Giacomo Puccini (1858-1924), maestru consacrat al teatrului liric italian de factură veristă, a reușit să capteze esența trăirilor sufletești și a dramelor existențiale prin muzica sa, dând naștere unor personaje autentice și complexe, conectate cu oamenii și situațiile petrecute în viața reală.

În anul omagial Giacomo Puccini, Opera Națională Română din Iași a pus în scenă pentru prima dată în istoria teatrului liric ieșean spectacolul de operă Turandot, prin care Puccini ne-a oferit un ultim dar componistic, o capodoperă a tradiției italiene ajunse la apusul perioadei de glorie din evoluția genurilor muzicale dramatice.

Premiera a avut loc sâmbătă, 29 iunie 2024 și duminică, 30 iunie, cu două distribuții atent alese. În conferința de presă prilejuită de premiera operei Turandot, managerul Operei Naționale Române din Iași, Andrei FERMEȘANU, declara: „Suntem în plin centenar, o sută de ani de la moartea marelui compozitor. Am ales acest titlu deloc întâmplător, pentru că face parte din genul grand opera, fiind o lucrare monumentală care angrenează toate departamentele artistice ale Operei Naționale din Iași, de la corul de copii – dirijor Raluca ZAHARIA, corul mare – dirijor Manuel GIUGULA, până la orchestră, soliști și personal tehnic. A fost, așadar, un efort general al instituției, pentru a oferi publicului această mare creație.” Pentru pregătirea muzicală au contribuit substanțial doamnele din echipa de corepetitori, Adina ALUPEI, Simona GÂDEI, Alina ANDRIUTI-SHEMCHUK, Mădălina PANCU.

Opera Turandot este un testament al talentului excepțional și o dovadă a aportului semnificativ pe care Puccini l-a avut în istoria operei italiene. Acțiunea este plasată în China antică și urmărește povestea prințesei Turandot (interpretată de sopranele Bianca MĂRGEAN/ Irina SCAFARU ROȘU), o prințesă frumoasă, dar cu o personalitate rece și o fire nemiloasă, neinteresată de căsătorie. Ea instituise o lege potrivit căreia orice pretendent care dorea să-i câștige mâna, trebuia să răspundă corect la trei ghicitori, iar dacă nu reușea, urma să fie executat. Prințul Calaf (interpretat de tenorii Daniel MAGDAL/ Bogdan ZAHARIEA) este un prinț necunoscut, deosebit de curajos, care s-a îndrăgostit la prima vedere de Turandot. El este hotărât să câștige mâna prințesei, în ciuda riscurilor mortale și răspunde corect la toate cele trei ghicitori ale lui Turandot, stârnind furia acesteia. Liù (personaj interpretat de sopranele Ana Maria DONOSE / Cristina SIMIONESCU-FÂNTÂNĂ) este o sclavă tânără și loială, îndrăgostită în secret de Calaf, având un rol simbolic pentru sacrificiul din dragoste. Liù îl însoțește pe Calaf în călătoria cu tatăl său orb, Timur (interpretat de bașii Ivan DIKUSAR/ Andrei YVAN) pentru a-l întâlni pe împăratul Altoum (interpretat de tenorul Adrian IONESCU), tatăl lui Turandot și conducătorul Chinei. Mandarinul (în interpretarea baritonilor Dmytro MELNYK (debut) / Marius-Mădălin MUNTEANU (debut), este un funcționar de rang înalt la curtea imperială, cel care face anunțurile oficiale în fața poporului și comunică hotărârile prințesei Turandot și edictele împăratului Altoum. Ping – înfățișat de baritonii Andrei-Sebastian BALAJ (invitat) / Cezar Octavian IONESCU (debut) – , Pang – redat de tenorii Liviu INDRICĂU (invitat) / Petru PAVEL – și Pong (prezentat de tenorii Ovidiu MANOLACHE / Alexandru SAVIN), sunt trei miniștri ai curții, care joacă roluri comice și tragice în același timp. Ei deplâng situația absurdă și natura crudă a ghicitorilor lui Turandot, visând la o viață mai liniștită.

Opera începe cu Calaf care, după ce a ajuns la palatul imperial din Beijing, este martor la execuția unui alt pretendent ce nu reușise să dezlege ghicitorile. În ciuda avertismentelor, el este fermecat de frumusețea lui Turandot și hotărăște să încerce. Calaf răspunde corect la toate cele trei ghicitori ale prințesei Turandot, ceea ce o înfurie pe prințesă. Ea imploră să nu fie obligată să se căsătorească cu el, dar Împăratul Altoum insistă că legea trebuie respectată. Calaf, văzând suferința ei, vine cu o provocare: dacă Turandot va reuși să-i afle numele înainte de ivirea zorilor, el va accepta să fie executat. Dacă nu, ea trebuie să se căsătorească cu el. În timp ce prințesa încearcă disperată să afle numele lui Calaf, Liù și Timur sunt capturați și torturați pentru a divulga secretul. Liù, pentru a proteja numele lui Calaf și pe Timur, se sinucide, declarând că dragostea îi dă puterea să îndure suferința. Profund afectat de sacrificiul lui Liù, Calaf o confruntă pe Turandot și o sărută. În acel moment, inima rece a prințesei începe să se încălzească, aceasta declarând în zori că a aflat numele lui Calaf: „Dragoste”. Împăratul Altoum binecuvântează uniunea lor, iar poporul celebrează victoria iubirii.

Orchestra Operei Naționale din Iași a integrat instrumente cu timbralitate particulară, sugestivă, precum celesta, xilofonul și harpa, pentru a evoca atmosfera exotică a Chinei antice, respectând astfel și partitura compozitorului. Conduși de bagheta dirijorală a maestrului David CRESCENZI, orchestra a creat sonorități fascinante, aproape picturale, ilustrative pentru lumea vechiului Orient, reușind să transpună publicul într-un univers „sculptat” cu armonii celeste. Dirijorul a declarat: „Consider că am o misiune foarte importantă, la care țin mult, pentru că știu că în acest teatru ultima capodoperă a compozitorului toscan nu a mai fost pusă în scenă niciodată. Din acest motiv, voi încerca să îi redau lui Puccini ceea ce, în ultimul timp, nu i-a mai fost oferit, și anume o interpretare cât se poate de precisă și riguroasă.”

.

Opera conține momente de o frumusețe pură, în cea mai lirică manieră a lui Puccini, precum tema prințesei Turandot, placidă ca zăpada eternă de pe tărâmurile asiatice, aria lamentativă a sclavei Liù din Actul I „Signore, ascolta” și imnul de triumf al prințului Calaf, „Nessun dorma” din Actul al III-lea, devenit un simbol al speranței ce rezistă dincolo de limitele temporale ale operei, până în zilele noastre. Melodiile incluse în operă, expansive sau poetice, triumfătoare sau dramatice, conturează firul narativ al poveștii, unduindu-se printre personaje, situații, gânduri, reacții. Linia melodică își ridică sau coboară volutele o dată cu trăirile protagoniștilor, transformând scena într-o „simfonie vie” de emoții și sentimente. Vocile puternice, rezonante ale interpreților s-au înălțat maiestuos, împletind expresia artistică și jocul scenic cu modulațiile cromatice realizate în acompaniamentul orchestral, tipice pentru muzica postromantică, generând un parcurs sinuos al trăirilor sufletești intense, relațiilor armonice abrupte și al discursului vocal-simfonic compact, masiv și complex. Ariile lirice, de iubire sau lamentație, au forța de a străluci precum stelele în imensitatea nopții, încununate de coruri  bogat texturate, aduse în context ca valurile unui ocean. Ansamblul coral își păstrează rolul activ încă din Antichitate, fiind personajul colectiv cu intervenții simbolice în desfășurarea acțiunii, rezonând în consonanță cu trăirile personajelor și având efectul unei vaste tapiserii sonore care completează tabloul poveștii. Poporul reprezintă fundamentul unui stat sau imperiu, urmărește tensiunile dintre membrii conducerii, resimte frică sau speranță, întărind fiecare moment al dramei prin puterea unită a maselor. Dacă în Actul I asistăm la o scenă dominată de mulțimea însetată de sânge care încurajează călăul, ulterior observăm invocarea sublimă a lunii, iar pe parcursul spectacolului, auzim imnul imperial tradițional în repetate rânduri, atunci când oamenii îl salută pe Împăratul Altoum și îi urează 10.000 de ani de viață.

.

Cântecul popular „Mo Li Hua” [„Floare de iasomie”] a devenit tema folosită de compozitor pentru a o ilustra sonor pe Prințesa Turandot, fiind intonată pentru prima dată în Actul I, de un cor de copii situat în spatele scenei, revenind de mai multe ori pe parcursul operei în diferite ipostaze și orchestrații. Dramele intime și pasiunile oamenilor obișnuiți sunt înlocuite cu situații uimitoare și eroi arhetipali, evidențiați prin pasaje muzicale de factură postromantică, impresionistă și uneori neoclasică, într-un limbaj tono-modal cu inserții cromatice, apropiat de stilurile și ideile novatoare ale lui Wagner, Debussy și chiar Stravinsky.

Regizorul Rareș Zaharia, împreună cu asistenții de regie Alexandra MARIAN, Ioana ANTOCI, Cristi AVRAM), au creat o producție memorabilă datorită atenției la detalii, documentării laborioase și muncii profesioniste de pregătire a spectacolului. Punând accent pe ilustrarea cât mai convingătoare a personajelor, membrii echipei de regie au evidențiat trăsăturile acestora prin elemente-cheie precum cadrul scenic, obiecte de decor, costume particulare, mișcarea în spațiul creat, jocul actoricesc, intervențiile coregrafice, interacțiunea dintre toate aceste componente având relevanță teatrală și psihologică. Fiecare gest, detaliu, obiect contează în conturarea precisă a intrigii, tensiunii și consecințelor.

Costumele create de echipa de scenografi alcătuită din Alessandra BOFFELI SERBOLISCA și asistenții Maria EŞANU, Cătălin TÂRZIU au contribuit la rezultatul premierei, reflectând statutul social, personalitatea și evoluția fiecărui personaj. Materialele, culorile și accesoriile au fost atent selecționate pentru a se potrivi contextului istoric și cultural al operei, dar și pentru a aduce autenticitate plastică și frumusețe cromatică. Regizorul a folosit luminile pentru a accentua momentele dramatice, pentru a sublinia misterul și pericolul asociate personajului principal, generând umbre și contraste cu efect de profunzime și textură vizuală.

Rareș Zaharia a reușit să creeze o producție impresionantă, aliniindu-se cu intențiile muzicale ale compozitorului și fiind în sincronism cu dirijorul, soliștii, corul, orchestra, astfel încât a creat o experiență armonioasă cu care a cucerit publicul!

Finalul, scris de Franco Alfano după moartea lui Puccini,  păstrează esența ideii acestuia prin aducerea speranței și a triumfului ca elemente ce dăinuie dincolo de spațiu și timp. Publicul din sală a aplaudat frenetic, cuprins de vraja  capodoperei ce a traversat timpul și ne-a reamintit că dragostea autentică învinge mereu. Când aplauzele s-au oprit, mâinile maestrului s-au ridicat din nou, orchestra fiind pregătită să reia cascada de emoții transmise prin acest spectacol de operă, iar publicul așteptând cu respirația tăiată. Din sală, în mod total neașteptat, s-a auzit o aclamație bine articulată și puternică: „Bravo, maestro!”. Întreaga audiență a subscris printr-un nou val de aplauze, arătând că opera Turandot rămâne o capodoperă vie și vibrantă, o mărturie a geniului puccinian și un testament al talentului său creator, realizând prin muzică o oglindă a sufletului uman.

.

A consemnat EMANUELA BOANCĂ STOICA,

Absolventă a Facultății de Interpretare, Compoziție și Studii Muzicale Teoretice din cadrul UNAGE Iași