Ascultând şi alte versiuni ale suitei, am constatat că interpretarea din concert s-a apropiat mult de intențiile compozitorului consemnate în partitură. Spre lauda artiștilor, temele de joc românești și aromânești au sunat autentic. Am observat atenția pentru dozarea intensității sonore de ansamblu, pentru evidențierea momentelor tematice ale soliștilor din orchestră. Audiția acestei lucrări mi-a trezit dorința de a asculta în sala de concert și alte creații de acest tip, inspirate din tradiția muzicală românească – spre exemplu, Dansurile românești de Constantin Silvestri.

În ciuda originii asiatice, conducătorul orchestrei a simțit şi a exprimat substanţa românească a suitei lui Rogalski. Dirijorul chinez Junping Quian, câștigător al premiului I la Concursul Internațional Jeunesse Musicales din București în anul 2017, a fost un oaspete de seamă al Filarmonicii ieșene. Programul care face subiectul acestei cronici este inclus în turneul său desfășurat în Europa de Est (2018-2020). Acum studiază arta dirijorală la Music Hochstule Hanns Eisler în Berlin, cu Christian Ehwald, Hans-Dieter Baum și Manuel Nawri.

Junping Quian este dublu-interpret: dirijor și violonist, având o activitate concertistică bogată, găsind timp să participe la numeroase concursuri. Merită menționată noua sa reușită – numirea în funcția de dirijor asistent la prestigioasa Royal Scottish National Orchestra.

Aflat într-un evident contrast stilistic față de prima lucrare, Concertul pentru pian nr. 27 în si bemol major KV 595 de W. A. Mozart, aparține clasicismului muzical. Dacă suita precedentă a fost ultimul opus al lui Theodor Rogalski, lucrarea de față reprezintă sfârșitul creației mozartiene de concerte pentru pian și orchestră.

Pianistul Stefan Arnold este cunoscut publicului ieșean datorită colaborărilor frecvente cu Filarmonica. Din anul 2004 activează ca profesor la catedra de pian a Universității de Muzică și Arte Dramatice din Viena. În paralel, cariera concertistică este îmbogățită cu prezențe pe numeroase scene ale lumii, dintre care amintesc Tonhalle (Zurich), Philarmonie (Berlin), Musikverein și Konzerthaus (Viena), Palacio de las Bellas Artes (Mexico-City), Symphony-Hall (Osaka). Un moment important al carierei sale a fost obținerea Premiului I la Concursul Internațional Bosendorf din Austria, în 1988. Acest succes l-a fixat în rândul celor mai înzestrați pianiști ai generației sale. Vineri, 7 decembrie 2018, solistul-oaspete a redat fidel stilul mozartian.

Lucrare des interpretată în sălile de concert, prezentă în discografiile multor pianişti, Concertul în si bemol major de Mozart presupune o problematică pe care atât dirijorul, cât și interpretul solist trebuie să o ia în considerare. Mă refer la modul de abordare a partiturii. Pe de o parte, aceștia au posibilitatea să aleagă o interpretare tradițională, care respectă strict notațiile din textul muzical. Pe de altă parte, există eventualitatea unei abordări moderne, inovatoare, ce presupune includerea unor note personale.

Conceperea lucrării în sine reprezintă o controversă: întregul univers sonor – unul pozitiv, entuziast, ardent – se află în contradicție cu ştiuta stare generală a compozitorului în finalul vieții. Dar, așa cum afirma dirijorul Leonard Bernstein, acest aspect – a nu compune în concordanță cu propriile stări de spirit – este des întâlnit în lumea compozitorilor.

O piatră de încercare în interpretarea acestui concert este tema din debutul părții a doua, Larghetto, pe care pianistul a redat-o cu un tușeu delicat. Totuși, cursivitatea temei a fost afectată de pauza prea mare din cadența acesteia. Prin consultarea partiturii, am constatat la Stefan Arnold un gest interpretativ tradițional, parțial lipsit de sensibilitate, marcial, puțin sacadat. Aplauzele publicului au fost răsplătite prin interpretarea unei piese cu caracter meditativ, introvertit: Intermezzo în la major op. 118 nr. 2 de Johannes Brahms.

Generatoare de controverse la vremea când a fost scrisă (1945), Simfonia a IX-a de Dmitri Șostakovici, a putut provoca emoții unora dintre cei aflați în sală prin rememorarea unor momente de viață pe care le-au trăit.
Controversele menționate fac referire la aspecte diverse. Pe de o parte, tradiția estetică, deja conturată de predecesorii lui Șostakovici, a creat o serie de așteptări privind maniera de compoziție a acestei simfonii. Cel mai elocvent exemplu este Simfonia a IX-a de Beethoven și asocierea acesteia cu sentimentul de bucurie. Contrar așteptărilor, Șostakovici s-a concentrat asupra unei categorii estetice distincte – a comicului ilustrat prin satiră, ironie, uneori îmbinate cu tragicul. Acestea au fost exprimate printr-o orchestrație elaborată, în toate cele cinci părți ale simfoniei. Sub-categoria ironicului a fost înfățișată în scherzo-urile din părțile I (Allegro), III (Presto) și V (Allegretto). Nuanțele tragice sau melancolice combinate cu momentele de suspans au fost minuțios realizate în părțile a II-a (Moderato) și a IV-a (Largo).

O altă controversă, înrudită cu cea menționată, s-a datorat inovației în privința limbajului muzical. Scopul inițial al acestei simfonii a fost celebrarea victoriei armatei sovietice asupra celei germane în al doilea război mondial. Înşelarea aşteptărilor autorităţilor comuniste a diminuat toleranța muzicienilor sovietici respectuoși cu ideologia comunistă, față de tehnicile de compoziție ale lui Șostakovici. Anticipând diversitatea reacțiilor, compozitorul afirma:

Dacă simfoniile a VII-a și a VIII-a au purtat un caracter tragic-eroic, în cea de-a IX-a predomină o dispoziție transparentă și luminoasă.

Datorez cuvinte de apreciere orchestrei, cu precădere instrumentiștilor care au avut intervenții solistice. Titularii partidelor de la instrumentele de suflat au avut momente solistice în care și-au demonstrat virtuozitatea tehnică și expresivitatea. A fost o lucrare reprezentativă pentru nivelul valoric al orchestrei Filarmonicii din Iași. Sper să ascult în viitorul apropiat și alte lucrări simfonice din creația lui Dmitri Șostakovici.