Uneori, hazardul îți poate pregăti unele dintre cele mai importante și interesante momente ale vieții, clipe pe care ți le-ai dori să devină eternitate, refugii în prăpastiile propriei ființe și, în același timp, împletiri ale unor gânduri înăbușite de vremelnicii.

O pură întâmplare a făcut ca drumul rutinei zilnice să-mi fie perturbat, ducându-mi umblătura în mansarda casei… vistiernicului Alecu Balș, actualmente sediu al Filarmonicii Moldova și al Universității Naționale de „Arte George” Enescu, unde aveam să asist la una dintre cele mai subtile și mai rafinate pregătiri a generației de mâine „într-ale muzicii”. Probabil cuvântul „pregătire” este neîndestulător pentru a zografisi/descrie cele două ceasuri de mărturisiri ale tăinuirilor ferecate în rânduiala glăsuirii muzicale, plăsmuitorul acestui magic-miraj – a cărei efemeritate poate viețui numai în pulsarea, în sincron, a ambelor aripi de fluture izvorâtoare a zborului maestru-discipol -, fiind dirijorul Dumitru GOIA*.

(*Fost dirijor al Orchestrei simfonice și a Teatrului de Operă și Balet din Chișinău, profesor de dirijat orchestră, orchestrație și analiza stilurilor orchestrale la Conservatorul „Mimar Sinan” (Istambul), cadru didactic al Universității Naționale de Muzică din București. A studiat la Conservatorul „N.A. Rimski-Korsakov” din Leningrad cu Isai Șerman și Nicolai S. Rabinovici (dirijat operă și orchestră) și cu Karl Osterreicher (dirijat orchestră) la Academia de Muzică din Viena. Deține titlul de Artist Emerit (1983) și de Artist al poporului (1988) din Republica Moldova.)

La intrarea în sala de curs, întâmpinat de o atmosferă plină de blândețe, bunătate și… firesc aristocratic, ambianță care înlesnește și, mai mult, impune degrevarea de eventualele „poveri”, neliniști și angoase purtate cu trudire sisifică, încerc să descopăr, din priviri, obârșia acestei… „alte lumi”. Îl zăresc pe domnul Profesor. Același pe care îl știam și, totuși, un altul. Alături de domnia sa unul dintre discipoli, ambii chibzuitori ai temei asupra căreia se aplecaseră. M-am temut a rupe vraja și m-am retras pe unul dintre scaune. A fost de-ajuns o singură întâlnire a privirilor noastre, una cerând permisiunea intruziunii, cealaltă – un discret surâs – a îngăduinței. Încă nu știam, dar aveam să asist la una dintre cele mai sensibile și pline de dragoste instruiri la care, mărturisesc, tânjeam de ceva vreme.

Domnul Profesor, Maestrul, Artistul Dumitru Goia s-a îndreptat, cu mersu-i liniștit dar sigur, în fața pupitrului, a… cătat în ochii învățăceilor luciri doar de el știute și… ridicând brațele gestului dirijoral a… plinit fiece ungher, de vuiet sonor. Era începutul unei experiențe ce ar putea marca pentru totdeauna pe oricare dintre cei prezenți, discipoli dirijori și/sau instrumentiști. Travaliul artistic începuse. Neaclamat, neforțat și… aparent neimpus, parcursul inițiatic în tainele subtilităților sonore se evidenția cu fiecare sugestie a pedagogului, cu fiecare nouă îndrumare. Ceea ce la început părea deja cunoscut, începea a se revela în alte dimensiuni; finețea detaliilor construcțiilor muzicale se ițeau, încetul cu încetul, în percepția auditivă, fiecare notă sau fiecare „atac” al acesteia căpătând propriile valențe expresive, urmând o „poveste” știută, deocamdată, doar în imaginarul „zugravului de sunete”.

Pe neștiute, așa-zisul cunoscut se transformase într-o enigmă a cărei identitate aveam s-o decriptăm cu fiecare notă „smulsă” din propria-i nemișcare. Fiecare gând începea să capete contur, mai întâi în „cuvinte”, apoi cuvintele se adunau în propoziții, propozițiile în fraze iar frazele în IDEI. Iar pentru ca jocul de idei să capete substanță, au început „să circule” în dialoguri. Dialoguri instrumentale, ritmice, timbrale, sintactice, prozodice, … relative, subtile, melodice, complementare… O avalanșă de înțelesuri noi se strecurau în propriul auz, mai coerent, mai închegate, …mai simple. Se deschisese dintr-odată cufărul cu taine muzicale, revărsând asupră-ne codurile de acces la sublimul înțelegerii; o așezare diferită a arcușului pe strune făcea diferența dintre diferite tensiuni ale aceeași… întreruperi sonore: acalmie, liniște sau… tăcere. O inspirație rămasă în suspensie pregătea imersiunea imperceptibilă a sunetului următor în noianul de armonii. Canonul căpătase valoare dramaturgică, preluarea temei muzicale, a afirmației sonore, primind confirmare, amplificare și susținere ideatică. Ucenicii truditori aveau să afle că dozarea propriei apartenențe la întreg nu se poate decât asumându-ți pe deplin… ÎNTREGUL.

Dar „taina cea mare” avea să se fi pornit din altă parte, departe de simțul auzului, departe de moliciunea sau impetuozitatea drăgostirii arcușului cu struna, departe de șoapta neîntreruptă sau gâfâindă a curgerii aerului prin cotloanele și labirinturile interne ale aerofonelor zămislitoare de sunete, departe de zâmbetele sau încruntarea notelor migălos țesute pe brîul portativului muzical… Misterul germina de undeva din adâncul ființării, înmugurind și înflorind pe chipul și în ochiul zugravului de sunete.

Abia atunci înțelesesem că se esențializaseră, într-o singură sălășluire, a OMULUI, o trudă a mai bine de jumătate de veac în preajma unor repere la fel de însemnate, din a căror învățătură s-a ospătat în virtutea prinosului de preaplin al viitorimii.

Conf. univ. dr. Alexandru Petrescu