Una dintre manifestările muzicale ale sfârșitului de toamnă desfășurate sub egida Universității de Arte ”George Enescu” a avut loc în seara zilei de 26 noiembrie, cu ocazia recitalului de pian susținut de DRAGOȘ ANDREI CANTEA, masterand al Facultății de Interpretare, Compoziție și Studii Muzicale Teoretice, clasa lect.univ.dr. Ioana Stănescu. Evenimentul poartă un subtitlu în același timp sugestiv și profund, cu trimitere către zona de intersecție dintre estetică, stilistica muzicală, filozofie, literatură și tehnică interpretativă: DIMENSIUNEA DRAMATICĂ A SIMFONISMULUI PIANISTIC. Un titlu provocator, ce reunește două concepte interconectate. Viziunea orchestrală, manifestată prin scriitură liniară polifonică, timbralitate complexă, sonoritate masivă, multitematism evident sau latent, implică și determină o expresivitate cu puternice accente dramatice, cu sugestii subtile către zone programatice sau posibile conexiuni cu sfera literară și dramaturgică.

Afis Caudella (noiembrie 2015)

Atmosfera de excepție a serii s-a datorat unui pianist tenace, cu o maturitate a gândirii muzicale, a cărui carieră interpretativă se prevede a fi promițătoare. DRAGOȘ ANDREI CANTEA, actualmente masterand al Facultății de Interpretare, Compoziție și Studii Muzicale Teoretice, s-a format în școala muzicală ieșeană sub îndrumarea lect.univ.dr. Ioana Stănescu. Departe de a fi un tânăr pianist cu ambiții și pretenții de afirmare, spiritul său energic și introspect îl provoacă în permanență la descoperirea sensurilor muzicii din spatele partiturii muzicale, aflându-se într-o perpetuă căutare a sinelui și a contopirii cu eul fiecărui creator pe care îl abordează. De la debutul său în 1999, DRAGOȘ CANTEA a acumulat un vast repertoriu, de la baroc până la muzică contemporană. A susţinut numeroase recitaluri pe scenele ieșene și naționale – Bârlad, Galați, Botoșani, Cluj-Napoca, Brașov, București sau Timișoara, fiind totodată membru al Fundației Remember Enescu. Talentul și perseverența i-au fost răsplătite cu multiple premii obținute la concursuri de interpretare pianistică: Lira de Aur (Suceava), George Georgescu (Tulcea), Marțian Negrea (Ploiești), Primăvara artelor (Bacău), Carl Czerny (Piatra-Neamț), etc.

Fascinat căutător al esențelor, al drumului propriu în actul interpretativ, DRAGOȘ CANTEA continuă să-și îmbogățească experiența artistică prin contactul cu figuri marcate ale artei claviaturii, prin participarea la numeroasele sesiuni de masterclass din țară și de peste hotare, susținute de profesori renumiți (Håkon Austbø, Constantin Ionescu-Vovu, Elizabeth Sombart, Rostislav Yovhev și Judith Ermert). Una dintre întâlnirile care și-au pus amprenta asupra dezvoltării sale artistice este cea din 2014, când, o dată cu prezența în cadrul Festivalului Lipatti Evening de la Ateneul Român din București, a participat la un masterclass susținut de pianistul rus Andrei Gavrilov – câștigător al prestigiosului concurs Tchaikovsky.

O nouă deschidere a traseului pianistic al lui DRAGOȘ CANTEA s-a realizat în anii de studiu la Universitatea de Arte George Enescu, prin debutul în sfera concertistică înregistrat în anul 2013 alături de orchestra simfonică a Conservatorului ieșean aflat sub bagheta dirijorului Bogdan Chiroșcă, prilej cu care a interpretat Concertul pentru pian și orchestră în la minor de Edvard Grieg.

 

Recitalul a fost conceput de către interpet în două secțiuni, fiecare justificând în parte și în ansamblu titlul amintit: prima parte a reprezentat o incursiune în lirismul sonor brahmsian, din care orchestra nu dispare niciodată, ci este prezentă în scriitura profund ancorată în melodism și polifonie, în complexitatea armonică și coloristică obținută prin valorificarea tuturor resurselor timbrale și de registru a pianului. Partea a doua a continuat pe linia masivității sonore și a sugestiilor imagistice extrase din universul enescian, ca în final, concepția orchestrală beethoveniană să fie ilustrată appasionato într-o lucrare ce îmbină virtuozitatea, concepția tematică complexă, liniarismul, timbralitatatea și măiestria conducerii vocilor.

Intermezzi-i op. 117

Din cele 20 de miniaturi pianistice publicate de compozitor în opusurile 116-119, 14 sunt intiturale Intermezzo, Brahms abandonând termenul de Capriccio după op. 116. Deși specia muzicală cunoscută sub titulatura de intermezzo reprezintă, în esență, o lucrare cu rol de legătură între două numere muzicale de amploare, piesele lui Brahms sunt cu totul diferite de acestă caracterizare. Seturile sale de Intermezzi-i dețin o identitate și un caracter propriu, explorează idei unice la nivel muzical și filozofic, fiecare piesă reflectând o paletă imensă de sentimente și nuanțe coloristice. Brahms reușește să îmbine în mod genial frumusețea și accesibilitatea muzicii cu subtilitatea și complexitatea scriiturii componistice.

Cel mai cunoscut set de Intermezzi­-i, tripticul op. 117, este dedicat Clarei Schumann și reprezintă unul dintre ultimele opusuri ale creației brahmsiene, fiind compus cu un an înainte de moartea compozitorului, într-o perioadă marcată de pierderea surorii sale, Elise. Ciclul op. 117 reprezintă un sumar al creației pianistice brahmsiene târzii, una din ultimele rămășițe ale toamnei creatoare brahmsiene. Clara Schumann mărturisea în legătură cu cele trei Intermezzi-i: În aceste piese, am simțit în sfârșit fremătând în mine încă o dată spiritul muzicii.

Cele trei piese alcătuiesc un ciclu cu substrat programatic, Brahms denumindu-le trei cântece de leagăn pentru mâhnirile mele (“three lullabies to my sorrows.”), inspirate din poemele lui Herder. Caracterul dramatic, profund introspect al muzicii, cu trimitere către marșul funebru în cel de-al treilea intermezzo, îmbinarea dintre seninătate și meditație, între melancolie și neliniște reprezintă reflexii ale concepției filozofice brahmsiene, în care suferința impune demnitate și echilibru interior.

Interpretarea celor trei intermezzi-i op. 117 a implicat din partea pianistului Dragoș Andrei Cantea mai mult decât o tehnică pianistică de virtuozitate, ci mai curând o muzicalitate excepțională, o înțelegere completă a profunzimii expresive a textului sonor. Astfel, încă de la începutul programului, interpretul a dezvăluit publicului una dintre cele mai sensibile fațete ale personalității sale, capacitatea sa de a surprinde subtilitatea mesajului muzical brahmsian, precum și modalități diverse de a-l transmite auditoriului: o paletă dinamică diversă, o versatilitate a atacurilor, o profunzime a sunetului ce nu poate fi obținută decât printr-o calibrare interioară a pianistului la complexitatea trăirilor și filozofiei compozitorului. Dragoș Cantea a regăsit în muzica acestui opus spiritul cântecului de leagăn al tristeților lui Herder, interpretarea Intermezzi-ilor op. 117 creând o atmosferă de calm, cu sunete delicat timbrate și organizări armonice delicat evidențiate, fără nicio etalare pretențioasă.

 

A doua creație brahmsiană a serii, 4 balade op. 10, datează din vara anului 1854, partitură compusă în timpul șederii în casa prietenului compozitorului, Robert Schumann. Aflat între tragedia degradării psihice a prietenului său și admirația și afecțiunea profundă pentru soția acestuia, Brahms compune patru povești muzicale de esență romantică profund dramatică, ce ilustrează tragedia vieții umane în cele mai crâncene aspecte ale zbaterii sale.

Cele patru componente ale ciclului sunt particulare în repertoriul instrumental de gen prin gruparea lor într-un opus unic, aflat parțial sub influența conceptului programatic intens valorificat la acea vreme. Prima piesă, caracterizată de unii mozicologi mitologică și demonică, este intitulată Nach der schottischen Ballade “Edward”, cu trimitere la balada omonimă a lui Herder, compozitorul urmărind structura originală a textului, ce povestește istoria dramatică a unei familii regale medievale. Muzica este concepută sub forma unui dialog, în care mama tânărului Edward își determină fiul să mărturisească patricidul, acesta din urmă blestemând-o și părăsind casa părintească.

Coeziunea opusului 10 brahmsian se realizează nu prin caracteristicile sale muzicale, ci prin modalitatea originală a compozitorului de a aborda genul de baladă instrumentală. În primul rând, coerența tonală a lucrării este dificil de identificat în contextul evitării monotonalității și plasarea începutului și finalului de ciclu în tonalități îndepărtate.

De asemenea, cele patru piese dezvăluie o paletă amplă de teme muzicale, unele dintre ele diametral opuse asocierilor epice, vechi cu genul omonim (de exemplu, Balada III are caracter de Scherzo, Ballada IV nu deține secțiuni contrastante). Însă Brahms va expune materialul tematic al pieselor secvențial, asemeni unei descompuneri spectrale, pornind de la subiectul epic asociat în mod direct baladei și încheind, în Balada nr. 4, cu o instrumentalitate romantică complet modernă.

Înțelegerea baladelor lui Brahms are drept punct de pornire eseul lui Goethe din 1821 Balada – definiție și reflecție: Misterul baladei își are rădăcina în maniera în care este interpretată. Poetul (în acest caz, pianistul) trebuie să apeleze la cele trei forme naturale ale poeziei, ce au rolul de a exalta imaginația: pornind de la maniera lirică, epică sau dramatică, el poate manipula aceste forme după bunul plac, fie grăbind finalul, fie amânându-l pentru o vreme.

Cele patru balade au oferit pianistului Dragoș Andrei Cantea posibilitatea relevării celor mai dramatice idei și sentimente, un romantism plin de angoasă și tenebre ale morții, folosindu-se din plin de sugestiile programatice ale textelor literare din spatele conceperii partiturilor. De la dramă la strălucirea caldă, de la sarcasmul enigmatic, parcă desprins din halucinațiile lui Schumann din ultimii ani de viață și până la tristețea și disperarea din finalul ultimei balade, interpretarea pianistică a oferit publicului posibilitatea descoperii spiritului brahmisian în ultima sa confesiune. Dragoș Andrei Cantea mânuiește cu rafinament atât sunetul cât și structurile acordice, nimic nu este lăsat la voia întâmplării, fiecare element al discursului fiind parte componentă și indispensabilă a unui întreg, ce s-a relevat în cele mai fine detalii ale sale. Contrastul dintre momentele lirice și cele de masivitate sonoră, claritatea și sugestivitatea accentelor, a pasajelor de virtuozitate, evidențierea expresivă a tuturor modulațiilor, fiecare deținând noi conotații, toate acestea au dovedit stăpânirea unor mijloace tehnice și de concepție pianistică de o profunzime și maturitate remarcabilă.

 

Dragos Andrei Cantea

 

Partea a doua a recitalului a fost deschisă de piesa Carillon nocturne, extrasă din Suita a 3-a pentru pian de George Enescu. Suite n° 3: Pièces impromptues, op. 18 a fost compusă de George Enescu între anii 1913 și 1916, însă nu a fost niciodată interpretată în timpul vieții compozitorului, partitura fiind pierdută și regăsită abia după anul 1955. Mai puțin unitară decât cea de a doua suită pentru pian, lucrarea face apel la sonoritățile folclorice românești în conceperea ideilor tematice a celor șapte părți componente, la care se adaugă reflexii cu reminescențe romantice, cu precădere în partea a V-a, Appasionato.

Piesa ce încheie suita a treia, Carrilon nocturne, una dintre cele mai tihnite și contemplative muzici enesciene, netulburată de tenebrele războiului ce izbucnea la acea vreme, marcând decisiv creația contemporanilor săi. Melodia reprezintă elementul structural fundamental al limbajului muzical enenscian. În acest caz descoperim o muzică eliberată de influențele franceze, germane, neoclasice sau neoromantice, dar care își mărturisește apartenența la universul sonor enescian prin concepția armonică originală, prin scriitura pianistică elaborată, prin coloritul timbral ce face trimitere la instrumentul ce îi împrumută numele.

De ce carrilon? Pentru rezonanța spațială, pentru substratul mistic al instrumentului, pentru capacitățile armonice uluitoare a celor 23 de clopote, dar mai ales pentru masivitatea sonorităților și diversitatea timbrelor, totul încadrat într-o atmosferă serenă, nocturnă, de sfârșit de toamnă.

Dragoș Andrei Cantea ne-a transpus prin intermediul acestei muzici tainice, spațiale, într-o lume a culorilor și sonorităților diafane, un univers al rezonanței, în care fiecare dintre cei prezenți reprezenta un fragment inimitabil și necesar, un instrument activ în tainicul proces al nașterii muzicii, așa cum a fost ea intenționată de Enescu. Sugestivitatea cu care pianistul a ilustrat sunetele clopotelor, de la cele mai delicate la cele mai sonore, abilitatea manevrării paletei dinamice, padalizarea riguroasă, în cele mai fine posibilități ale acesteia au reprezentat câteva din mijloacele cu care Dragoș Andrei Cantea a construit o imagine sonoră complexă, plină de culoare și sugestii picturale.

 

Beethoven – Appasionata

Ludwig van Beethoven reprezintă un ax de referință în istoria exprimării sonore, momentul definitoriu în care forma de sonată și armonia tonală au fost împinse dincolo de limitele lor convenționale. Cvartetele, simfoniile și sonatele pentru pian ale lui Beethoven acoperă întreaga sferă a călătoriei sale estetice uimitoare, de la convenționalul clasic la tărâmurile neexplorate ale imaginației, ce provoacă și inspiră creatori, interpreți și ascultători din toate timpurile. Și totuși..sonatele pentru pian rămân cele mai profunde și intime creații beethoveniene, fiind concepute pentru propriul instument al compozitorului, păstrând astfel o amprentă auditivă a idealului intenționat de interpretul Beethoven. Până în momentul în care pierderea auzului l-a împins către izolare și singurătate, acesta era cunoscut drept unul dintre cei mai străluciți pianiști ai vremii și cel mai bun improvizator, o abilitate cheie în dezvăluirea și împărtășirea imaginației unui creator. Czerny mărturisea despre stilul interpretativ beethovenian: Pianele din acea perioadă nu rezistau stilulul său interpretativ gigantic.

În ansamblul celor 32 de sonate pentru pian publicate, una dintre cele mai fascinante și pline de semnificații este Sonata nr.23 în fa minor op. 57 subintitulată Appassionata, produsul aceleeași perioade creatoare intensă, vizionară alături de simfonia Eroica, Sonata Kreutzer pentru vioară și pian și opera Fidelio.

În ciuda subtitlului sugestiv, indicația de expresie appasionato nu apare nicăieri în partitura opusului 57. Totuși, mențiunea postumă a editorului, Appasionata, nu poate fi mai potrivită pentru o lucrare în care tensiunea și dramatismul, scriitura complexă, cu frecvente asocieri de natură orchestrală se pliază în mod natural structurii arhitectonice elaborate, dând naștere unei compoziții ce a revoluționat genul de sonată. Unitatea organică a celor trei părți componente, concilierea dintre liniștea introspectă, profundă și finalul impetuos oferă posibilitatea explorării personalității compozitorului, a poeziei din spatele muzicii: o muzică ce ne transpune în lumea nebănuită a forțelor naturii, pe care imensa energie umană reușește să le supună. După cum afirma compozitorul Hubert Parry, În această lucrare, spiritul uman îi adresează lui Dumnezeu întrebări mărețe și își găsește răspunsurile.

Opțiunea pianistului pentru succesiunea de creații Enescu / Beethoven poate părea îndrăzneață, însă ea își găsește explicația în substratul subtil al sugestiilor sonore, picturale și programatice. Începând cu Balada a III-a și finalizând cu sonata beethoveniană, sonoritatea stă sub semnul unor bătăi de clopot, ce se dezvoltă apoteotic la Enescu, unde miezul nopții este sugerat prin succesiunea a 12 acorduri. Pe de altă parte, numeroși muzicologi au corelat Appasionata cu piesa lui Shakespeare, Tempest (Furtuna) (însuși Beethoven, în momentul în care a fost rugat să explice semnificația acestei lucrări, a replicat: Citește ”Tempest” a lui Shakespeare), în care acțiunea se petrece după miezul nopții, lucrarea continuând astfel temporal șirul dramei, a tragediei din spatele fiecărei capodopere din repertoriul serii.

Interpretarea sonatei Appasionanta în viziunea lui Dragoș Andrei Cantea a îmbinat în mod desăvârșit tehnica pianistică în cele mai fine detalii ale sale și complexitatea și polivalența semnificațiilor expresive ale textului muzical, dând naștere unei viziuni plină de intensitate, personalitate și farmec emoțional. Delicatețea pasajelor figurale, profunzimea pedalelor armonice și masivitatea culminațiilor acordice dezvăluie o concepție interpretativă matură, subtilă, cu o atenție deosebită acordată detaliilor. Fiecare variațiune din partea mediană a descoperit auditoriului tot atâtea instantanee în mișcare ale temei inițiale, demonstrând încă o dată capacitatea pianistului de a-și însuși și de realiza metamorfoza ideii unice și ipostazele sale expresive într-o manieră plină de spontaneitate. Întreaga tensiune, reținută și dozată judicios în primele două părți, a culminat în finalul lucrării, interpretarea lui Dragoș Andrei Cantea, în același timp emoțională și logică, confirmând încă o dată dezolarea cu care compozitorul acceptă supremația inimii asupra rațiunii.

Ne dorim să fim în continuare părtași tăcuți, dar privilegiați la momentele ce vor marca evoluția carierei pianistului Dragoș Andrei Cantea pe scena muzicală ieșeană.

526743_366164946763323_1850031067_n

lector univ. dr. Gabriela Pavâlcu Vlahopol

 

 

 

 

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>