Filarmonica Moldova Iaşi l-a invitat pe dirijorul, de origine basarabeană, Valentin Doni să susţină un concert simfonic pe 12 ianuarie 2018. Nici nu se putea o alegere mai potrivită pentru acest început de an, în care românii de pretutindeni gândesc şi simt la unison, în concordanţă cu Centenarul Marii Uniri. Oricând încântat să răspundă pozitiv la invitaţia Filarmonicii din Iaşi, maestrul Valentin Doni a fost însoţit de această dată de fiica sa, pianista Felicia Doni.

Valentin Doni s-a născut în satul Chiţcani, raionul Teleneşti, Republica Moldova. A absolvit Institutul de Arte „G. Musicescu”, specialitatea dirijat orchestră (1973-1978), avându-l ca profesor pe Isai Alterman. A urmat cursurile de compoziţie ale aceleiaşi instituţii, sub îndrumarea profesorului Pavel Rivilis (1985-1990). S-a perfecţionat în domeniul dirijatului cu Ovidiu Bălan (1990-1991), apoi la Conservatorului Naţional Regional din Rueil – Malmaison, Franţa (1992-1993), cu profesorul Jean-Sebastien Bereau.

În 1999, Preşedintele Republicii Moldova îl distinge cu titlul de „Maestru în artă” pentru realizări remarcabile în domeniul artelor iar în 2002, Guvernul Francez îi conferă titlul de „Cavaler al Ordinului în Arte şi Litere”. Este membru al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din Republica Moldova şi din România. Pe parcursul carierei sale dirijorale şi-a însuşit un repertoriu foarte vast, cuprinzând atât capodopere ale muzicii universale, cât şi lucrări contemporane în primă audiţie. A colaborat şi susţinut concerte alături de artişti consacraţi, precum Dora Schwarzberg, Patricia Kopacinskaia, Michel Bourdoncle, DangThai Son, Laur Favre-Kahn, Liana Issakadze, Sandrine Cantoreggi, Mark Zeltser, Konstantin Lifshits, Vladimir Viardo, Maria Bieşu, Nikolai Petrov. De asemenea, Valentin Doni se implică în evoluţia tinerilor interpreţi aflaţi la început de drum, oferindu-le sprijin şi susţinere profesională. Este iniţiatorul şi promotorul mai multor proiecte de anvergură, printre care „Nopţile pianistice” la Chişinău.

Deşi s-a stabilit în România încă din 2004, Valentin Doni s-a manifestat cu modestie în contextul artistic românesc, numele său fiind mai puţin cunoscut la nivel naţional. Cu toate acestea, valoarea sa artistică este dată de concepţia elevată asupra artei dirijorale şi de percepţia sensibilă asupra lumii contemporane, aspecte ce conturează o personalitate complexă, cu multiple valenţe. Se remarcă simplitatea şi discreţia pe care acest muzician le păstrează atunci când este întrebat despre propria persoană. Aşa că am îndrăznit să „invadez” intimitatea universului său muzical, în care îşi desfăşoară activitatea de mai bine de 30 de ani, deoarece consider că poate servi ca model pentru mulţi tineri aflaţi la început de carieră. Maestrul Valentin Doni a acceptat să îmi acorde un interviu doar după terminarea concertului, dovedind o implicare totală, cu responsabilitate şi maximă concentrare în cea mai mare pasiune a sa: muzica. Am avut şansa să fac cunoştinţă cu dirijorul Valentin Doni prin intermediul profesorului şi compozitorului Tudor Chiriac, care venise special pentru el în acea seară. Ştiam de mai mult timp de relaţiile profesionale dintre cei doi muzicieni, dar am savurat momentul reîntâlnirii a doi colegi de breaslă şi vechi prieteni, al căror traseu profesional se aseamănă din multe puncte de vedere. Cu câtă bucurie şi sinceritate maestrul Valentin Doni a recunoscut: „Mai ales pentru că ştiam că eşti în sală, am dat tot ce am mai bun! M-am concentrat să iasă foarte bine”. Chiar dacă simţeam că e păcat să intervin în momentele acestea de împlinire pe care un dirijor le aşteaptă şi le trăieşte cu atâta bucurie după un concert, profesionalismul lui Valentin Doni s-a manifestat în egală măsură în timpul interviului pe care mi l-a acordat.

Aliona Paciurca: Pentru concertul din această seară aţi ales să interpretaţi Rapsodia pe o temă de Paganini, op. 43 de Serghei Rahmaninov şi Simfonia I în Re major de Gustav Mahler. De ce aţi optat pentru aceste lucrări?
Valentin Doni: Prima parte a concertului am ales-o datorită faptului că fiica mea a absolvit anul acesta Bard College din New York, iar Rapsodia pe o temă de Paganini de Serghei Rahmaninov a fost lucrarea ce a marcat finalul studiilor în cadrul acestei prestigioase instituţii. Partitura amintită se potriveşte bine cu a doua parte a concertului, cu Simfonia nr. 1 „Titanul” de Gustav Mahler, din mai multe considerente. În primul rând, ca structură a programului s-a integrat foarte bine, pentru că Rapsodia nu durează mult, vreo 20 de minute şi este o lucrare cunoscută de orchestră, cântată de mai multe ori, ceea ce mi-a permis să acord mai mult timp de repetiţie pentru simfonie, care este mult mai dificilă. Aceasta a fost logica alegerii programului. Dar aceste lucrări se combină şi din alt punct de vedere. Şi la Rahmaninov, şi la Mahler sunt caracteristice toate stările spiritului uman. În ambele creaţii găsim şi melancolie, şi tristeţe, şi bucurie, şi sarcasm, şi ironie. Sunt trăsături care se aseamănă. O combinaţie perfectă, zic eu, pentru un program.

La răscrucea celor trei pasiuni: dirijat, compoziţie şi interpretare

A.P.: Sunteţi cunoscut în triplă ipostază: dirijor, compozitor şi interpret. Cine este Valentin Doni, mai presus de toate? Unde vă simţiţi cu adevărat dvs.? În ce calitate vă exprimaţi cel mai liber?
V.D.: Probabil că acum mă exprim cel mai bine în calitate de dirijor. Dar pe parcursul anilor, când am început şi eu cariera de muzician în diferite orchestre, mă exprimam în diferite ipostaze: ca violonist, contrabasist, acordeonist. De exemplu, când am făcut serviciul militar, am fost cornist, iar dirijorul orchestrei militare chiar insista să rămân în armată să devin cornist profesionist. Bineînţeles am refuzat, aveam alte planuri, alte idei pentru viitorul meu. Dar în momentul în care eram interpret la unul din instrumente, mă exprimam cel mai bine, făceam ceea ce îmi plăcea atunci şi o făceam bine. Dar acum sunt în special dirijor, pentru că asta este activitatea care îmi oferă un trai, să zic aşa, un salariu. Dar nu uit nici de activitatea mea de instrumentist. De exemplu, de două veri la rând particip în calitate de contrabasist în Franţa, cu colegi, cu prieteni francezi, într-un festival care se organizează în Aix-en-Provence, un festival de muzică de cameră. Anul trecut am fost invitat să particip într-un concert de muzică de cameră, în cvintetul de Schubert, Păstrăvul. Iar în 2018, la vară, când vom organiza „Nopţile pianistice” la Chişinău împreună cu Alianţa Franceză – un proiect pe care l-am iniţiat împreună cu prietenul meu, pianistul Michel Bourdoncle – probabil în acest an voi renunţa la postura de dirijor şi voi realiza un concert de muzică de cameră, alături de prietenii mei, unde vom interpreta cvintetul de Schubert şi poate sextetul de Glinka. Deci, eu sunt la bază … greu de ales. Să spunem că profesia mea din prezent este cea de dirijor. Dar eu mă consider şi dirijor, şi compozitor, pentru că am terminat şi compoziţia, şi dirijatul, iar ca interpret, mă simt apropiat de orice instrument la care cânt în momentul respectiv.

De la folclor la muzica academică

A.P.: Aţi debutat ca dirijor la pupitrul orchestrei de muzică populară „Folclor” a companiei de stat „Teleradio – Moldova” (1986 – 1989). Cum v-aţi îndreptat spre muzica academică?
V.D.: A fost aşa o situaţie când, în 1987, în Moldova a început perioada în care aproape totul era permis din punct de vedere al alcătuirii unui program de concert, dacă ne gândim la anii în care romanţele vechi româneşti erau interzise. Se cântau în familie, dar genul de romanţă nu era prezent pe scenele de concert în perioada sovietică. În 1987, când eu eram dirijor acolo, am hotărât să organizăm un concert de romanţe româneşti vechi. Programul integral a fost orchestrat de mine. Am invitat cei mai în vogă solişti de atunci, precum Olga Ciolacu, Stefan Petrache, soliştii din Orchestra „Folclor”, Valentina Cojocaru, Nina Ermurachi dar şi solişti necunoscuţi care cântau romanţe fără a fi neapărat interpreţi profesionişti. De exemplu, îmi amintesc de un doctor, căruia îi zicea domnul Ilie Ţiple, de la de la Institutul de Medicină, secţia anatomie patologică, care cânta foarte frumos romanţe vechi româneşti, şi l-am invitat să facă parte din acest program. Mai erau şi alţi interpreţi neprofesionişti care cunoşteau genul şi cântau cu pasiune. Aşa că am reuşit să realizăm concertul acesta. Dar, după cum ştiţi, romanţa este mai degrabă un gen al muzicii de cameră, de aceea am realizat nişte orchestraţii într-un caracter diferit. Nu era un stil folcloric, era o muzică mai elevată, mai academică. Eu eram pianist şi dirijor în acest program. Primul concert a fost în Palatul Octombrie, care se numeşte în prezent Palatul Naţional, purtând şi numele Nicolae Sulac. Aşa a fost întâmplarea, că la acest concert au venit şi responsabili de la Ministerul Culturii. A fost un concert frumos. Toată lumea era dornică să asculte romanţe, pentru că erau considerate un gen de muzică românească interzis până atunci. La acel concert, probabil că cei de la Ministerul Culturii au observat calităţile mele de dirijor, pianist şi orchestrator, mai ales în contextul în care maestrul Dumitru Goia plecase de la orchestra simfonică, cu un contract în Turcia, iar dirijorul orchestrei de cameră de la Sala cu Orgă, Alfred Gersveld, plecase în SUA. Şi m-am pomenit într-o bună zi cu un responsabil de la Ministerul Culturii, domnul Mihail Murzac, fostul director al Filarmonicii Naţionale, devenit Şeful Departamentului Cadre la Ministerul Culturii. Pentru că nu mai erau dirijori, el mi-a propus: „Nu ai vrea să fii dirijor la orchestra de cameră?” Eu i-am zis „Mulţumesc pentru invitaţie, dar nu cred că aş putea eu să fac faţă, să trec de la genul folcloric la cel clasic, academic aşa dintr-o dată, chiar dacă am terminat conservatorul şi am diplomă de dirijor”. Deşi programul de învăţământ era axat pe muzică simfonică, eu nu aveam experienţă. Şi îi zic „Dacă aş putea să mă perfecţionez pe undeva, atunci cred că da”. Astfel a apărut şi posibiltatea realizării unor studii postuniversitare într-o altă capitală a lumii. Aşa a fost să fie că am obţinut două burse de studii în străinătate. Prima în Franţa şi a doua în Israel, la Tel Aviv, cu dirijorul Mendi Rodan. Problema a fost că bursele fuseseră date pentru acelaşi an de învăţământ: 1992-1993. Am ales Franţa, după care, la rugamintea mea, dirijorul Mendi Rodan a fost de acord să vin la el peste un an.

A.P. : Dar înainte de Franţa nu aţi urmat un stagiu în România, cu maestrul Ovidiu Bălan ?
V.D. : Da, aşa este. Maestrul Ovidiu Bălan îl înlocuia pe Dumitru Goia la Filarmonica Naţională din Chişinău. Şeful Departamentului Cadre la Ministerul Culturii, domnul Mihail Murzac mi-a propus ca până se va găsi o bursă de studii în străinătate să profit de faptul că Ovidiu Bălan este la Chişinău şi să urmez un stagiu de dirijat simfonic pe lângă dumnealui. Aşa s-a şi întâmplat. Practic eu am fost stagiar, nu ştiu dacă în România, dar oricum, pe lângă un dirijor român. Mai veneam şi în România, când Ovidiu Bălan nu ajungea la Chişinău. Cam aceasta a fost situaţia cu trecerea mea de la folclor la muzica academică. După ce m-am întors din Franţa,a început activitatea mea de dirijor pe care o continuu și în prezent.

Aceeaşi cultură. Abordări diferite

A.P.: În Republica Moldova aţi desfăşurat o activitate muzicală intensă până în 2004. De ce aţi ales România unde activaţi şi astăzi?
V.D.: Povestea-i lungă. Şi nu ştiu dacă reuşesc să o spun în cadrul unui singur interviu. Până în 2004 am activat în cadrul Filarmonicii Naţionale, dar s-a produs un mic incident, un mic declic între mine şi conducerea filarmonicii. Dar acesta e un subiect vast, separat, care nu intră în cadrul discuţiei noastre de astăzi. Am fost practic nevoit să plec din Republica Moldova. Acolo a fost o situaţie mai complexă, unde s-au suprapus problemele din filarmonică cu ideea de a pleca în Franţa, ca dirijor al unei orchestre cu care colaborasem anterior. Până să plec în Franţa, m-am gândit să rămân în România pentru o perioadă. Maestrul Ovidiu Bălan mi-a oferit postul de dirijor temporar în Filarmonica din Bacău. Şi ştiţi cum e vorba, nimic nu e mai permanent decât temporarul. Aşa s-a întâmplat şi la mine, temporarul a devenit o permanenţă.

A.P.: Care sunt diferenţele dintre viaţa muzicală din România şi cea din Republica Moldova?
V.D.: În perioada actuală, cert este că lucrurile nu se pot compara. În Republica Moldova sunt lucruri grave privind atitudinea autoritatilor faţă de artă, faţă de oamenii de cultură, faţă de muzicieni. Nu există termeni de comparaţie. Să vă dau un exemplu: anul trecut în decembrie, am fost invitat să fac nişte înregistrări ale unor lucrări proprii cu Orchestra Radio şi le mulţumesc foarte mult pentru această invitaţie. Dar când am văzut în ce condiţii lucrează lumea acolo şi care sunt salariile lor, am zis că nu se poate, este inadmisibil să se întâmple aşa ceva în perioada contemporană. Nu vreau să dau acum nume ori să spun care e salariul acolo şi care e salariul aici, dar nu se poate aşa ceva… Şi bineînţeles, lucrurile se vor sfârşi prost în Republica Moldova. Deja s-a ajuns într-un punct critic, pentru că cei care pleacă din orchestrele de acolo, din diferite motive, nu mai au cu cine să fie înlocuiţi, nivelul profesional a scăzut foarte mult, lumea nu mai este interesată să studieze, să-şi sacrifice o parte din copilărie, din tinereţe, pentru ce? Ca după aceea să fii muritor de foame? Nu are rost. Ar fi indecent să fac nişte comparaţii.

„… nu pot să nu compun…”

A.P.: Aţi avut şansa să studiaţi cu Pavel Rivilis. De ce nu aţi aprofundat această latură?
V.D.: Eu activez în continuare şi încompoziţie, nu pot să mă rup de această latură muzicală, este ceva care persistă permanent. Dar nu pot să-mi câştig existenţa din compoziţie. Compoziţia este o vocaţie, o necesitate, nu pot să nu compun, dar nu pot trăi doar din creaţie. De fapt dirijez ca să pot compune, dar nici nu pot să zic că veniturile mele din dirijat îmi asigură o situaţie care mi-ar permite să compun mai mult.

A.P.: Aţi activat în calitate de profesor la Institutul de Arte „G. Musicescu” şi la Colegiul Republican de Muzică „Ştefan Neaga” din Chişinău. Nu intenţionaţi să continuaţi activitatea didactică?
V.D.: Nu intenţionez. Dar să ştiţi că eu practic în continuare activitatea didactică, pentru că sunt mulţi muzicieni care vin la mine şi mă roagă să-i îndrum în diferite momente ale vieţii lor, de exemplu dirijori care vin să-mi ceară sfatul. Pe parcursul anilor, îi ghidez în diferite momente, dar nu fac asta pe bani, ci din prietenie sau pur şi simplu pentru că mă roagă. Deci activitatea mea didactică continuă, chiar dacă nu în cadrul unei instituţii de învăţământ.

A.P.: Consideraţi un avantaj faptul că v-aţi format ca muzician în Republica Moldova?
V.D.: A fost un dat, acolo m-am născut. Eu sunt extrem de mulţumit şi fericit că am avut ocazia să studiez în Republica Moldova, la conservator, cu profesori excepţionali, de vocaţie, de la care am învăţat foarte multe lucruri. A fost un privilegiu să studiez la Chişinău.

„Cred că talentul fără muncă nu valorează nimic!”

A.P.: Ce a predominat în cariera dumneavoastră de muzician complex: munca, talentul, ambiţia, perseverenţa, dedicaţia?
V.D.: Nu ştiu, ce să zic despre talent… Probabil că sunt şi talentat, dar am muncit foarte mult, cu siguranţă. De ce am muncit? Pentru că mi-a plăcut. Asta voiam să fac şi asta făceam, era viaţa mea. Probabil că şi ambiţia de a fi mai bun, de a fi primul, chiar cel mai bun. Dar munca a fost un element extrem de important pentru mine. La acestea se adaugă şi curiozitatea. Eu am fost foarte curios şi dornic să cânt la mai multe instrumente. Mă plictiseam să cânt numai la un singur instrument. Voiam să le descopăr pe toate. Şi adevărul este că aveam abilităţi, aveam deschiderea spre multe instrumente. Dacă voiam să cânt la un instrument, nu era un mare efort pentru mine, dar bineînţeles că şi studiam. De exemplu, când am intrat la Institutul de Arte la specializarea dirijat orchestră de muzică populară, instrumentul meu de bază era acordeonul. Nici nu aveam instrument la începutul studiilor. Tot împrumutam de la alţi colegi, învăţam repede programul, dădeam examen, apoi învăţam la alte instrumente: la vioară, pian, contrabas etc.
Îmi amintesc prima zi când, împreună cu mama mea, am mers la şcoala de muzică din oraşul Orhei, unde fusesem înscris ca elev la specialitatea acordeon. Eram mic, aveam 7 ani. Am intrat în clasă, profesorul încă nu venise şi noi îl aşteptam. Era un pian acolo, m-am apropiat de el, i-am atins clapele, am produs nişte sunete care mi s-au părut de o frumuseţe deosebită şi imediat i-am zis mamei că la instrumentul acesta vreau să învăţ să cânt. Nu a fost să fie, eram deja înscris la acordeon şi, în plus, noi acasă nu aveam pian. Bineînţeles că am învăţat să cânt şi la pian, acest instrument fiind al doilea obligatoriu care se preda în instituţiile muzicale de învăţământ. Pianul este şi acum marea mea pasiune. Au fost momente când el mi-a salvat viaţa… Dar vioara era un instrument la care, în afară de faptul că aveam nişte abilităţi, trebuia să studiez. Odată, m-a văzut profesorul meu de acordeon pe holurile conservatorului cântând la vioară. Şi zice: „Tu ce faci? Eşti acordeonist sau violonist? Nu înţeleg. Ia cântă-mi ceva!” (De fapt, eu începusem să studiez vioara încă de la Şcoala Pedagogică din Călăraşi, cu profesorul de vioară Dumitru Haisan. În conservator am continuat să studiez de unul singur.) După ce m-a ascultat, profesorul meu a mai spus: „Măi, da’ tu cânţi bine la vioară. Ai putea deveni un bun violonist. Uite, soţia mea predă la Colegiul „Ştefan Neaga”, vrei să studiezi la ea?” „Da, vreau.” Şi am mers la ea, am luat mai multe ore, mi-a dat nişte sfaturi esenţiale, care m-au ajutat foarte mult.
Cred că talentul fără muncă nu valorează nimic. Dar am muncit, pentru că mi-a plăcut, fără să-mi impună cineva. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu dirijatul: deşi am terminat conservatorul la specializarea dirijat, după care am dirijat orchestra „Folclor”, mi-am dat seama că acolo mare artă dirijorală nu faci. Când m-am transferat la dirijat simfonic, îmi amintesc că am luat câteva lecţii de la dirijorul Teatrului de Operă şi Balet din Chişinău de la acea vreme, Alexandru Samoilă, după care am continuat cu dirijorul Ovidiu Bălan. Cu maestrul Ovidiu Bălan am studiat un număr important de simfonii doar într-o singură vară. Mai târziu, când am plecat în Franţa, am intrat într-un sistem de lucru mai dur, pentru că trebuia să fac faţă nivelului de acolo, modul de predare şi de asimilare fiind un pic diferit de ceea ce învăţasem înainte. De exemplu, la noi, lecţiile de dirijat se făceau cu pian, pentru că era un pianist care îţi cânta lucrarea respectivă. În Franţa, de cele mai multe ori, la lecţie erai tu, profesorul şi partitura pe care trebuia să o dirijezi aşa, pe uscat, cum ar fi, nu îţi cânta nimeni. Îmi aduc aminte prima lucrare care mi-a fost dată de Jean-Sebastien Bereau, Simfonia a VIII-a de Beethoven. Mi-a zis ca peste o săptămână să vin cu ea învăţată. Eu am stat, am analizat-o, am învăţat-o, iar la prima lecţie îmi zice: „Hai, dirijează!” Eu întreb: „Dar nu-mi cântă nimeni la pian?” „Nu! Tu doar o ştii!” Bine, o ştiam eu, dar nu o ţineam minte chiar pe dinafară. Am început, am dirijat un fragment, dar m-am oprit, pentru că nu puteam să continui fără să-mi cânte cineva. Şi nici nu-mi dădea voie să mă uit pe partitură. Dirijam din memorie. Aşa că m-am oprit. „Păi cum ai învăţat-o? Data viitoare când vii, să îmi arăţi simfonia învăţată din memorie.” Asta a fost prima lecţie: cum se învaţăo simfonie. După care am început să studiez. Şi acum îmi este de folos această tehnică de studiu. În continuare, atunci când mă pregătesc pentru concertele mele, ştiu cum se analizează şi se memorează o lucrare. Orice lucrare programată pentru concert pot să o dirijez pe dinafară. Analizând, studiind şi punând accentele pe diferite momente pe care le consider esenţiale. Deci, diferenţele sunt semnificative între modul în vare se învaţă la noi şi modelul de studiu din Franţa.

Modele inspiraţionale

A.P.: Care sunt personalităţile care v-au inspirat în devenirea artistică?
V.D.: Dintre dirijori, sunt mai mulţi pe care eu îi venerez şi m-am condus după stilul lor de a face muzică. De la toţi marii dirijori am avut de învăţat câte ceva. Acum există YouTube, care este o minunăţie! Acolo găseşti multe lucruri interesante. La Paris, între anii 1992 şi 1993, am avut marele privilegiu să asist la repetiţiile Orchestre de Paris, unde am stat în sală şi am văzut mulţi dirijori celebri, cum ar fi Claudio Abbado, Kurt Sanderling, Symeon Bychkov şi mulţi alţii, unii mai puţin cunoscuţi, dar tot foarte buni. De asemenea, mergeam şi la repetiţiile L’Orchestre Philharmonique de Radio France unde l-am urmărit pe Marek Jankowsky, Myung-Whun Chung, Ghenadii Rojdestvenski, Witold Lutoslawski şi alţii mai puţin cunoscuţi.

A.P.: Dar care au fost modelele umane ale lui Valentin Doni?
V.D.: În primul rând tatăl meu a fost un model uman pentru mine. Muzica am început-o cu el. El mi-a fost primul profesor de muzică. El m-a învăţat note muzicale, el m-a învăţat să cânt la acordeon pe note, nu după ureche, fiind profesor de muzică în şcoală. Ca model uman îmi serveşte şi astăzi maestrul Ovidiu Bălan. Dacă tatăl meu a fost tatăl meu biologic şi un model uman ca părinte, pe Ovidiu Bălan l-aş putea considera un părinte spiritual, pentru că în cele mai grele momente ale vieţii el mi-a fost alături şi m-a îndrumat. A contribuit la formarea mea ca om, ca personalitate, dar şi ca dirijor. Am învăţat enorm de multe lucruri de la Ovidiu Bălan, şi profesional, şi uman.

A.P.: Dacă s-ar fi inventat maşina timpului, în ce perioadă muzicală v-ar plăcea să călătoriţi?
V.D.: Îmi plac mult Barocul şi Clasicismul. Mi-ar fi plăcut să fiu alături de Beethoven, Brahms, dar şi de Enescu. Dacă ar exista maşina timpului, aş vrea să călătoresc din momentul în care a apărut prima dată la oameni necesitatea de a emite sunete muzicale şi cum a evoluat această activitate umană până în prezent. Ar fi fascinant! Dar, atunci când studiezi şi dirijezi o lucrare, este o formă de a călători cu maşina timpului. Dacă abordezi o lucrare dintr-o anumită epocă muzicală, atunci maşina timpului este partitura respectivă, te deplasează în epoca respectivă, pentru că studiezi numeroase materiale, biografii, contextul istoric, social al lucrării respective. Asta este maşina timpului.

A.P.: V-ați conturat un stil propriu? Cum îl caracterizați?
V.D.: Stilul meu de a lucra cu orchestra este calm, exigent, perseverent, fără compromisuri. Consider că este un mod corect de abordare, un stil profesionist de a valorifica arta dirijorală. Dacă nu eşti corect cu partitura respectivă, atunci nu eşti corect nici cu persoanele care formează acel colectiv muzical, orchestra. Este nevoie de o atitudine corectă, profesionistă.

A.P.: Din repertoriul pe care îl dirijaţi, observăm că preferaţi creaţia simfonică. Consideraţi că vă exprimaţi mai bine prin intermediul acestei muzici decât în genul de operă sau este doar o întâmplare?
V.D.: Eu am dirijat şi operă la Chişinău – Cavaleria Rusticana, I Pagliacci. Îmi place foarte mult să dirijez operă, dar nu am avut prea multe ocazii. Dirijez destul de multe concerte vocal-simfonice, recviem-uri – de Verdi, Mozart, Fauré, Dvorak, Brahms –, aşadar am abordat recviem-urile importante. Am multe concerte cu solişti vocali, care interpretează arii, duete, deci îmi place să dirijez şi operă. De fapt, în 2004, când am ajuns în Bucureşti, am mers la teatru de operă cu gândul de a obţine un post de dirijor acolo. Pe vremea aceea, directorul operei era Ludovic Spiess. I-am spus cine sunt, a fost destul de deschis şi mi-a zis că la toamnă mă aşteaptă cu două titluri: Romeo şi Julietta de Prokofiev şi I Pagliacci de Leoncavallo. Bucuros, am început să studiez la începutul verii pentru ca în toamnă să vin să mă programez. Dar nenorocirea a făcut ca Ludovic Spiess să aibă un accident grav şi a murit. Succesorul său, Cătălin Arbore, mi-a zis că nu mai e valabilă înţelegerea cu Spiess. De aceea, nu am mai ajuns să lucrez la Opera din Bucureşti. Dacă trăia L. Spiess, poate că astăzi eram dirijor la operă. Dar aşa s-a întâmplat, să dirijez mai mult muzică simfonică, chiar dacă opera îmi place foarte mult.

A.P.: Am văzut că v-aţi implicat mult în promovarea muzicii contemporane, dirijând foarte multe lucrări de gen. Vi s-a întâmplat să nu rezonați cu muzica din partitură? Dacă da, cum reușeați să-i dați viață și să comunicați cu orchestra?
V.D.: Trebuie să ai tot timpul o atitudine profesionistă, să îţi faci corect meseria. Credeţi că muzicienii din orchestră rezonează tot timpul cu ceea ce au în partitură? Acelaşi interpret sunt şi eu, numai că eu sunt cel care generalizează partitura, îi dau viaţă muzicală, o tratare, un mod de înţelegere, dar problema se pune la fel. Ei citesc o ştimă, eu citesc o partitură, ei citesc un rând, eu – 20. Eu fac o chintesenţă, o generalizez, o materializez. Pot să nu rezonez, dar jobul meu este să o prezint profesionist, să omogenizez un ansamblu, să ajung la o intonaţie perfectă etc. Dacă rezonez cu ea, norocul autorului. Deci îi creez lucrarea mult mai bine. Dar, în general, atunci când te implici în lucrarea respectivă, ţi-o asumi, te mulezi şi structura aia devine a ta.

A.P.: Dacă dintr-un motiv sau altul nu aţi fi ajuns să urmaţi o carieră muzicală, în ce alt domeniu v-aţi fi regăsit?
V.D.: Când eram mic îmi plăcea ingineria. Mama mea zicea că voi deveni inginer, deoarece construiam toată ziua tot felul de prostioare, dispozitive, îmi plăcea să aprind beculeţe, să fac tot felul de circuite. Eram atras de funcţionarea radio-ului. Şi în prezent îmi place să mă implic în toate lucrurile ce ţin de reparat. Nu-mi iese tot timpul, nu sunt meseriaş, dar de apucat, mă apuc.

A.P.: Dacă un tânăr muzician aflat la început de drum v-ar întreba care este cheia succesului, ce i-aţi răspunde?
V.D.: Ce sfat le-aş da? Să fie sinceri în ceea ce fac, determinaţi, cu multă dăruire, pasiune şi multă muncă. Deci cheia succesului este munca şi bineînţeles norocul. Cu norocul e o problemă… Mama mea îmi spunea că norocul merge mână în mână cu mintea, cu pregătirea ta profesională, intelectuală. La început am crezut-o…

A.P.: În această seară a evoluat pe scenă şi fiica dumneavoastră, pianista Felicia Doni. A fost decizia ei sau aţi îndrumat-o dumneavoastră spre o carieră muzicală?
V.D.: Felicia a plecat cu mama ei din Republica Moldova când avea 4 ani. În S.U.A. a început să studieze la vârsta de 5 ani. Nu a fost decizia mea. Mama ei a hotărât că Felicia trebuie să studieze muzica pentru cultura ei generală, dar ei i-a plăcut foarte mult şi s-a implicat serios. Eu nu am avut prea mare influenţă asupra ei, doar am ajutat-o când venea în Chişinău, incluzând-o ca solistăîn concertele organizate de Alianţa Franceză în cadrul festivalului „Nopţilor pianistice”, iar mai târziu în evenimentele organizate de mine în Franţa şi Slovacia. Acesta a fost rolul meu în dezvoltarea ei ca pianistă de concert. Dar este decizia ei, munca ei, soarta ei.

A.P.: Ce proiecte de viitor aveţi?
V.D.: Mă gândesc la concertele pe care trebuie să le fac în perioada imediat următoare. În calitate de compozitor, să-mi termin ideile pe care le am deja trasate în linii generale, să le materializez. Pe plan personal – să fiu sănătos.

A.P.: Cum l-aţi descrie în trei cuvinte pe muzicianul Valentin Doni?
V.D.: Nu mă cunosc atât de bine.