Leonidas Kavakos este recunoscut ca un violonist, un artist de o calitate rară, apreciat pentru arta captivantă, pentru muzicalitatea superbă. Având o carieră bogată, el colaborează cu cele mai cunoscute orchestre, susține recitaluri, participă la numeroase festivaluri.

Născut în capitala Greciei, la 30 octombrie 1967 într-o familie de muzicieni, Kavakos a început studiul viorii la vârsta de 5 ani, iar mai târziu a fost admis la Conservatorul Elen, unde l-a avut ca mentor pe Stelios Kafantaris. Bursa oferită de Fundația Onassis i-a permis să participe la cursuri de măiestrie cu Josef Gingold la Universitatea Indiana (SUA), apoi cu Ferenc Rados, cu care continuă să colaboreze. Kavakos a debutat în 1984 în Festivalul de la Atena, iar până la vârsta de 21 ani a câștigat trei competiții importante: Sibelius (Helsinki), Paganini (Genoa) și Naumburg (New York) în 1988. În urma acestor evenimente, reputația lui Kavakos s-a răspândit rapid în Europa, Asia și America. Dintre orchestrele de renume cu care a colaborat le menționez pe cele ale Filarmonicilor din Berlin, Viena, Tokyo, Chicago, Montreal și Royal Concertgebouw din Amsterdam. Totodată, violonistul a apărut la festivaluri de renume – Verbier, Salzburg (debut în 1994) și Lucerna.

Discografia sa este bogată, incluzând concertele pentru vioară de Bach, Mozart, Beethoven, Brahms, Mendelssohn, Sibelius, Prokofiev, Ceaikovski, Korngold etc. Despre Concertul pentru vioară în re minor de Jean Sibelius trebuie să precizez că Leonidas Kavakos a înregistrat prima dată versiunea originală (din 1903-1904), necunoscută până la el, fiindu-i permisă interpretarea și înregistrarea de către moștenitorii familiei compozitorului la casa de discuri BIS. Rezultatul a fost râvnitul premiu Gramophone Concerto în 1991. Înregistrări numeroase au apărut pentru Delos și Finlandia Records cu lucrări de Debussy, Paganini, Schubert, Ceaikovski, Wieniawski și Ysaÿe. În 2006 a înregistrat la casa de producție Sony/BMG cele cinci concerte pentru vioară și o simfonie de Mozart, ca solist și dirijor al Orchestrei Camerata Salzburg. Pentru Concertul op. 64 de Mendelssohn cu Camerata, i s-a acordat premiul ECHO-Klassik 2009 la categoria „Înregistrarea anului – concerte – secolul XIX – vioară”. În urma imprimării integralei sonatelor de Beethoven împreună cu pianistul Enrico Pace, Leonidas Kavakos a primit premiul Echo Klassik instrumentist al anului 2007. În 2014, prestigioasa revistă muzicală britanică Gramophone i-a acordat titlul de Artist al anului. Alte distincții au urmat în 2017: Leonie Sonning Award – cea mai înaltă recunoaștere muzicală din Danemarca acordată anual unui compozitor, dirijor, instrumentist sau artist liric recunoscut internațional (câștigători au fost, printre alții, Daniel Barenboim, Leonard Bernstein, Pierre Boulez, Alfred Brendel, Benjamin Britten, Dietrich Fischer-Dieskau, Yehudi Menuhin, Sir Simon Rattle, Mstislav Rostropovich, Arthur Rubenstein și Dmitri Șostakovici).

La fel, anul 2019 a fost plin de satisfacții. După ce a apărut în recital cu Evgeny Kissin și a dirijat Orchestra de cameră a Festivalului Verbier într-un program ce a cuprins Sinfonia concertantă de Mozart (solist violistul Antoine Tamestit), s-a alăturat lui YoYo Ma și lui Emanuel Ax la Festivalul de muzică Tanglewood pentru un program cuprinzând trio-uri cu pian de Beethoven. Cu Boston Symphony a interpretat ca solist și dirijor Concertul pentru vioară de Beethoven și Simfonia a VII-a de Dvořák.

Kavakos a mai fost invitat ca „Artiste Etoile” la Festivalul de la Lucerna (dirijor Yannick Nezet-Seguin), a concertat cu Orchestra Teatrului Mariinsky din Moscova condusă de Valeri Gergiev, cu orchestra Filarmonicii din Viena (la pupitru Andes Orozco Estrada) și în recital cu pianista Yuja Wang.

În stagiunea 2019/20, în afara concertelor cu orchestre importante din Europa și Statele Unite, Leonidas Kavakos a fost invitat să susțină din nou cu YoYo Ma și Emanuel Ax trei programe la Carnegie Hall (cuprinzând trio-uri și sonate de Beethoven). În primăvara 2020 va concerta cu Orchestra Filarmonicii Naționale din Hong Kong și cu Orchestra Simfonică Națională din Taiwan, înainte de a interpreta cu Enrico Pace ciclurile de sonate de Beethoven la Shanghai și Guangzhou.

În 2019, Leonidas Kavakos a reușit să-și definească profilul de dirijor la pupitrul orchestrelor simfonice din Londra, Viena, New York, Houston, Dallas, Gürzenich, Orchestrei Festivalului de la Budapesta, Orchestrei de Cameră a Europei, Orchestrelor Dell’Accademia Nazionale di Santa Cecilia, Maggio Musicale Fiorentino, Teatrului La Fenice și Orchestrei Simfonice Naționale Daneze. În următoarea stagiune, Leonidas Kavakos va reveni la două ansambluri cu care a dezvoltat legături strânse ca violonist și dirijor: Orchestra Suisse Romande și Orchestra Filarmonică Radio France.

Anual, el organizează cursuri de măiestrie în interpretarea violonistică și a muzicii de cameră la Atena, atrăgând violoniști, ansambluri din toată lumea. Astfel, își dovedește determinarea puternică de a transmite generațiilor tinere valorile tradiției muzicale. O parte a acestei tradiții o reprezintă arta fabricării viorilor și a arcușelor, pe care Kavakos o consideră un secret încă neelucidat. Precizez că Leonidas Kavakos cântă la o vioară Stradivarius „Willemotte” din 1734 și deține instrumente moderne realizate de F. Leonhard, S.P. Greiner, E. Haahti și D. Bagué.

Am ales ca subiect de comentariu Sonata op. 100, nr. 2 pentru vioară și pian de Johannes Brahms, înregistrată în 2014 la Carnegie Hall în compania cunoscutei pianiste Yuja Wang. Am remarcat chiar de la primele note lirismul, sensibilitatea profundă a lui Leonidas Kavakos în redarea patosului introvertit, specific muzicii brahmsiene. Colaborarea cu Yuja Wang este rafinată, cei doi interpreți realizând un echilibru interpretativ eficient. Kavakos modelează un sunet întunecat, melancolic, reușind să pătrundă în înțelesul frazelor muzicale cu claritate melodică și ritmică, fără a face abuz de elemente tehnice. El transmite emoție prin modul subtil, rafinat, convingător de a cânta. Emoție frumos combinată cu spontaneitatea, sensibilitatea și efervescența pianistei, care înțelege în profunzime intențiile expresive din partitură, fără a exagera în plan dinamic, ci doar evidențiind delicat anumite sugestii armonice sau nuanțe expresive. Când Wang își permite mai multă libertate, rubato-ul emană un aer de improvizație, mai ales în nuanță pianissimo. La rândul lui, Kavakos găsește expresia ideală pentru fiecare frază (mai ales în cele dorite de compozitor espressivo din cuprinsul mișcării Andante), evitând redundanța intensității continue. Totuși, un aspect al interpretării lui Kavakos, surprinzător pentru mine este obiceiul de a accentua sunetele când sunt interpretate într-o singură trăsătură de arcuș, adică în legato slur. Cu toate acestea, interpretarea este remarcabilă până la cele mai fine detalii.

Al doilea subiect de comentariu este Concertul pentru vioară și orchestră în Re major, op. 35 de Piotr Ilici Ceaikovski, înregistrat în 2012 cu Royal Concertgebouw Orchestra din Amsterdam, dirijată de Karel Mark Chichon. Nu știu dacă cineva a reușit o interpretare mai bună a acestui concert de la Heifetz și Oistrah până în prezent, de aceea cred că interpretarea lui Leonidas Kavakos a readus spiritul lui Ceaikovski pe scenă și oricui urmărește înregistrarea acum, versiunea sa depășindu-le, cred, pe ale contemporanilor. Există ceva atât de intuitiv în felul lui de a cânta, încât strălucirea tehnicii instrumentale, gama de culori și invenția pură a frazei ceaikovskiene sunt integrate epicului sonor. Muzicalitatea violonistului este întotdeauna surprinzătoare. Ceea ce mă atrage la Kavakos este modul cum îmbină climatele stilistice clasice și romantice, sunetul său păstrându-se elegant, chiar impecabil pe toată durata actului muzical. Introducerea solistică a primei părţi, Allegro moderato, a avut o graţie deosebită, cu acea velocitate a desfășurărilor melodice care a pregătit tema principală, cântată cu mare inspiraţie. Imediat după cadenţă, la repriza formei de sonată a primei mişcări, calmul şi căldura armonică în care era prezentată ideea principală, a cuprins întregul aparat orchestral. Cadenţa solistică, interpretată în cel mai autentic spirit ceaikovskian, mi-a oprit pur şi simplu, pe moment, răsuflarea. Interpretarea m-a dus cu gândul la scene din filmul Le Concert (2009) în regia lui Radu Mihăileanu.

Ultima înregistrare ce face subiectul comentariului meu este Gavotte en Rondeau din Partita pentru vioară nr. 3 în Mi major, BWV 1006 de Johann Sebastian Bach, interpretată de Leonidas Kavakos la Festivalul Verbier în 2018. Am remarcat că tema de gavotă a fost reluată mereu în mod diferit, violonistul adăugând textului original tirade în stil baroc, de un gust elevat. În ce privește cupletele rondoului, fiecare m-au impresionat prin ştiinţa polifonică aplicată cu voci ce păreau cântate de instrumente cu timbruri diferite. Uneori am auzit un contrapunct care beneficia de un timbru de violă, în timp ce vocea principală etala sunetul viorii. Acele sunete aerate, marcate cu arcuşul în zona talonului, cu uşoare desprinderi de coardă şi reveniri ferme, precum roţile trenului de aterizare ale unui avion ating simultan, cu precizie solul, produceau aliaje sonore de intervale armonice miraculoase. Într-adevăr, urmând construcţia formei, Kavakos a reușit să redea cu un calm olimpian adevărata virtuozitate din vremea lui Bach, aceea a compoziţiei polifonice geniale prin elaborare aproape matematică, incluzând elemente în care sacrul se apropie uimitor de om.

Pentru a întregi portretul violonistului și dirijorului Leonidas Kavakos, am selectat trei secvențe din interviul realizat de Răzvan Chiruță, publicat în cotidianul România liberă din 19 septembrie 2017:

[…] Ați criticat în urmă cu patru ani faptul că muzicienii din ziua de azi sunt interesați mai degrabă de o carieră strălucită decât de plăcerea de a cânta pur și simplu.
Nimeni nu cântă de plăcere. De plăcere, pot cânta aici, în camera asta. Dar pe scenă, e mai dificil. Marii artiști sunt conectați cu publicul, își comunică muzica. Problema este că astăzi tinerii muzicieni sunt conectați doar la o carieră, învață ce trebuie să învețe doar pentru că vor să reușească. Antrenamentul meu a fost total diferit. Eu nu am fost pregătit pentru o carieră, părinții mei nici nu au vorbit cu mine despre o carieră, ei doreau să cânt bine la vioară, să cânt bine muzica. Ce ar fi venit după asta, era bun venit. Dar nu era un scop. Astăzi, vedem muzicieni tot mai tineri împinși spre cariere internaționale la vârste la care nu au nimic de spus. Ei doar își expun talentul – talent mare, desigur! – dar expunerea talentului nu e abordarea corectă, pentru că talentul nu e ceva de arătat, ci ceva de lucrat, de antrenat, de îmbunătățit. Asta am vrut să spun prin faptul că oamenii aleg cariera și nu muzica. Ia timp până când cineva înțelege ce se află în spatele muzicii pe care o cântă. Nu e doar o tehnică bună, ci mult mai mult, iar acest lucru cere timp.

Care este riscul pentru acești muzicieni tineri?
În primul rând, i se transmite un mesaj greșit publicului, care e distras de talentul cuiva foarte tânăr, dar nu mai ascultă muzica. Artistul trebuie să fie prezent, dar trebuie să fie și absent. Noi am adus astăzi, aici, pe scenă, muzica lui Brahms, nu ne aducem pe noi pe scenă. Cel puțin eu așa văd. Dacă mă prezint pe mine și mă impun pe mine publicului, atunci am făcut rău muzicii, artei, compozitorilor. Așadar, din punctul meu de vedere, un talent foarte tânăr acționează ca un element de confuzie. În cele din urmă, vrem să comunicăm ceea ce e dincolo de noi, adică muzica.

Da, dar cum te diferențiezi ca artist?
Tocmai aici e dificultatea și aici e punctul delicat care cere timp. Trebuie să fii un filtru, dar și un proiector. Iar acest lucru este foarte dificil. Extrem de dificil. Ai nevoie de minte, de experiență, de conștientizare. Iar tinerii nu mai învață asta. Cei mai mulți învață doar cum să cânte bine. Nu spun că nu e bine să ai o tehnică bună. Dar acesta este doar începutul.

Ștefan Dubatufca, anul IV, Muzicologie
Profesor îndrumător, Alex Vasiliu