23murakami1_span-jumbo

seiji-ozawa-conductor-56a153ac3df78cf77269aaf8

Volumul Pur și simplu despre muzică (Editura Polirom, 2018) include colocviile a două personalități emblematice din cultura contemporană: scriitorul Haruki Murakami și dirijorul Seiji Ozawa.

Asocierea lor este, la prima vedere, atipică. Însă fondul cultural tradițional japonez, dorința de a împărtăși vastele cunoștințe din domeniile literaturii, psihologiei și muzicii, plăcerea de a comunica sunt aspectele care reunesc într-un dialog incitant doi prieteni, două destine.

Inițiatorul dialogurilor a fost romancierul Haruki Murakami, autor tradus în peste 50 de limbi. Prin romanele Pădurea norvegiană (1987), Kafka pe malul mării (2002) el a redat fragmente de viață, experiențe și trăiri unice. Interesul pentru sondarea celor mai adânci stări psihologice, stilul de scriitură colocvial-confesiv sunt puncte de atracție ale volumelor. Numeroasele asocieri cu muzica sunt alte elemente de atracție.

Seiji Ozawa s-a impus în istoria muzicii din secolul XX ca unul dintre cei mai valoroși și prolifici dirijori. A fost directorul muzical al orchestrelor simfonice din Boston, Toronto, San Francisco și al Operei de Stat din Viena. Inițiatorul orchestrei Saito Kinen și al academiilor internaționale din Elveția și Okushiga pentru promovarea tinerilor interpreți, Ozawa este prezent permanent la pupitru chiar și acum, la 83 de ani.

În deschiderea primului dialog, Haruki Murakami precizează cum l-a cunoscut și a devenit prieten cu Seiji Ozawa, într-un moment dificil din viața acestuia. La rândul său, dirijorul mărturisește că Murakami este singurul care l-a convins să vorbească.

    „Dacă stau să mă gândesc, până acum nu am discutat niciodată despre muzică atât de aplicat și cu atâta rigoare.” (p. 18)

Pe parcursul primei discuții, Murakami și Ozawa ascultă mai multe interpretări ale unor pianiști de prim rang, Glenn Gould și Herbert von Karajan, Rudolf Serkin sau Mitsuko Uchida. Interpretările lor sunt comentate și comparativ, într-un mod firesc, relaxat, cu numeroase detalii tehnice și stilistice. Ozawa și Murakami compun o frescă a vieții muzicale din a doua jumatate a secolului XX, descriindu-i pe muzicieni și în viața de dincolo de scenă.

Glenn Gould este analizat cu varianta Concertului pentru pian și orchestră nr. 3 de Ludwig van Beethoven, avându-l ca dirijor Herbert von Karajan. Ozawa observă discrepanța între cei doi artiști, aflați într-o luptă pentru supremație:

    „Pe de o parte Karajan își construiește muzica începând de la temelie, de la pământ, iar pe de alta, Gould lasă senzația că se uită mereu spre orizont.” (p. 31)

În contrast, înregistrarea aceluiași opus cu dirijorul Leonard Bernstein demonstrează echilibru, sincronizare și o bună comunicare, dirijorul însoțind pianistul în intențiile de eliberare de text. Partenerii de dialog remarcă flexibilitatea orchestrei și ingeniozitatea solistului.

Perioada de ucenicie a lui Seiji Ozawa petrecută la New York este un alt subiect important de discuție. În recenzia din cotidianul The Guardian, jurnalistul Ro Kwon remarcă:

    „Am simțit, în timp ce citeam această carte, ca și cum aș fi găsit intrarea în acea cameră secretă. Aș putea urmări un spectacol minunat, dintr-un loc avantajos, rar permis.” („I felt, while reading this book, as though I’d found the opening to that secret room. I could listen in on a marvellous spectacle, from a vantage point seldom allowed”. Sursa: https://www.theguardian.com/books/2016/nov/24/absolutely-on-music-haruki-murakami-review-seiji-ozawa)

Împărtășesc opinia criticului englez pentru că Seiji Ozawa avea un loc secret din care asista la concertele de la Carnegie Hall în perioada în care a fost asistent al lui Leonard Bernstein. Prin ochii lui Ozawa, cititorul îl descoperă pe Leonard Bernstein, un om sociabil, dornic să comunice cu membrii orchestrei, fără a se manifesta ca lider. Asta l-a mirat pe Ozawa:

    „Ceea ce mă contrariază pe mine este faptul că, știți, Lenny era un profesor excepțional. […] Însă față de orchestră nu manifesta un comportament de instructor. […] Noi îl consideram profesorul nostru și doream să învățăm de la el. Dar Lenny nu era de aceeași părere. El considera că suntem colegii lui. […] Nutrea năzuința aceea a americanilor pentru egalitate.” (p. 48)

Perioada de acces în camera secretă a fost pentru Seiji Ozawa un moment de acumulare a experienței, fiind solicitat pe neașteptate de Bernstein să dirijeze în locul lui, dar și în momentul în care între cei doi s-a legat o prietenie dincolo de relația strict profesională, din sala de repetiție.

Pe parcursul dialogului cu Haruki Murakami, Seiji Ozawa și-a exprimat recunoștința pentru mentorii săi Hideo Saito, Herbert von Karajan și Leonard Bernstein, dirijorii care i-au deschis drumul spre cele mai mari performanțe.

volum Amintindu-și perioada studiilor din țara natală, Ozawa subliniază că maestrul Saito a insistat asupra punerii în valoare a expresivității muzicii:

    „Maestrul Saito ne spunea că muzica înseamnă expresivitate și eu îi împărtășesc ideea. Adevărul este că atunci când ne învăța simfoniile lui Brahms, avea o înflăcărare aparte. Totuși, de cele mai multe ori, alegea lucrări precum Serenada pentru orchestră de coarde de Ceaikovski, Divertismente de Mozart, unele concerti grossi de Haendel, concertele brandenburgice de Bach sau Noapte transfigurată de Schönberg.” (p. 85)

Unul dintre cei mai importanți dirijori ai secolului XX, Herbert von Karajan, era o personalitate puternică, de o rigoare accentuată (în contrast cu cea a lui Bernstein). Karajan este prezentat de Seiji Ozawa în relația sa de multe ori conflictuală cu membrii orchestrei:

    „Maestrul Karajan nu asculta niciodată părerea celorlalți. Dacă sunetul pe care îl dorea era diferit de cel pe care îl producea orchestra, atunci orchestra era de vină pentru orice. Îi punea să repete până ieșea ce-și dorea.” (p. 51)

Dintre dirijorii și interpreții importanți rămași în amintirile sale, Seiji Ozawa îi acordă dirijorului austriac Karl Böhm un loc special. Admirația pentru calitățile sale artistice și umane este ilustrată prin evocarea spectacolului cu opera Elektra, prezentat la teatrul din Salzburg:

    „Părea că dirijează cu mici spasme din vârfurile degetelor, fără să miște prea mult brațele; totuși, orchestra crea un sunet atât de amplu. Magie pură. Cu siguranță era o legătură specială, istorică între el și orchestră. Când l-am văzut, era destul de în vârstă. Cu toate că dirija cu mișcări ușoare și părea că nu le dă prea multe indicații, chiar și așa, sunetul emis de orchestră era surprinzător de amplu.” (p. 107)

Un aspect mult comentat de Murakami și Ozawa este locul muzicii lui Gustav Mahler în contextul universal. După moartea lui Mahler, mult timp simfoniile nu au ocupat un loc important în programele de concert, fiind ignorate de dirijorii și orchestrele germane. Mai ales din 1960, când s-a aniversat centenarul nașterii lui Mahler, Leonard Bernstein a integrat în repertoriul său și a stimulat interesul altor dirijori pentru simfoniile lui Mahler. A fost o pasiune pe care i-a transmis-o și lui Ozawa, determinându-l să înțeleagă și să exprime profunzimea simfoniilor mahleriene:

    „Esența muzicii lui Mahler este aceasta: atât timp cât pui sentiment, este destul de simplă. Prin simplitate înțeleg muzicalitatea unui cântec popular, ceva ce toată lumea poate să fredoneze. […] Dar ceea ce vreau să spun este că, la prima vedere, muzica lui Mahler pare grea și chiar este grea, dar dacă reușești să ajungi înăuntrul ei, și poți face asta doar punând suflet, o să te lămurești că nu e chiar atât de încurcată și ininteligibilă”. (p. 185)

În același capitol, dirijorul japonez descrie contextul cultural în care a luat naștere creația lui Mahler, în conexiune cu artele vizuale din aceiași perioadă:

    „Când am lucrat prima dată la Viena, în urmă cu 30 de ani, mi-am făcut prieteni și am început să mergem prin muzeele de artă. Am fost destul de șocat când am văzut operele lui Gustav Klimt sau Egon Schiele. Când vezi operele de artă, înțelegi mai bine realitatea vremurilor respective. […] Cu alte cuvinte, muzica lui Mahler vine din disoluția muzicii tradiționale germane.” (p. 220)

Haruki Murakami completează afirmațiile lui Ozawa cu spirit critic și intuiție artistică, reușind o interpretare psihologică a simfoniilor lui Gustav Mahler:

    „Dacă vorbim despre ceva special, când ascult muzica lui Mahler, mereu mă gândesc că în ea sunt mai multe straturi profunde ale psihicului care joacă un rol important în muzica lui; poate ceva freudian. Mahler îți lasă senzația că trage muzica în mod intenționat în întuneric, în sfera subterană a minții. Ca într-un vis, găsești motive care se resping reciproc, care sunt în contradicție și refuză să se amestece, și totuși sunt indiscernabile, se împletesc fără discriminare” (p. 223)

Un proiect de suflet al dirijorului este Academia Seiji Ozawa, organizată în Elveția și Japonia (Okushiga), prin care a sprijinit dezvoltarea tinerilor interpreți în direcția muzicii de cameră. Invitat în Elveția, Haruki Murakami a descris cu entuziasm evoluția formațiilor camerale și a accentuat rolul decisiv al contactului artiștilor aflați la început de drum cu mentorii acestui proiect. Prin observarea modului de lucru în doar șapte zile de pregătire, asistând la concertul final, Murakami afirmă:

    „Ascultând concertul, prestația orchestrei de aseară nu a fost cu nimic mai prejos față de cea a unei orchestre profesioniste deja consacrate. Am simțit o tensiune la care nu m-aș fi așteptat din partea unei orchestre de studenți”. (p. 305)

În dialogul inițiat după această experiență, Seiji Ozawa accentuează diferențele de mentalitate întâlnite pe cele două continente în care are loc academia și influența culturii diferite asupra profilului interpreților. Dirijorul își exprimă ideea că artiștii de origine asiatică asimilează greu spiritul muzicii europene, caracterizat prin egocentrism și dinamism.

În finalul cărții este descrisă, într-o manieră caracteristică pentru stilul scriitorului Haruki Murakami, experiența inedită a celor doi prieteni, legați și prin pasiunea pentru muzica de jazz.

Murakami împărtășește cititorului reacția spontană a lui Ozawa, aflat în Japonia, când pianista Junko Onishi a declarat că se retrage din muzică. Atunci, Seiji Ozawa a inițiat un moment inedit – interpretarea lucrării Rhapsody in blue de George Gershwin împreună cu orchestra Saito Kinen, în festivalul Matsumoto. Astfel, dirijorul îmbină două lumi aparent diferite, incompatibile (muzica de tradiție academică și muzica improvizată, de jazz) și convingând-o pe pianistă să renunțe la ideea de a pune punct final carierei muzicale.

Seiji Ozawa și Haruki Murakami sunt parteneri într-un dialog incitant, plin de idei, care mi-ar plăcea să continue. Pur și simplu despre muzică este un traseu prin viața tumultoasă a dirijorului Seiji Ozawa, un argument în favoarea înțelegerii între două culturi muzicale diferite: cea japoneză și cea europeană.

Mihaela 2 Mihaela Rusu, Muzicologie – Master anul II
Îndrumător prof. univ. dr. asociat Alex Vasiliu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>