Conferinţa „Runa SeLeNe sau amuleta norocoasă. Stratificare tematică, procese sonore, gestualitate şi poveste în muzica mea”

Pe data de 30 martie 2017, la Universitatea Naţională de Arte „George Enescu” din Iaşi a avut loc conferinţa susţinută de compozitorul Dan Dediu, intitulată Runa SeLeNe sau amuleta norocoasă. Stratificare tematică, procese sonore, gestualitate şi poveste în muzica mea. Prelegerea face parte dintr-un proiect mai amplu – OPERA OMNIA. Autoportrete componistice –, coordonat de prof. univ. dr. Gheorghe Duţică, prin care compozitori români remarcabili sunt invitaţi să prezinte aspecte ale propriei creaţii şi gândiri muzicale, oferind publicului ieşean ocazia de a-i cunoaşte, vedea, asculta în timp real şi de a pătrunde în universul lor componistic. Este o şansă extraordinară de a intra în contact cu astfel de oameni, pentru a înţelege viziunea lor despre muzică, cultură, viaţă, descoperindu-le resorturile creatoare prin audiţie şi participare directă la dialog.

Prelegerea a fost prefaţată de o frumoasă introducere realizată de Gheorghe Duţică, prin care a surprins ipostazele artistice ale lui Dan Dediu în câteva trăsături substanţiale pentru profilul său componistic: activitatea prolifică şi polivalentă, exprimată prin ideea de „mai mulţi într-unul”, toţi plecând şi revenind mereu la „omul-matrice – compozitorul”, „deschiderea văzută ca o permanentă provocare”, lipsa de importanţă a etichetelor stilistice, „gândirea cu auz” specifică unei „specii” particulare, reflexive, cea de compozitor-muzicolog, aspecte care îi conturează imaginea poetică de „far sau călăuză prin nisipurile mişcătoare ale postmodernismului.”

Ordine şi intuiţie în gândirea lui Dan Dediu

De fiecare dată când ajunge la Iaşi, Dan Dediu ne surprinde cu ultimele idei, cercetări, aplicaţii şi mai ales cu creaţiile sale. Spiritul său inventiv, interesul neostoit pentru cunoaştere, abilitatea de a descoperi esenţa unor fenomene prin natura sa intuitivă conturează o personalitate artistică inedită în contextul componisticii româneşti din secolul al XXI-lea. Pornind de la titlul comunicării sale, observăm aceeaşi „tendinţă stilistică” evidentă şi în denumirile lucrărilor muzicale, aceea de a-şi impregna viziunea personală în orice activitate întreprinsă, atât prin formă, cât şi prin conţinut. Cele două „straturi semantice” ale titlului indică o gândire sistematică, atent organizată, în care pare să guverneze un singur principiu regent: ordinea. Pe de o parte, runa indică existenţa unei unităţi muzicale cu profil bine conturat prin anumiţi parametri sonori (melodic, ritmic, armonic, timbral), desemnând totodată o entitate semantică purtătoare de semnificaţii adânci pentru conştiinţa istoric-muzicală. Pe de altă parte, stratificarea tematică, procesele sonore, gestualitatea vizează fenomene de elaborare muzicală, care permit articularea unităţilor minime în structuri din ce în ce mai ample sau complexe, până la obţinerea rezultatului final – povestea.
Fuziunea celor două aspecte de gândire muzicală în formularea titlului evidenţiază o altă trăsătură a compozitorului, neaşteptată în contextul elementelor atât de laborios concepute şi minuţios ordonate. Dincolo de spiritul său raţional, cu o fascinantă capacitate de analiză a detaliilor, Dan Dediu transmite o emoţie elevată atunci când vorbeşte despre mituri, rune, coduri culturale, având o înclinaţie particulară spre descoperirea unor structuri existenţiale ce transcend realitatea vizibilă. O putem percepe ca o formă de „sensibilitate intelectuală”, nu în sensul premeditării oricărui demers şi al rezultatului scontat, ci prin îmbinarea echilibrată a resurselor creatoare (dovadă a unei culturi vaste, din numeroase domenii), a mijloacelor componistice (temeinic asimilate şi original aplicate) şi a fondului său intuitiv (o capacitate nativă de a observa lumea înconjurătoare şi de a descoperi mecanismele subtile ale funcţionării sale).
În cadrul prelegerii susţinute la Iaşi, Dan Dediu a pus accent pe una din zonele sale de interes din ultimii trei-patru ani, concretizată în plan componistic prin genul de concert cu mai mulţi solişti. Abordat mai rar în creaţia muzicală de tradiţie europeană (W. A. Mozart, L. v. Beethoven, D. Şostakovici, iar în spaţiul autohton, Paul Constantinescu), concertul pentru instrumente soliste diferite şi orchestră a dobândit în creaţia lui Dan Dediu noi valenţe conceptuale şi expresive, pornind de la ideea că un asemenea gen trebuie să aibă valoarea unei „opere instrumentale” (Robert Schumann). Dan Dediu ne-a prezentat trei lucrări proprii, intitulate Febra op. 138 – Triplu Concert pentru flaut, clarinet, violoncel şi orchestră, Wagner Under op. 157 – ConcertOperă pentru oboi (+ corn englez), corn, trombon, violă şi orchestră mare, Vitrine şi Vitralii op. 158 – Dublu Concert pentru vioară, violoncel şi orchestră. Sursele valorificate în realizarea acestor lucrări sunt, pe de o parte, unele fragmente de jurnal componistic, cu idei de pornire, iar pe de altă parte, anumite principii de regie cinematografică observate în filme precum Prove d’orchestra (1978 – regizat de Federico Fellini) şi Cloud Atlas (2012 – realizat după romanul omonim semnat de David Mitchell, din 2004). Dan Dediu şi-a format un sistem propriu de analiză, numită „ficţională”, urmărind structura amănunţită a filmelor în scene, momente semnificative (unele având potenţial tematic), dezvoltări şi chiar reprize. Sistemul de segmentare, grupare şi ordonare a unui traseu narativ (fie epic, dramatic sau cinematografic, cu unul, două sau chiar mai multe planuri) se dovedeşte a fi util în mecanismul elaborării unei lucrări muzicale a cărei concepţie de ansamblu va evidenţia o structură similară (în scene, tablouri, dialoguri, monologuri), fără a deveni, însă, o muzică de factură programatică.

Concepte teoretice în muzica lui Dan Dediu

Stratificarea tematică reprezintă un sistem teoretic aplicat în mod conştient şi premeditat în concepţia lui Dan Dediu, prin care un discurs sonor poate fi construit pe baza unor unităţi denumite conform terminologiei tradiţionale a formelor muzicale – motive, teme –, prin folosirea citatelor sau transferul unor trăsături din alte domenii şi culturi – runele, gesturile –.
Elementele primordiale în gândirea componistică a lui Dan Dediu sunt runele, pe care el le compară cu pietrele străvechi, originare din vremea paleoliticului şi cu memele din concepţia lui Richard Dawkins. Aşa cum gena este o unitate minimă de informaţie biologică, mema se evidenţiază în plan cultural, ca entitate abstractă (o idee, o valoare morală, un procedeu de gândire, un fragment de melodie, etc.) care se propagă prin formele de comunicare disponibile şi se impune în memoria umană prin repetiţie şi asociere, având puterea de a influenţa psihicul, gândirea, comportamentul. Astfel, runa sonoră poate fi asociată cu ideea de „memă a istoriei muzicii”, în măsura în care se individualizează în conştiinţa auditorilor ca element autonom, recognoscibil şi care se poate multiplica la nivelul creaţiilor muzicale din mai multe epoci.
Gesturile constituie o categorie aparte a „unităţilor de tectonică muzicală, având relevanţă dinamică, încărcătură expresivă, energie spaţială şi psihologică, voinţă, direcţie şi intenţionalitate clară”. Spre deosebire de rune, care poartă cu sine o substanţă istorică concentrată, gesturile deţin o forţă activă, „sunt mânioase” şi puternice.
Motivele reprezintă „unităţi melodico-ritmico-armonice, autosuficiente, care aduc o expresie definită în puţine sunete”. În ceea ce priveşte relaţia cu categoria anterioară a gesturilor, acestea sunt tot motive muzicale, însă reciproca nu este mereu valabilă.
Temele sunt cunoscute ca „unităţi formale extinse, cu capacitate de dezvoltare şi extensie tematică, compuse din mai multe motive”. Dan Dediu atrage atenţia asupra unui aspect important în configurarea temelor, anume imposibilitatea de a conferi unei idei muzicale acest statut, pentru că acea melodie/ structură sonoră devine temă pe parcursul desfăşurării unui discurs, prin repetare, transformare, fragmentare, prelucrare, revenire.
Citatele se identifică prin acele „unităţi de discurs realizate cu ajutorul unor configuraţii muzicale preformate şi deja cunoscute, care argumentează firul narativ sau îl întrerup.” În acest caz, Dan Dediu adaugă o nuanţă metaforică explicaţiei sale, prin atribuirea unui rol „protetic”, datorită necesităţii de a folosi într-o creaţie proprie fragmente din alte lucrări, având puterea de a exprima idei ce au fost deja bine conturate în plan muzical de alţi compozitori; o altă funcţie a citatului este cea „consolativă”, prin efectul întoarcerii în timp, recuperând elemente ale trecutului printr-un traseu al memoriei.
Într-un registru componistic diferit, cu totul neconvenţional, se înscriu obiectele sonore, folosite de Dan Dediu în calitate de unelte şi materiale de lucru în procesul creator: „balamalele”, „cuiele”, „şuruburile”, „cuierele”.

Ipostaze ale runii SeLeNe în muzica universală şi creaţia lui Dan Dediu

După definirea şi explicarea acestor categorii tematice, compozitorul ne-a oferit câteva exemple de situaţii în creaţia muzicală universală şi lucrările proprii. Semnificaţiile încifrate în prima sintagmă a titlului ne-au fost sugerate prin interpretarea primelor opt măsuri din Sonata op. 27 nr. 2 în do # minor de Beethoven, cunoscută ca Mondscheinsonate. Figura arpegială cu sens ascendent, care generează fluxul mişcării armonice din prima parte are un rol esenţial în decriptarea semnificaţiei de „rună” sonoră, notată în acest caz cu simbolul literal SLN. Pornind de la un caz muzical particular, unde grupul de trei sunete generează un întreg discurs cu latenţe semantice, Dan Dediu a observat prezenţa acestei unităţi sonore în alte lucrări, precum Sonata pentru violă şi pian de Dmitri Şostakovici, partea a III-a, Simfonia a III-a de Tiberiu Olah. Audierea acestor lucrări evidenţiază potenţialul mult mai adânc configurat în structura arpegială, ce are capacitatea de a simboliza (după cum se exprimă compozitorul) o veritabilă „obsesie” a ternarului, cu forţă „hipnotică”. De aici decurge şi ideea valsului ca „ipostază a circularului”, iar runa SeLeNe este considerată o „inserţie a rotunjimii într-o lume unghiulară”. În acest sens, observăm că principiul ternarului este prezent în toate epocile artistice, în plan ritmico-metric (pulsaţia, respectiv măsurile ternare, care determină genuri specifice precum sarabanda, ciaccona, passacaglia, menuetul, scherzo-ul, valsul), armonic (triada tonală T-Sd-D, structura trisonului), structural (formele tristrofice, forma de sonată), conceptual (triada teză-antiteză-sinteză), sistemic (modalism, tonalism, atonalism).
Pe lângă prezenţa runei SeLeNe, decriptarea titlului poate continua şi în cazul amuletei norocoase, care evidenţiază o latură cu pondere semnificativă în structura interioară a compozitorului – încrederea în acele forţe ale universului care determină orice proces existenţial, de la cauză la efect, de la intenţie la rezultat. De altfel, în volumul publicat în 2012, Cei 9 „i” sau cum compunem, Dan Dediu menţionează un element important în procesul compoziţiei muzicale, numit kairos, referindu-se la timpul prielnic creaţiei, la acea „forţă teribilă, care există de când lumea şi va exista întotdeauna.” (p. 21). Dincolo de superstiţiile care au o doză ridicată de naivitate pentru orice intelectual, există anumite mecanisme ale lumii care determină cursul firesc al faptelor şi întâmplărilor din fiecare moment, având o mare putere de mobilizare energetică şi o influenţă decisivă, uneori, în demararea unei acţiuni, în ciuda voinţei sau ambiţiei personale. Unele lucruri nu pot fi forţate, ne avertizează compozitorul, iar kairos-ul poate fi atras prin activităţi înrudite compoziţiei, care menţin abilităţile tehnice şi păstrează atenţia trează. Runa SeLeNe reprezintă, aşadar, o veritabilă amuletă componistică pentru Dan Dediu, un simbol purtător de noroc, inspiraţie şi bun augur, fiind valorificată ca „semnătură personală” în lucrările Febra, Hyperkardia III, Vitrine şi Vitralii.

Citatul – sursă de semnificaţii inedite în Wagner Under

O altă ipostază a tematicii muzicale din creaţia lui Dan Dediu este citatul, valorificat într-un mod original în lucrarea Wagner Under, datorită edificiului sonor imaginat ca oraş construit în formă de pentagon. Zidurile care delimitează cetatea „Wagner” simbolizează citatele sonore extrase din cinci opere ale marelui compozitor german: Lohengrin, Tannhäuser, Olandezul zburător, Maeştrii cântăreţi din Nürnberg, Tristan şi Isolda. Pe harta imaginată de compozitor pentru realizarea acestui opus, apare marcat un cerc circumscris pentagonului, simbolizând Ring-ul sau Inelul Nibelungilor, iar în centru este poziţionată opera Parsifal. Conţinutul muzical al lucrării Wagner Under, organizat în şapte părţi, este sugerat grafic într-un alt desen al compozitorului, reprezentând un traseu subteran prin „catacombele” oraşului, asemănător unui tunel de cârtiţă care atinge, în săpăturile ei, unele puncte de legătură cu zona centrală sau regiunile periferice ale cetăţii. Astfel apar citatele din operele wagneriene, care sunt reunite printr-un montaj componistic inspirat. Din fragmentele audiate am recunoscut teme, linii melodice, succesiuni armonice, pasaje orchestrate în maniera lui Wagner, toate acestea fiind integrate într-un discurs unitar, cu o evoluţie proprie, independentă de muzica luată ca reper. De exemplu, desfăşurarea părţii a doua, care duce la culminaţia preludiului din opera Tristan şi Isolda, porneşte dintr-un alt context muzical, prezentând iniţial o linie solistică la cornul englez şi pregătind apariţia celebrului fragment printr-un parcurs sonor diferit. Este un exemplu de asimilare a limbajului simfonic wagnerian şi de valorificare a acestuia într-o abordare timbrală neaşteptată şi o concepţie componistică originală.

Dualitate şi sinteză în Vitrine şi Vitralii

În finalul prelegerii, am avut ocazia să audiem integral Dublul Concert pentru vioară, violoncel şi orchestră, intitulat Vitrine şi Vitralii. Titlul sugerează raportul antinomic dintre cele două ipostaze ale muzicii de-a lungul istoriei – vitrinele sugerând aspectul laic, iar vitraliile simbolizând muzica sacră –, implicând totodată şi o latenţă ludică în plan lingvistic prin jocul de cuvinte cu primele patru litere comune. Compozitorul inserează în desfăşurarea lucrării două genuri specifice muzicii laice, un vals trist şi un cântec de tavernă, valorificate ca autocitate din opera O scrisoare pierdută. În plan secundar (după cum afirmă Dan Dediu), concertul are doi solişti declaraţi, numiţi de compozitor „arhangheli” – vioara şi violoncelul, instrumente menţionate în titulatura completă a lucrării –, precum şi alţi doi solişti intermediari, consideraţi nişte „îngeri” cu rol de sprijin în misiunea arhanghelilor – pianul şi trompeta cu surdină –. Antinomia se manifestă şi în plan conceptual, prin evidenţierea unor trăsături estetice care conturează contrastul dintre „uşurătate şi seriozitate”. Structura concertului evidenţiază trei procese ale lumii înconjurătoare, care determină şi denumirea părţilor:

I. Recesivitatea este o structură a existenţei bazată pe apariţia generalului din interiorul individualului, în mod asemănător principului de complementaritate dintre Yin şi Yang, unde atracţia contrariilor se realizează prin alimentare reciprocă şi echilibrare constantă.
II. Serendipitatea este fenomenul descoperirii accidentale a unui lucru neaşteptat, important şi surprinzător, atunci când căutarea urmăreşte un alt scop.
III. Exaptarea este un proces derivat din adaptare şi constă în evoluţia unei trăsături care dobândeşte alte funcţii decât cea iniţială.

Pornind de la aceste precizări, audiţia a avut efectul descoperirii unor procese sonore incitante, care ar putea trece neobservate sau cu alte perspective de interpretare, dacă nu ar fi existat ghidarea anterioară a compozitorului însuşi. Astfel, în prima parte am ascultat un discurs realizat prin expunerea iniţială a celulei arpegiale cu trei sunete (runa SeLeNe) și coagularea treptată a unor fragmente tematice, care au generat pe parcurs o temă seducătoare de vals. Aceasta apare integrată într-un complex orchestral ce poartă amprenta unei scriituri muzicale specifice lui Dan Dediu, prin caracterul de virtuozitate şi printr-o anumită „nervozitate”, în sensul de vervă, desfăşurare volubilă a liniilor sonore. Suprapunerile tematice şi ale planurilor orchestrale creează texturi ample, dense, cu sonorităţi masive, uneori violente, generând spre final impresia deconstrucţiei tematice, datorită fragmentărilor, intersectărilor de planuri (tema de vals, ritmul de joc popular, runa SeLeNe, ce apare în sens direct şi contrar), precum şi a dublajelor timbrale cu efect ironic, voit disonant. Sfârşitul primei părţi are loc prin „stingerea” treptată a sonorităţii până la crearea unui fundal uniform creat de partida cordofonelor, din care va lua naştere melodia violoncelului solist, marcând trecerea spre partea a doua.
În această secţiune, am remarcat expunerea violinei şi violoncelului într-un dialog concertant, bazat uneori pe alternanţa „civilizată” a replicilor, alteori prin suprapunere neaşteptată, generând şi momente de teatru absurd, în care intrările pianului şi ale trompetei cu surdină au conturat un discurs constrastant. Valsul este insinuat prin integrarea sau, poate, camuflarea sa într-o masă sonoră de alămuri, ce va reveni pe parcursul părţii a doua într-o manieră culminativă cu efect tragic, ca într-o scenă cinematografică de mare intensitate emoţională. „Descoperirea întâmplătoare” a valsului conferă discursului un caracter tensionat, prin crearea unei stări de expectativă în planul psihologic al ascultătorului, care nu ştie la ce să se aştepte.
Partea a treia valorifică două teme de tip aksak şi una de fanfară moldovenească, inserate ca material cu funcţie de contrast, dobândind în final şi rol concluziv, prin atingerea unei culminaţii spectaculoase şi realizarea unei sinteze tematice, gestuale, într-o explozie „babilonică”.

Audiţie Vitrine şi Vitralii

Versatilitate, cinetism sonor şi hiperstil în muzica lui Dan Dediu

Din audiţiile pe care am reuşit să le realizez până în prezent din creaţia lui Dan Dediu, am rămas cu unele impresii pe care orice nouă „întâlnire” cu muzica sa mi le confirmă, dar le şi modelează de fiecare dată, prin perpetua versatilitate, prin ideile prezentate publicului cu o naturaleţe fermecătoare. Creaţiile sale degajă o vervă intrinsecă, o energie solară, care conduce discursul din el însuşi, determinând o dinamică particulară a muzicii. Dan Dediu afirmă într-unul din interviurile sale că intenţia lui nu este inovaţia la nivelul vocabularului sonor, ci al expresiei muzicale. Astfel, lucrările lui nu aduc transformări radicale în planul limbajului sau al organizării sonore, ci introduc ideea unui nou parametru sonor – gestualitatea – care s-ar putea defini printr-un anumit cinetism muzical, o libertate a desfăşurării discursului în plan spaţial şi temporal, raportată la intenţia originară a unei lucrări, care îi determină direcţia, scopul şi, deci, întregul parcurs ulterior. În anumite opusuri, ideea sau ideile sonore ce stau la bază nu prezintă caracteristicile unei teme muzicale, ci reflectă stări psihologice (Latebrae, Frenesia, Spaima, Furia, Febra, Nelinişte), gesturi concrete (Pirouettes pierrotiènnes, Stella cadente), având mai degrabă sensul de profil sonor, de mişcare simbolică pentru aspectul sugerat.
Personalitatea lui Dan Dediu m-a atras încă din perioada studenţiei, prin originalitatea sonorităţilor din muzica sa şi prin ideile formulate în sprijinul înţelegerii noilor fenomene şi orientări ale esteticii contemporane. Sintagme precum polistilism, metastilism, metisaj, mozaic, colaj sau chiar „bazin stilistic” (Style Pool), exprimând metaforic eterogenitatea muzicilor de la sfârşitul secolului al XX-lea şi începutul noului mileniu, culminează cu conceptul „hiperstilului”, care poate fi mai mult decât o formă de eclectism premeditat, oferind o vedere panoramică a întregului peisaj componistic actual. Un compozitor care ştie să se folosească de toate aceste direcţii estetice va putea valorifica descoperirile predecesorilor săi în alte şi alte ipostaze sonore, printr-o ştiinţă deosebită a fuziunii stilurilor, demonstrând că muzica are în continuare un potenţial consistent, cu multiple resurse şi mijloace artistice. Hiperstilul – spunea Dan Dediu într-o comunicare ştiinţifică susţinută la Iaşi în 2009 – este o disponibilitate mentală de a alătura geografii şi istorii diferite. De altfel, compozitorul este un adept declarat al filosofiei lui Jacques Derrida, pe care l-a citat/ parafrazat în cadrul expunerii din acest an, într-un context referitor la fenomenul pluralităţii stilistice: Dacă e vorba de stil, trebuie să fie mai mult de unul singur. Acest punct de vedere explică de ce, în lucrările sale, Dan Dediu este acelaşi şi totuşi, mereu altul, într-o transformare continuă, fiecare opus evidenţiind apariţia unui eu irepetabil.

Forţa expresiei în universul „imaginarului sonor”

Considerentele prezentate conturează o viziune de ansamblu asupra contextului cultural din prezent, în care globalizarea s-a extins deja în toate domeniile de activitate. Muzica se adaptează în egală măsură spiritului timpului, dar îşi menţine acea forţă incomensurabilă de impact asupra fiinţei umane, având capacitatea de a reuni culturi şi epoci, idei şi sentimente, aspecte ale gândirii colective sau individuale, într-o frumoasă sinteză unificatoare.
Dan Dediu se impune în elita componistică românească prin forţa creatoare, cu un potenţial fascinant de perpetuă reconfigurare, prin racordarea la tradiţia muzicii europene şi la numeroase surse de inspiraţie adiacente, prin capacitatea de inovaţie expresivă şi transpunere muzicală a acelui imaginar sonor, concept specific gândirii sale creatoare. Predispoziţia spre spaţiul ireal, fantastic determină inserţia unor personaje fabuloase, portretizate printr-o muzică oarecum „sălbatică”, asemănătoare unei creaturi ce poate fi controlată doar prin puterea de stăpânire a unui dresor abil. De multe ori, ascultându-i muzica, se poate simţi o precipitare a scriiturii, ca un „clocot” magmatic, manifestat undeva foarte adânc în structura lăuntrică a compozitorului. Cu toate acestea, Dan Dediu transmite un echilibru interior solid, datorat relaţiei cu natura, cultura şi spiritualitatea (aspect evident şi în titlurile lucrărilor), pe care le cultivă cu răbdare, consecvenţă şi curiozitate necontenită.
Un sfat pe care compozitorul îl adresează mereu tinerilor aspiranţi la o carieră muzicală vizează lecturile constante, atât din zona de specialitate, cât şi din alte domenii, care construiesc cultura generală a artistului, contribuind la dezvoltarea unui univers interior cât mai bogat, divers şi substanţial. De asemenea, contactul permanent cu muzica, cu materia sonoră, trebuie menţinut prin acele „îndeletniciri” necesare oricărui muzician complet (audiţie şi analiză de partitură, revenire periodică la lucrările intrate în patrimoniul muzical universal, alte preocupări specifice compoziţiei precum adaptarea timbrală, conceperea de orchestraţii). Nu putem vorbi de o căutare cu intenţie predefinită, ci de o continuă pregătire interioară care angrenează mobilizarea întregii fiinţe şi deschide simţurile artistice spre receptarea celor mai potrivite idei. Căutarea pare să fie, în concepţia lui Dan Dediu, o descoperire şi auto-descoperire permanentă, în sensul că nu întotdeauna compozitorul caută ideile, ci se poate întâmpla şi invers, motiv pentru care creatorul trebuie să fie pregătit să le primească şi să găsească modul adecvat de valorificare în plan muzical. Unele răspunsuri pot să apară fără a formula vreo întrebare, pentru că se produce o conectare la vibraţia spaţiului înconjurător prin simţire, trăire, asumare. Din această perspectivă, creaţia poate fi percepută şi ca schimb neîntrerupt de energie, ca flux ideatic între sursele interioare şi cele exterioare creatorului, în virtutea unui principiu integrator în armonia universală.

În loc de „concluzii”…

Prin modul de a compune, de a-şi comenta muzica, de a se comporta pur şi simplu, Dan Dediu transmite o bucurie extraordinară de a fi muzician, de a-şi împărtăşi ideile cu orice minte deschisă spre cunoaştere, privindu-şi receptorii cu o însufleţire ageră, cercetătoare, probabil în căutarea propriei reflexii în ceilalţi…
Acum ceva timp, am parcurs un volum inedit, pe care l-am descoperit întâmplător şi l-am cumpărat fără să îl cercetez prea mult: Sindromul de panică în Oraşul Luminilor, semnat de marele scriitor şi dramaturg Matei Vişniec. Spre finalul lecturii, m-am oprit asupra următorului fragment: „Da, simt că sunt o literă, un cuvânt, o frază, o regulă gramaticală dintr-o limbă pe care o învăţ în timp ce se auto-inventează şi în timp ce moare scriindu-se pe sine…” O impresie asemănătoare îmi creează personalitatea lui Dan Dediu, prin analogie cu domeniul literar. În calitate de compozitor, el se contopeşte cu creaţia lui, identificându-se cu fiecare sunet, acord, rună sau gest sonor dintr-o splendidă muzică a vieţii!

Cu ocazia împlinirii în acest an a frumoasei vârste de 50 de ani, Universitatea Naţională de Arte din Iaşi îi urează „La mulţi ani” cât mai frumoşi şi plini de satisfacţii!