muzicii Românești să fie urmate și de alte manifestări similare în spațiul cultural ieșean și național.