Concertul susținut joi, 25 octombrie, ora 19.00, în Sala Gaudeamus – Casa de Cultură a Studenților, Iași – de Orchestra Universității Naționale de Arte „George Enescu”, la pupitrul căreia a evoluat dirijorul conf. univ. dr. Bogdan Chiroșcă, a fost un eveniment din mai multe motive. În primul rând, s-a desfășurat în cadrul Festivalului Muzicii Românești, ajuns la cea de-a XX-a ediție, o frumoasă ocazie de a pune în valoare, ca de fiecare dată, pagini sonore reprezentative din repertoriul autohton. În al doilea rând, programul a fost alcătuit din creații accesibile, unele dintre acestea în primă audiție, altele fiind opusuri consacrate, aparținând muzicienilor ieșeni contemporani. Chiar dacă lucrările pe care le-am ascultat au reprezentat răspunsuri sonore variate ale unor individualităţi creatoare, am observat şi elemente comune, ce contribuie la ideea de unitate în diversitatea muzicii contemporane ieșene și nu numai. Mă refer la inserţiile sau sugestiile evident folclorice, ori la crearea unui folclor imaginar, la scriitura diversă, la valorificarea posibilităţilor tehnice şi expresive ale vocii sau instrumentelor, unde compozitorii nu pierd din vedere conceptele esenţiale de melodie sau armonie şi, nu în ultimul rând, la căutarea unor expresii sonore adecvate pentru fiecare creaţie, la echilibrul dintre tradiţie şi modernitate.

Un alt aspect, care unifică muzicieni ieșeni din generații diferite, desi se impun prin viziuni creatoare particulare, se referă la preocuparea lor nobilă comună, și anume, devotamentul pentru cariera didactică. Așadar, în cadrul Universității Naționale de Arte din Iași, acești creatori se implică în formarea studenților, a tinerilor aspiranți în cariera componistică. Mai mult, programul acestei seri a fost inclus în proiectul educativ ALEGE MUZICA!, inițiat acum câțiva ani de d-na prof. univ. dr. Luminița Duțică. În acest context, dumneaei s-a implicat în activitatea de promovare a evenimentului, astfel încât sala de spectacole de la Casa de cultură a studenților a devenit neîncăpătoare de elevi și cadre didactice de la diferite școli și licee din Iași, alături de colegi, prieteni, profesori de la Universitatea Națională de Arte „George Enescu”. Un public divers și numeros, deschis către sonoritățile creatorilor ieșeni contemporani, reușind în doar două ore de muzică, să-și formeze câteva repere diferite de stil, expresie, limbaj, datorate unor viziuni creatoare deosebite, ale artiștilor de actualitate, pentru care au avut posibilitatea de a opta imediat.

Unul dintre protagoniștii serii a fost dirijorul Bogdan Chiroșcă, o personalitate complexă în lumea muzicală ieșeană. Compozitor, dirijor, profesor, Bogdan Chiroșcă nu încetează să ne uimească, odată cu fiecare apariție în public, prin talent, dinamism, prin forță creatoare sau dirijorală. De data aceasta, muzicianul Bogdan Chiroșcă s-a dezvăluit în dublă ipostază: de dirijor și de compozitor. În calitate de dirijor, ne-a obișnuit cu maniera particulară de a conduce orchestra, în abordări diverse ale repertoriului universal sau românesc, simfonic sau de operă. În concertul supus atenției noastre, am observat că Bogdan Chiroșcă intuiește, cunoaște și înțelege posibilitățile tehnice și expresive ale instrumentiștilor, ale studenților interpreți minunați din fața lui, conducându-i cu precizie în redarea unor diferite lucrări.

Așadar, care au fost opusurile, după audiția cărora, avem speranța că vor rămâne în atenția publicului? Poemul Blaga, Nebănuitele trepte pentru soprană și grup instrumental de Viorel Munteanu; Simfonia în trei mișcări – partea I de Leonard Dumitriu, Ecouri pentru orchestră de coarde alături de Cântec de leagăn pentru soprană și orchestră de Romeo Cozma; poemul simfonic Regăsiri de Bogdan Chiroșcă și Fantezie pentru orchestră de Ciprian Ion. Ce am observat din această enumerare? Prezența unor cuvinte cheie, ce desemnează fie genurile muzicale în care au fost compuse aceste lucrări (poem, simfonie, fantezie), fie se referă la titlurile alese de creatori, care dezvăluie anumite idei, sentimente din universul imaginar al compozitorilor, care ne ajută în deslușirea sensurilor, semnificațiilor posibile ale creației lor.

Din universul componistic al maestrului Viorel Munteanu, am ascultat în deschiderea concertului, un opus consacrat, poemul Blaga, Nebănuitele trepte pentru soprană și grup instrumental. Compus în 2007, poemul face parte din ciclul de lucrări intitulat Omagiu lui Lucian Blaga. Întrebarea firească este: De ce oare compozitorul a recurs la acest gen dedicat sopranei și unui grup instrumental? Cunoaștem din literatură, că poemul este o categorie a poeziei epice cu caracter istoric, legendar, filosofic, ce evidențiază fapte importante ale unor personaje însuflețite de sentimente nobile. Prin asocierea muzicii cu universul literar-poetic, în secolul al XIX-lea, în perioada Romantismului, compozitorii ofereau publicului lucrări orchestrale în genul poemului simfonic programatic, inspirându-se din diferite surse. Scopul nu a fost altul decât apropierea publicului de marea muzică. Mai târziu, în secolul XX și chiar în actualitate, anumiți creatori gândesc muzica lor pentru orchestră în genul tradițional al poemului simfonic, iar alții optează pentru varianta concentrată a ansamblului cameral, așa cum a fost cazul lucrării din debutul concertului Din ce cauză? Pentru că sursa poetică de referință determină creatorul și, implicit publicul, la o altă manieră de meditație sonoră. Viorel Munteanu alege doar acele elemente ce îl ajută să conceapă simboluri sonore în strânsă legătură cu numele poetului și cu lirica lui filosofică. În felul acesta, accentuează sau diminuează în trepte, expresia sau conținutul parametrilor muzicali. Inserează cu rol evocator intonații de doină și baladă, pune în valoare compartimentul aerofonelor din lemn, sonoritățile par a-și pierde din continuitate, sunt fragmentate, expunerile vocale oscilează, fie între apropierile de recitativ, aducând parcă din acel fior al dorului, fie capătă accente declamatorii, de cumulare a intensității expresive. Pentru că, în receptarea nebănuitelor trepte, ne putem gândi la încercările fiecăruia dintre noi de autocunoaștere, în lungul și anevoiosul drum al devenirilor particulare. De data aceasta, poemul Blaga Nebănuitele trepte, l-am ascultat în versiunea interpretativă a formaţiei (conf. univ. dr. soprana Cristina Simionescu alături de grupul instrumental format din studenții Zaharia Hoșbotă -clarinet, Nicoleta Iordache – flaut, Mihai Panaite – fagot, Dan Gavrilă – violoncel, Paula Vraciu – pian) care a pus în valoare cu emoție și expresivitate intențiile compozitorului.

A urmat o primă audiție a unui alt opus, Simfonia în trei mișcări (partea I), de Leonard Dumitriu. În ce-a constat sonoritatea acestei lucrări? Un avantaj extraordinar de a fi contemporan cu compozitorul al cărui opus îl asculți, îl interpretezi sau îl comentezi, este posibilitatea de a avea contact direct cu muzicianul care, în câteva propoziții, îți dezvăluie conținutul muzicii sale:

Am compus “Simfonia în 3 mişcări” în anul 2000, o perioadă în care ajunsesem la o decantare a mijloacelor, dar mai ales a sensurilor componistice proprii. Renunţasem la anumite asprimi ale sonorităţilor şi să mă concentram asupra expresivităţii muzicii, mai sincer spus, asupra melodicităţii acesteia. Provin din şcoala ieşeană de compoziţie, în care se manifestau plenar, pe vremea studenţiei mele, doi compozitori care iubeau melodia foarte mult, anume Vasile Spătărelu şi Sabin Păutza. Cred că anul 2000 reprezintă pentru mine punctul de cotitură, este momentul de când sunt mereu în căutarea melodiei şi a exprimării „frumoase”. De atunci datează şi cele „3 lieduri pentru Celina”, despre care pot spune, fără modestie, că sunt printre cele mai reuşite pagini pe care le-am scris vreodată. De la Stravinski provine doar numele lucrării, „Simfonia în 3 mişcări” şi o amprentă neoclasică a construcţiilor micro şi macrostructurală. Prima parte are formă clară de sonată, în care tema a II-a este contrastantă faţă de prima inclusiv printr-un tempo mult mai aşezat. Ascultând această temă a II-a, Pascal Bentoiu îmi spunea că are sonoritate de Siciliană… Tensiunea din Tema I în opoziţie cu seninătatea puţin tristă a Temei a II-a constituie un contrast evident, aş spune binevenit al muzicii mele. Armoniile exprimă multă consonanţă, ritmul este unul fluent, ternar cu incizii binare, iar instrumente ale percuţiei melodice, precum glockenspiel-ul şi xilofonul, adaugă culori din palete opuse, calde şi reci. Bine cântată, este o muzică ce transmite puternice impresii estetice ascultătorului şi satisface aspiraţiile interpreţilor, dirijor şi membri ai orchestrei, ale căror calităţi le poate pune în valoare.

Ce am reținut din aceste mărturisiri? În primul rând, că prima parte a Simfoniei în trei mișcări conține două idei tematice, două zone sonore contrastante. Prima, cu o expresie mai tensionată și cu aspect fragmentat, se profilează dintr-o succesiune de atacuri ce cumulează partidele orchestrei. A doua idee, cu o sonoritate lirică, poematică, poate fi percepută ca o oază de lumină, de relaxare, de consonanță. Ei bine, procesul continuă, aceste idei sunt tratate prin asociere, suprapunere, compozitorul apelează la diferite efecte coloristice, într-o muzică frumoasă, de o autentică factură neoclasică.

O altă idee pe care am dedus-o din comentariul compozitorului Leonard Dumitriu, se referă la sursa stilistică și anume simfonia lui Igor Stravinski. Cine a fost acest muzician? Un compozitor novator al secolului XX, care, în desfășurarea creației lui a traversat mai multe etape. Dintre acestea, distingem o ipostază a neoclasicismului său, presupunând meditația creatorului la genul, forma, stilul, timbrul epocilor anterioare. În aceeași manieră, Leonard Dumitriu ne-a invitat la meditația asupra unor procedee, contraste, culori sonore, într-o muzică echilibrată, adaptată la genul căreia-i este dedicată.

În continuare, am schimbat registrul expresiei sonore, al componențelor timbrale, al muzicilor pe care le-am audiat, îndreptându-ne atenția către Ecouri pentru orchestră de coarde (în primă audiție) și Cântec de leagăn pentru soprană și orchestră de Romeo Cozma. În viziunea compozitorului,

ECOURI pentru orchestră de coarde este un mozaic sonor ce re-compune “ecouri” din timpuri trecute, imemoriale, sugerând existența mai multor zone stilistice contrastante, ipostaze diferite de sonoritate, în care se întrepătrund intonații jazzistice, cu cele de folclor imaginar, întregul edificiu muzical având la bază fundamentul ritmic de o mare diversitate. Astfel, motivul tritoniei din tema „Ecouri” este un „joc de ecouri pastorale provenite dintr-un ținut imaginar”.

Despre Cântec de leagăn pentru soprană și orchestră, muzicianul ne-a transmis următoarele idei:

Melodia este concepută fără contraste puternice, având o evoluție discretă, în spațiul modal diatonic. Dintre toate elementele de limbaj, se relevă, în această temă, arhetipul mersului descendent (katabasis) regăsit în fondul folcloric românesc, dar întâlnit în orice muzică folclorică, expresie fie a suferinței (în Bocet), fie a intimității, în cazul de față, legătura dintre mamă și copil.

Așadar, de la dinamismul ritmic al muzicii de divertisment din Ecouri pentru orchestră de coarde, la intonațiile simple, delicate, cu trimitere la zona irlandeză din Cântec de leagăn pentru soprană și orchestră (solistă:Cristina Simionescu) a fost călătoria muzicală pe care ne-a propus-o compozitorul Romeo Cozma.

Din creația compozitorului Bogdan Chiroșcă am ascultat poemul simfonic Regăsiri. Dacă ne întrebăm ce legături există între titlul poemului – Regăsiri – şi conţinutul muzical al acestuia, descoperim că, dincolo de conotaţiile afective, lucrarea fiind dedicată soţiei artistului, în plan compoziţional, am remarcat o muzică realizată pe linia unei dramaturgii de tip romantic târziu. Mă refer la debutul aparent static, însă tensionat gradat, pe baza unei formule melodice, ce a revenit în diferite variante pe tot parcursul poemului, la existenţa a două teme într-o construcţie de tip clasico-romantic a discursului în formă de sonată. Am observat acumulările sonore treptate, prin alternanţa zonelor expresive contrastante din punct de vedere timbral, dinamic şi armonic, prezenţa mai multor culminații. Densitatea suprapunerilor, factura ritmică percutantă, amintesc de sonorităţile unor compozitori din secolul XX ca Igor Stravinski sau Bela Bartòk. Nu trebuie să uităm și de importanţa acordată pianului cu rol coloristic, atribuit în interpretarea de față d-nei lect. univ. dr. Cristina Răducanu. Așadar, o muzică de sinteză între intonaţii tradiţionale sau novatoare, potrivită, de ce nu, și unei pelicule cinematografice.

În final am ascultat în primă audiție Fantezia pentru orchestră de Ciprian Ion. Apelând la comentariile compozitorului descoperim următoarele idei:

Aparenta libertate a acestei compoziții are ca fundament permanentul joc al contrastelor: zone în care parametrul melodic deține primul plan, secțiuni bazate pe formule ritmice obsesive, momente în care parametrul ce se evidențiază este armonia. Libertatea formei rezultă din luxurianța trăirilor ce nu pot fi organizate într-un cadru rigid. Sentimentele, stările se succed uneori firesc, evoluând în timp, de la apăsare la liniște meditativă, alteori brusc, prin juxtapunerea unei senzații de calm și stabilitate cu una de dezechilibru sufletesc. Avem de-a face cu o fantezie a contrastelor, a culorilor, a trăirilor, a amintirilor dar și a speranței, toate cuprinse în zece minute de meditație. Un interval temporal nu prea mare, dar care poate cuprinde un univers emoțional imens, o evadare din superficialitate și din rigoare. O fantezie.

După cum s-a observat din prezentarea muzicianului, acesta explică într-o manieră deosebit de poetică opțiunea pentru genul ales. Deși lucrarea nu poartă un titlu propriu-zis, expresivitatea muzicii, tematica inspirată, desfășurarea generală a partiturii, determină pe oricare ascultător, să-și imagineze, în funcție de sensibilitatea particulară, un posibil mesaj al lucrării. Așadar, compozitorul nu se îndepărtează de la trăsăturile genului, alcătuiește o muzică de expresie romantică și cu un puternic caracter ilustrativ.

Modul în care construiește partitura, se concretizează în alternanța dintre sonoritățile pline, grandioase, cu tentă eroică uneori, edificate prin acumularea unor structuri armonice, și tratarea individualizată timbral, cu ajutorul unor pasaje imitative, care circulă de la o partidă instrumentală la alta, întreaga muzică a fanteziei încheindu-se printr-un acord luminos, într-o tonalitate majoră. De impact imediat este orchestrația, această știință magică a creatorului care i-a pătruns secretele, și-i creează posibilitatea de a se adresa cu ușurință publicului. Și Ciprian Ion a reușit să convingă publicul prin această lucrare de frumusețea muzicii sale, pentru că sonoritatea a fost impresionantă prin expresivitatea ei diferențiată, cu accente lirice sau dramatice. Mesajul transmis este evident: o posibilă chemare la eliberarea din convenții, din disonanțe, la o descătușare a energiilor.

Nu-mi rămâne decât să sper că publicul nu va uita curând această seară deosebită, petrecută în compania muzicii contemporane ieșene. Se cuvin a fi adresate felicitări tuturor celor implicați în eveniment: compozitorilor, studenților interpreți, soliștilor și dirijorului minunat al Orchestrei Universității Naționale de Arte George Enescu, Bogdan Chiroșcă.

Conf. univ. dr. Loredana Iațeșen