TWZbYrpgY6o Alexey Rubin s-a născut la Sankt Petersburg, Rusia, absolvind Conservatorul din orașul natal, la specializările dirijat cor academic (2010, clasa profesor Valentin Nesterov) și dirijat simfonic (2015, clasa profesor Yuri Simonov).
A participat la numeroase cursuri de măiestrie în dirijat conduse de Yuri Simonov, Riccardo Muti, Vassily Sinaisky, Yuri Temirkanov, Victor Yampolsky, Jonathan Brett ș. a.
Este Laureat al Concursului Național al Tinerilor Dirijori „Ilya Musin” din Kostroma (premiul III) și Laureat al Concursului Muzical al Întregii Rusii din Moscova (premiul II).
În timpul studiilor a dirijat creaţii scenice („Nunta lui Figaro” de W. A. Mozart, „Evgheni Oneghin” și „Iolanta” de P. I. Ceaikovski) în cadrul Teatrului de Operă și Balet al Conservatorului din Sankt Petersburg.
A colaborat cu numeroase orchestre din țară: Orchestra simfonică de tineret din Sankt Petersburg, Orchestra simfonică academică din Rostov-pe-Don, Orchestra simfonică a Filarmonicii din Surgut, Orchestra simfonică națională a Republicii Bashkortostan, Orchestra simfonică academică din Krasnoyarsk, Teatrul de operă și Balet din Saratov.
A concertat cu renumiți soliști ruși, precum pianiștii Denis Matsuev, Vyacheslav Gryaznov, Andrey Gugnin, Ecaterina Mechetina, Serghey Tarasov, violonistul Aylen Pritchin, violoncelistul Serghey Antonov. În cadrul celui de al VII-lea Forum Cultural Internațional de la Sankt Petersburg, Alexey Rubin și-a perfecționat tehnica dirijorală ca asistent al maeștrilor Valery Gergiev și Mikhail Jurowski.
Din 2017 Alexey Rubin se implică în Festivalul de Arte al Tinerilor din Surgut (președintele festivalului – pianista Ecaterina Mechetina)
Din 2015 până în prezent Alexey Rubin este asistentul dirijorului Orchestrei simfonice academice a Filarmonicii din Moscova, unde susține cu regularitate concerte.

Tânăr, energic, deschis oricând spre noutate și dornic să acumuleze cât mai multe informații, dirijorul Alexey Rubin ajunge în ianuarie 2020 și la Filarmonica „Moldova” din Iași. Cu un program atractiv ce cuprinde lucrări de factură slavă, dirijorul lucrează împreună cu instrumentiştii filarmonicii ieșene pentru un concert de zile mari. Cu toate acestea, nu refuză să acorde un interviu cu 2 zile înainte, împărtășindu-ne din experiența acumulată până în acest moment, oferind, astfel, posibilitatea tinerilor muzicieni ieșeni să cunoască din interior o altă școală și cultură muzicală, prin prisma informațiilor rostite de dirijorul rus.

IMG_8991_0sDKj5O.820x350

Debut internațional
Aliona Paciurca: În primul rând bine ați venit la Iași. Sunteți pentru prima dată în România?
Alexey Rubin: Nu, am fost de 2 ori în București şi am participat la Concursul Internațional de Dirijat „Jeunesses Musicales”. Deși în ambele încercări am fost eliminat din primul tur (etapa cu două piane), la cea de a doua participare în juriu era domnul Prelipcean, care a remarcat modul meu de a dirija, și m-a invitat să susțin acest concert, fapt pentru care îi sunt foarte recunoscător. Astfel, pot spune că sunt cu adevărat în România pentru prima dată, și nu la un concurs în București, ci pentru a dirija o orchestră.

A. P.: Dacă nu greșesc, este prima dumneavoastră ieșire profesională la nivel internațional.
A. R.
: Da, într-un fel este debutul meu internațional, deoarece am dirijat în diferite orașe din Rusia, dar la nivel european este prima deplasare.

A. P.: Sunteți abia la început de carieră, dar vă bucurați deja de o recunoaștere la nivel național, colaborând cu unele dintre cele mai importante orchestre din țara dumneavoastră. Într-o societate extrem de competitivă, inclusiv în domeniul artelor, cum ați reușit să vă faceți remarcat și să demonstrați că aveți un cuvânt de spus în muzică în calitate de dirijor?
A. R.:
Într-adevăr, lucrez la Filarmonica din Moscova, care este una dintre cele mai bune orchestre din țară, și am mai dirijat și alte orchestre regionale cu un nivel profesional foarte ridicat. Se anticipă un debut cu o altă orchestră din Moscova, Orchestra Națională Noua Rusie condusă de renumitul interpret, dirijor și profesor Iurii Bașmet.
Probabil că toți avem în viață persoane cărora le datorăm evoluția noastră. Dar dacă cineva m-a remarcat și m-a invitat, înseamnă că există și oarecare abilități. Într-o anumită măsură este vorba și de șansă, de întâmplare. Am fost admis la clasa profesorului Yuri Simonov care m-a prezentat conducerii Filarmonicii din Moscova, acolo unde dumnealui este dirijor principal și, așa s-a întâmplat, că m-au angajat și pe mine în cadrul filarmonicii. De aceea, pentru reușitele mele pe plan profesional îi sunt recunoscător profesorului meu, iar mai departe am avut şansa de a beneficia de recomandări din partea unor muzicieni care au apreciat cum dirijez şi m-au invitat.

Decizia de a urma cariera de dirijor
A.P.: Care a fost momentul decisiv care v-a determinat să urmați o carieră muzicală? Sau poate a fost o persoană care v-a motivat?
A. R.:
Inițial am absolvit dirijat cor academic. Până atunci eu am învățat la Școala Corală „Mihail Glinka” din cadrul Capellei Academice de Stat din Sankt Petersburg. Acolo studiază doar băieți, fetele nu au voie, probabil se mai păstrează o tradiție veche. După ce am terminat studiul la această școală, am dat la conservator, la dirijat coral. Dar, ca să fiu sincer, pe noi mai mult ne învățau cum să cântăm vocal și la pian, decât să dirijăm. Ca dirijor trebuie să ai o anumită practică, pe care noi nu o aveam. Adică te lăsau să zicem 15 minute în fața corului la sfârșitul anilor de studii (clasa a 11-a), apoi dirijai la concert după care intrai la conservator. Iar toate orele se desfășoară cu pian. Bineînțeles, eu iubeam mult opera, în special frecventam Teatrul Mariinsky, la filarmonică mergeam puțin mai rar. Dar niciodată nu m-am gândit că voi deveni dirijor. Mie îmi plăcea mai mult să cânt și mă gândeam serios să profesez în această direcție. Evoluam în diferite ansambluri și solo (am interpretat cantate, oratorii). Dar, deși îmi plăcea, nu primeam o satisfacție deosebită de la această activitate. Și într-un anumit moment la conservator am avut ocazia să practicăm dirijatul pe un cor. Abia atunci, când am ieșit în fața corului s-a produs un declic, a fost ca o iluminare și am înțeles că niciodată în viață nu am simțit ceva mai frumos, pur și simplu a fost ca un val de energie care m-a făcut să simt o euforie nemaipomenită, un extaz artistic. Practic a fost momentul în care m-am decis că vreau să mă ocup serios de asta.
În familie nu am avut mari muzicieni. Da, tata a terminat conservatorul ca interpret vocal, finalizând totodată studii juridice alături de alte specializări. În plus, de educația mea s-a ocupat mama, cu tata nu comunicam aproape deloc, iar ea nu are nicio legătură cu muzica. Ca orice părinte, a tot încercat să mă implice în diverse activități, dar de fiecare dată mie nu îmi plăcea și renunța la idee. Până când, observând că permanent fredonam câte ceva și încercam să cânt la pianina de acasă, s-a hotărât să mă înscrie la capelă. Însă de obicei copiii care merg la școlile de muzică au deja o anumită pregătire, merg dinainte la profesori care se ocupă de ei. Eu nu am avut parte de așa ceva. Nu peste mult timp aveam să descopăr că toți copiii erau deja pregătiți și toți profesorii erau deja ocupați cu elevi, astfel încât până la urmă am început să studiez instrumentul dombro – instrument tradițional asemănător cu balalaika. Bineînțeles toți își doreau să ajungă la pian, în caz excepțional la vioară, dar în cazul meu, un copil simplu fără un profesor în spate, fără să știe note, l-au trimis undeva unde nu prea se înghesuia lumea, pentru că la pian intrau copiii foarte pregătiți. După 3 ani, timp în care am avut profesori, pregătire, am reușit și eu la școala de muzică.
În ceea ce privește dirijatul, îmi amintesc că atunci când cântam la pian pentru mine era foarte important să interpretez cum simțeam, cum auzeam muzica în cap. Bineînțeles că ascultam tot felul de interpretări care la început îmi plăceau enorm, dar după câteva reluări îmi cream propria viziune și realizam o interpretare personală, așa cum gândeam că ar trebui de fapt să sune acea partitură. Și asta mi se pare foarte important, deoarece atunci când merg în fața instrumentiștilor, pentru mine prioritar nu este să îi conduc, ci să le împărtășesc viziunea mea, ideile mele și împreună să construim ceva ce ar putea lăsa o urmă în sufletele oamenilor. Îmi place să găsesc profunzimea muzicii. Deci, în esență este important să le insufli și să-i inspiri pe interpreți, astfel încât ei să aibă încredere în capacitatea ta de a simți muzica, de a o înțelege și să o interpreteze așa cum o auzi tu ca dirijor. Bineînțeles că vor face acest lucru în maniera lor, căci de multe ori ne confruntăm cu nepotrivirea versiunii din capul dirijorului cu ceea se aude la orchestră, ca în final să obţinem o a treia variantă. Dar atunci când ai timp, desigur că exersezi până apropii cât mai mult interpretarea finală de ceea ce ți-ai propus inițial. De aceea, consider că indiferent de ce s-ar spune, în interpretarea muzicii importanța majoră o are dirijorul. Este destul de des auzită fraza că „noi împreună facem muzica”. Da! Împreună, dar dirijorul inspiră muzicienii ca să realizeze ideile lui, pentru că fiecare are propria gândire, dar o aleg în final pe cea a dirijorului, dacă este suficient de inspirat și pregătit. Adică suntem toți de aceeași parte, dar dirijorul este cel care inspiră, creează interpretarea. Bineînțeles că dirijorul fără instrumentişti nu poate face acest lucru, dar rolul său este să îi motiveze, să îi facă să dea totul pentru un rezultat cât mai bun.

A. P.: După cum ați spus mai sus, mai întâi ați absolvit specializarea dirijat cor academic, după care ați continuat cu dirijat simfonic? Care sunt diferențele și asemănările dintre cele două tipuri de dirijat? Cât de mult diferă ca tehnică?
A. R.:
Imaginați-vă de exemplu că sunteți interpret la violoncel și treceți la vioară. Cam aceeași schimbare se produce de la dirijat coral la dirijat simfonic. Asemănări sunt multe, dar instrumentele sunt diferite. Când dirijezi o orchestră trebuie să știi specificul fiecărui instrument. Când ești în fața corului trebuie să înţelegi specificul vocilor. Dar, în primul rând, un dirijor de orchestră trebuie să cunoască specificul instrumentelor cu corzi, pentru că reprezintă partea cea mai numeroasă din orchestră. De cele mai multe ori dirijorul face recomandări pur tehnice anume cordofonelor, pentru ca să fie mai eficient lucrul cu orchestra și, bineînțeles, aceste cunoștințe ale sale schimbă sonoritatea. La suflători practic toți sunt soliști, fiecare are partida sa, ca dirijor ni se întâmplă mult mai rar să ne adresăm lor cu o sugestie concretă din punct de vedere tehnic. Avem în vedere problema timbrului, a echilibrului dintre culori. Adică la suflători se fac recomandări mai generale, spre deosebire de instrumentiștii de la corzi. Trebuie să știi particularitățile instrumentului de suflat, cum sună în registre diferite, ce poate și ce nu poate acel instrument. Nu am asistat la nicio repetiție unde dirijorul să îi spună ceva specific tehnic vreunui suflător.

A. P.: V-a fost dificil să treceți de la dirijat coral la dirijat simfonic?
A. R.:
Nu mi-a fost ușor, deoarece profesorul meu este foarte exigent în ceea ce privește tehnica și organizarea mișcărilor. Eu sunt puțin mai spontan și când am ajuns la el pur și simplu m-a „dărâmat” câțiva ani. Au fost momente în care mă gândeam chiar să renunț, pentru că îmi repeta continuu: „asta nu ai voie, asta nu ai voie etc.”, practic nu aveam voie să fac nimic. Bun, și cum să te exprimi dacă nimic nu este permis? Și treptat, prin anul 5 am înţeles cum stau lucrurile. Plus câțiva ani de practică profesională mi-au trebuit ca să încep să simt mai mult, deși oricum de fiecare dată când dirijezi mai afli ceva nou și înțelegi că ești încă departe și nu este o certitudine dacă vei ajunge undeva, dar trebuie să tinzi către mai mult, așa cred.

A. P.: Ați avut ocazia să dirijați inclusiv operă. Care gen vă solicită mai mult? Și din ce punct de vedere?
A. R.:
Da, sunt genuri foarte diferite. Cât am fost student am avut ocazia să dirijez operă de multe ori, acum, din păcate nu și, sincer vorbind, îmi lipsește. În primul rând îmi lipsește cântul vocal, scena, spectacolul. Aici practic tu conduci spectacolul. De aceea cred că în operă este important „meșteșugul” dirijoral, adică trebuie să ai o anumită precizie în conducerea actului artistic. În esență, sunt aceleași principii, așa cum inspiri instrumentistul, așa trebuie să inspiri și cântărețul. În operă este important să înțelegi concepția dramaturgică a spectacolului și mai sunt și alte sarcini foarte interesante. Eu am avut mai mulți profesori de dirijat operă. Unul îmi spunea că trebuie pur și simplu atent să urmăresc și să acompaniez, altul din contra, spunea „cine este dirijor, tu sau cântărețul?”. Solistul a ieșit și-a cântat aria/ansamblul și a plecat, dar el nu știe ce a fost până în acel moment. Tu trebuie să îi indici să cânte astfel încât să se încadreze în contextul general, să înţeleagă muzica realizată până în acel moment. La fel ca instrumentiştii, cântărețul reacționează la impulsul și inspirația dirijorului.

A. P.: În ultimul timp se pune tot mai mare accent pe regie. Ce părere aveți despre concepția actuală de punere în scenă a unui spectacol de operă?
A. R.:
Eu sunt pentru ideea de contemporaneitate în teatru, eu nu sunt de acord cu părerile unor oameni care spun că odată ce au ajuns la teatru, dacă este Mozart și în lucrare este secolul XVIII, atunci și pe scenă trebuie să fie secolul XVIII. Eu cred că opera trebuie să-l facă pe om să reflecteze după spectacol. Trebuie să-i trezească niște cugetări despre lume, adică opera trebuie să descopere niște probleme de ordin social, de actualitate, și de fapt așa se și întâmpla în perioada în care compozitorul scria respectiva lucrare. Opera trebuie să fie o artă de actualitate, dar, bineînțeles, dacă este o punere în scenă doar de dragul ideii de modernitate, atunci nu este în regulă. În toate trebuie să fie un sens.

Concursuri internaționale: avantaje/dezavantaje
A. P.: Sunteți laureat al Concursului Național al Tinerilor Dirijori „Ilya Musin” din Kostroma, unde ați obținut premiul al III-lea și laureat al Concursului Muzical al Întregii Rusii din Moscova, unde ați obținut premiul al II-lea. Ce ne puteți spune despre calitatea jurizării? Există și o latură mai „întunecată” la nivel de desemnare a câștigătorului unor astfel de concursuri?
A. R.:
Bineînțeles, concursul din Moscova este mai important, este echivalentul concursului care pe vremuri se desfășura în întreaga Uniune Sovietică. Au participat tineri foarte pregătiți, iar juriul era format din 12 dirijori destul de renumiți. În plus, la concursul din Moscova nu este sistemul de puncte, al unui barem conform punctajului obținut, ci membrii juriului se adună după concurs și până nu se formează o majoritate care să decidă câștigătorii, ei nu opresc dezbaterea. Deci, practic pot afirma că am încredere în obiectivitatea jurizării de la acest concurs, deoarece am văzut cum se desfășoară, cum se discută, astfel încât nu pot spune că m-am confruntat cu o nedreptate evidentă în ce privește jurizarea. Iar pentru mine a fost un test important concursul din Moscova.
Referitor la concursul din Kostroma, de asemenea a fost un test, dar la o scară mai mică. Dacă la concursul din Moscova era vorba de participarea orchestrei filarmonicii din capitală, la acesta era prezentă orchestra unei filarmonici locale, mult mai slabe ca nivel, ceea ce implică dificultatea afirmării având în față o astfel de orchestră. Mai multe nu-mi amintesc, deoarece a fost demult. A fost interesant, eu pe atunci încă eram student la conservator.

A. P.: Ce influenţă au avut aceste premii asupra carierei dvs.?
A. R.:
Nu cred că au avut vreo influență. De fapt, știți în ce măsură au avut o influență? De exemplu, la concursul din Kostroma m-am cunoscut cu Anton Shaburov, el chiar a câștigat atunci acel concurs și din acel moment colaborăm frumos. Același lucru mi s-a întâmplat și la concursul din Moscova, unde am cunoscut alți doi dirijori cu care am păstrat legătura. Practic acesta a fost avantajul că la aceste concursuri au participat oameni talentați care s-au cunoscut și au continuat să comunice și după. Spre deosebire de multe țări din Europa, Germania, Franța, nu știu cum se întâmplă și în România, dar în Rusia foarte multe depind de dirijorul principal, care are inițiativa de a invita sau nu alți dirijori. Astfel, dacă tu ca dirijor principal ești talentat, dorești la rândul tău să inviți alți dirijori talentați care vor contribui la ridicarea nivelului orchestrei și nu te vei simți amenințat sau în pericol de a fi surclasat sau mai știu eu ce. Deocamdată nu sunt dirijor principal al vreunei orchestre, dar îmi doresc să devin, deoarece una este dirijorul filarmonicii, și cu totul altceva este anume dirijorul principal al unei orchestre, sunt roluri distincte, aici tu ești cel care ia decizii, cel care conduce și în plus, odată ce oamenii din orchestră încep să te cunoască, îți înțeleg ideile mult mai repede. Totodată ai posibilitatea de a-ți materializa anumite proiecte artistice. Este o muncă foarte interesantă.

61591511_1294904143983688_3833947864384405504_o

Capacitatea de a rămâne tu însuți, indiferent de influențe
A. P.: Traversăm o epocă în care totul este mediatizat, pe internet avem posibilitatea să urmărim mii de înregistrări din lumea întreagă, din perioade diferite care ar putea să ne influențeze. Cum reușiți să vă creați propria interpretare a unor lucrări care se cântă deja de secole? Ce metode folosiți ca să vă distingeți și să ajungeți la o interpretare personală?
A. R.:
E o întrebare foarte dificilă, pentru că trebuie să citești, să asculți, să te gândești – toate împreună. Uneori reușești mai repede, alteori mai greu, în funcție de muzică. Cauți niște imagini, faci niște asocieri, analizezi arhitectonica lucrării… Mie îmi mai place să conștientizez ce anume a vrut să spună compozitorul prin muzica lui, de aceea încerc să pătrund în acea atmosferă și să înțeleg ce se ascunde în spatele notelor, adică te gândești ce vrei să obții concret din fiecare notă. Te uiți pe partitură și o auzi în interiorul tău așa cum vrei să sune – asta în primul rând și îți creionezi propria imagine a lucrării respective, pentru că diferă înțelegerea notelor de la om la om. Unul vrea să interpreteze într-un fel, altul puțin mai diferit. Noi ca dirijori răspundem la aceeași întrebare, de ce a făcut anume așa compozitorul. Dar răspunsurile noastre diferă, de aceea consider că orice tip de background este important, fie de ordin istoric, literar sau artistic, adică tot ceea ce te poate ajuta să îți creeze o imagine a ceea ce a vrut să spună compozitorul prin lucrare. Nu trebuie să te temi să fii un „pictor” în acest plan. Ce vreau să spun cu asta? Unii spun că respectă cu strictețe indicațiile compozitorului, dar este important să nu ajungi la un formalism, nu trebuie doar să urmărești indicațiile lui, ci trebuie să înțelegi că cel care a scris partitura a fost un om viu, de aceea privirea trebuie să fie mai largă, să cuprindă mai multe planuri, întregul context. Cu cât ai o perspectivă mai largă, cu atât mai mult spațiu îți oferi pentru creație, astfel încât ai posibilitatea să descoperi niște subtilități care nu sunt scrise în note, dar cărora le poți da viață prin muzică. Este imposibil să reușești să faci tot ce îți propui într-o singură interpretare, pentru că de fiecare dată mai descoperi ceva nou. De aceea pentru mine este unul din cele mai atractive procese. Și nu am menționat încă de faptul cel mai important. Atunci când ajungi în fața orchestrei și toate aceste idei încep să sune, apar sarcini noi, trebuie să găsești o abordare potrivită, trebuie să vezi disponibilitățile orchestrei etc. În final tu ai un scop bine definit și trebuie să găsești mijloacele prin care să îți atingi scopul. Apropo de asta, mulți dirijori evită să lucreze cu diverse orchestre, și preferă să se limiteze la una pe care o cunosc deja, deoarece nu doresc să întâmpine rezistență. Analogic vorbind, să spunem că ești într-un proces de judecată unde tu ai calitatea de avocat și pledezi pentru apărarea compozitorului având în mână adevărul suprem – partitura. Atunci când ești în fața orchestrei tale pe care o cunoști e ca și cum te-ai fi înțeles dinainte cu judecătorul și totul este mult mai simplu, dar când mergi în fața unei orchestre necunoscute este ca și cum ai avea în față un juriu necunoscut pe care trebuie să îl convingi, în fața căruia trebuie să justifici muzica autorului, să îi convingi să creadă în muzica lui și mai ales în interpretarea pe care vrei să o dai tu acelei muzici. Și tot ceea ce am discutat până acum este la nivel de repetiții, pentru că la concertul propriu-zis intervin factori noi care pot influența rezultatul final. Practic la repetiții creezi o cale pe care „să pășească” muzica, dar la concert, chiar dacă drumul este unul și este creat, în interior pot apărea anumite modificări, doar nu de fiecare dată reușești să ai un maxim de inspirație și niciodată nu e la fel, adică imprevizibilul este prezent de fiecare dată în actul artistic.

A. P.: Ce calități trebuie să aibă un dirijor bun?
A. R.:
Dar ce înseamnă un dirijor bun? Da, probabil cel care reușește să se facă înțeles în fața orchestrei, cel care reușește să creeze interpretarea pe care o urmărește. Dar aici practic intervine o altă întrebare: pentru ce faci toate acestea? Pentru public? De exemplu, renumitul dirijor Yevgheny Mravinsky spunea că el concertează pentru Dumnezeu. Probabil aceasta este o poziție ideală. El își permitea chiar să amâne concertele, ceea ce acum clar nu s-ar mai putea întâmpla. Pe de altă parte nu putem ignora publicul. Dacă mă întrebați, într-o sală de 2000 de persoane, dacă se adună 20 sau 2000, este o diferență pentru mine ca dirijor? Bineînțeles că este! Îți dă o stare de curaj, de euforie, de inspirație atunci când ai în față un public numeros. Parcă ai tendința să zici că nu faci acest lucru pentru public, dar vine o sală plină și dintr-o dată ceva se schimbă. Bineînțeles că toate acestea le faci pentru muzică, dar și pentru oameni. Important este să găsești un echilibru.

A. P.: În istoria artei dirijorale, ca în orice domeniu, există câteva vârfuri de la care această artă a putut evolua. Ați putea enumera câțiva dirijori – deschizători de drumuri în ceea ce privește tehnica, maniera de interpretare, gestualitate etc?
A. R.:
Chiar și în cazul unor mari dirijori există etape diferite de evoluție. De exemplu îmi plac anumite înregistrări ale lui Yevgeny Mravinsky, Claudio Abbado, Daniel Barenboim, Wilhelm Furtwängler, Karl Böhm, Eliot Gardiner. În fiecare dintre acești dirijori poți găsi ceva de admirat, de urmat. Deci cam de la toți cei pe care i-am enumerat poți învăța enorm. Doar un singur nume care să le cuprindă pe toate, nu pot alege.

Contactul cu universul muzical românesc
A. P.: George Enescu, primul compozitor român care s-a afirmat la nivel internațional și a intrat în cultura muzicală universală, spunea: „1 la sută talent 99 la sută muncă”. Sunteți de acord cu această afirmație?
A. R.:
E dificil de spus. Caracterul este foarte important. Aspirația spre desăvârșire, capacitatea de muncă, deoarece eu cunosc oameni talentați, care au un caracter foarte complicat, nu se pot înțelege cu oamenii și apar diferite conflicte. De asemenea, este importantă întâmplarea, șansa. În ceea ce privește talentul Yehudi Menuhin de exemplu nu a cântat niciodată vreo gamă sau studiu, în schimb la 11-12 ani a interpretat într-un singur concert Bach, Beethoven și Brahms, trei concerte ale acestor compozitori. Nu întâmplător a rămas comentariul că Einstein a alergat la el în culise și a zis: „Iată în sfârșit am primit dovada că Dumnezeu există!” Ce este aici mai mult? Capacitate de muncă sau talent? Nu știu. Eu cred că ceea ce poate dobândi un om talentat nu poate obține niciodată un om fără talent. E cu totul altceva dacă un artist talentat este leneș, cu un caracter îngrozitor, nu va obține nimic și va fi depășit de un artist mai puțin talentat sau chiar mediocru. Și pe urmă mai sunt diferite căi. Cineva merge, așa cum spune Enescu, încet dar pas cu pas avansează și, poate că nu dintr-o dată, dar în timp obține mult, dar sunt persoane care își iau avânt din prima și ajung foarte sus, dar le este foarte dificil să se mențină. Adică este posibil să cadă de la acea înălțime și să nu se mai ridice niciodată. De aceea nu pot să împart totul în alb și negru, întotdeauna există mai multe nuanțe și nu pot face o delimitare afirmând ceva categoric. Bineînțeles că una fără alta nu se poate, dar să spun că e vorba de 1 procent sau 2 procente? Nu putem măsura.

A. P.: Cunoașteți ceva din creația lui Enescu? V-ați dori să dirijați o lucrare de-a lui?
A. R.:
Am avut ocazia să ascult Enescu chiar la Moscova dirijat de Gabriel Bebeșelea, pe care eu îl apreciez și cred că este un dirijor foarte bun. Și am mai ascultat și alte lucrări de-ale lui Enescu care mi-au plăcut mult. Dacă voi avea ocazia, voi dirija cu mare plăcere o lucrare enesciană. Cu simfoniile este mai greu, sunt foarte complicate, este nevoie de o orchestră de nivel înalt, și în plus trebuie să coincidă cu dorința celor care creează programele, pentru că ei se gândesc în primul rând la faptul că trebuie să vândă bilete. Și pentru a interpreta o simfonie de Enescu este nevoie de un eveniment special, sau o dată anume. Sunt multe aspecte de care trebuie să se țină cont, dar dacă aș avea ocazia aș interpreta cu mare plăcere o lucrare de-a lui Enescu.

A. P.: Pentru concertul de vineri ne propuneți un program ce cuprinde creații ale școlilor naționale cehe și ruse. Dumneavoastră ați stabilit repertoriul ori vi s-au propus aceste lucrări?
A. R.:
Aici era deja solistul care interpreta anumite lucrări, iar în ceea ce privește programul, am propus câteva variante în completarea pieselor solistului dintre care conducerea filarmonicii a ales. Mie îmi place varianta finală, un program slav practic, foarte atractiv.

A. P.: Care sunt criteriile conform căruia vă stabiliți un program de concert? Cu ce dificultăți vă confruntați în stabilirea unui program? De obicei vi se impun lucrările sau aveți libertatea de a alege conform propriei viziuni?
A. R.:
De obicei o parte din program este stabilită din start în funcție de solist. Mai departe vii cu propuneri de simfonie sau altă compozițe și de cele mai dese ori, eu vin cu propunerea lucrărilor. Cel puțin mie așa mi se întâmplă. În filarmonica de la Moscova nu eu stabilesc programul, ci este dinainte făcut, doar mi se aduc la cunoștință datele concertului pentru a verifica dacă nu se suprapun peste alte concerte de-ale mele. În rest, bineînțeles că atunci când aleg ce vreau să cânt mă gândesc la anumite legături dintre compoziții, program german, european, sau rusesc, totul depinde de situație. Dar nu am ideea aceasta fixă ca fiecare program să fie gândit într-o concepție anume, deosebită. De exemplu este dirijorul Vladimir Jurowski care de fiecare dată se vede că gândește într-o manieră deosebită programul și înainte de concert povestește publicului concepția lui despre alegerea lucrărilor și recunosc că este interesant să îl urmăresc din acest punct de vedere. Dar este oarecum un caz unic, de cele mai dese ori este o atitudine mai simplă vizavi de alegerea lucrărilor interpretate într-un concert.

A. P.: În octombrie 2019, într-un interviu pentru revista „Meloman” ați declarat că: „Orice dirijor visează la faptul că ideile lui vor fi întâmpinate de orchestranți cu entuziasm”. Așteptările v-au fost confirmate în cazul orchestrei Filarmonicii „Moldova” Iași?
A. R.:
Da, categoric, o orchestră minunată, care reacționează foarte prompt la sugestiile mele. O dispoziție bună de lucru, astfel încât primesc plăcere de fiecare dată când repetăm, sunt oameni plăcuți, deschiși.

A. P.: Ați lucrat cu numeroase orchestre din Rusia, acum, pentru prima dată sunteți la pupitrul unei orchestre din România. Ați observat niște particularități mai aparte ale interpreților români? Ce calități/defecte au în comparație cu interpreții ruși? (cel puțin în cadrul repetițiilor, întrucât suntem înainte de concertul care va avea loc vineri).
A. R.:
Eu știu de exemplu că în America nu poți termina nici măcar cu o secundă mai târziu repetiția. Sau să începi mai devreme/mai târziu. Adică oamenii sunt foarte de disciplinați în acest plan. La Londra este aceeași situație. De la colegi știu că în Germania, oamenilor le place să li se spună în cuvinte ce ai de gând să faci în muzica pe care vrei să o interpretezi și de ce. În ceea ce privește orchestra filarmonicii din Iași nu pot să zic că am descoperit anumite particularități. Are o atitudine pozitivă care contribuie la atingerea unui scop final. Nu am observat ceva care să o distingă într-un mod evident de orchestrele din Rusia. Lucrăm eficient și mă simt confortabil să colaborez cu această orchestră.

A. P.: Concertul de vineri este internațional din toate punctele de vedere: orchestra din România, dirijor din Rusia, solist din Italia. În ce măsură vă impuneți propria viziune în lucrările cu soliști și orchestră? Cât de mult urmăriți și subordonați orchestra intențiilor interpretative ale solistului?
A. R.:
Într-o mare măsură. Dacă înțelegerea mea coincide cu cea a solistului atunci este extraordinar. Se poate întâmpla uneori să vin cu sugestii, dar nu înseamnă că dacă nu este de acord cu propunerile mele să fac cum vreau eu. De obicei asta fac, urmăresc solistul. Deci sarcina mea aici este să găsesc o cale de mijloc, comună, să îi propun solistului niște modificări, dar dacă el nu este de acord cu ele, pur și simplu îi vin în întâmpinarea modului său de înțelegere a partiturii. Analogic vorbind, dacă el este catolic, iar eu sunt creștin-ortodox, mă convertesc la religia sa.

A. P.: Cum vă vedeți peste 10 ani?
A. R.:
Cel mai mult mi-aș dori să conduc o orchestră foarte bună, ca să îmi pot realiza ideile împreună cu muzicienii. Bineînțeles că mi-ar plăcea poate să se întâmple acest lucru cu o orchestră din Berlin, Viena sau Londra, cum se va întâmpla, nu știu. Sau o orchestră de top din Rusia. Da, mi-aș dori să manageriez o asemenea orchestră în viitor.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>