Cronica asupra concertului de muzică contemporană susținut de ansamblul „Archaeus”
Festivalul Muzicii Românești, ediția a XXVI-a, 15 octombrie 2024
.
.
Festivalul Muzicii Românești de la Iași a început în forță anul acesta, reunind încă din prima zi personalități ale societății și culturii ieșene actuale, profesori, lideri, oameni de vază ai Universității Naționale de Arte „George Enescu” și muzicieni de mare valoare invitați din alte centre artistice ale țării noastre, care ne-au onorat cu prezența lor pe scena sălii „Eduard Caudella” de la casa Balș. În continuarea unei succesiuni de evenimente deosebite desfășurate încă din prima zi a ediției cu numărul XXVI a festivalului, am avut ocazia să asistăm la un concert cameral de muzică contemporană, pregătit de ansamblul „Archaeus”, înființat de unul dintre cei mai străluciți muzicieni ai generației sale, Liviu Dănceanu.
Evenimentul din data de 15 octombrie, programat pentru orele 19,00, a fost menit să contureze un portret muzical al compozitorului, muzicologului, dirijorului, profesorului și publicistului Liviu Dănceanu, o personalitate complexă, multilaterală din muzica secolelor XX-XXI, înzestrat cu multiple talente, o gândire larg cuprinzătoare și cu o minte sclipitoare. Dincolo de aceste abilități și competențe profesionale, dnul Dănceanu a rămas în mintea tuturor celor care l-au cunoscut drept un om de o extraordinară bunătate, înțelegere umană, cu o înaltă ținută morală și culturală, un spirit sensibil, capabil să perceapă muzica, poezia, viața în general dintr-o perspectivă particulară.
Născut pe 19 iulie 1954, la Roman, Liviu Dănceanu a studiat la Liceul de Muzică din Bacău (1964-1968), apoi la Liceul de Muzică din Bucureşti (1971-1973) și la Conservatorul din Bucureşti (1975-1981), la clasa prof. Ştefan Niculescu, muzicolog și compozitor consacrat în cultura muzicală românească a secolului XX. A urmat și studii post-universitare în cadrul aceleiași instituții, plecând ulterior în Polonia, la Seminarul Internațional de Compoziție din 1984, unde i-a avut ca profesori pe Iannis Xenakis, Wlodzimierz Kotoński și Paul Patterson. Devenind doctor în muzicologie, a predat disciplinele Istoria muzicii, Compoziție, Estetică și Stilistică muzicală la Universitatea Națională de Muzică din București, începând din anul 1990.
Liviu Dănceanu a fost președintele Secțiunii Naționale Române a Societății Internaționale de Muzică Contemporană (1991-1994), director artistic al primului festival de muzică nouă din România – Zilele Muzicii Contemporane (Bacău, 1986-2017), festival care, din 2018, îi poartă numele, și director al festivalului SIMN – Săptămâna Internațională a Muzicii Noi (București, 1991-1995 și 2001-2002). A susținut conferințe și prelegeri la universități și asociații muzicale din Torino, München, Münster, Alcoi, Imperia, Carbondale, Moscova, Lyon, Chișinău, Oldenburg etc., a realizat emisiuni radiofonice și de televiziune, fiind deseori invitat ca membru al juriului în cadrul unor concursuri internaționale de compoziție și interpretare muzicală organizate în țară și străinătate. A finalizat 180 de opus-uri și a câștigat premii naționale și internaționale de mare importanță pentru compozițiile sale: Studium de Toulouse (1986), Premiul Asociației Cineaștilor din România (1988), Antidogma Musica (1994), Encuentros (2003).
În octombrie 1985 a înființat Atelierul de muzică contemporană ARCHAEUS, cu scopul de a promova cele mai diverse tendințe, orientări și tehnici componistice manifestate în creația muzicală contemporană. Având un parcurs stabil, consecvent, durabil, iată, până în zilele noastre, Archaeus a rămas – așa cum afirma Costin Cazaban în „Le Monde de la Musique” – o formație „caracterizată printr-un travaliu în profunzime, și prin continuitate”. Membrii ansamblului, sau „Archeii”, așa cum sunt deseori numiți, constituie una dintre cele mai longevive formații camerale din România, susținând peste 500 de concerte în toată lumea și având în repertoriul lor peste 750 de ópusuri (multe în primă audiție), ce aparțin unui număr de peste 450 de compozitori. Au evoluat în festivaluri consacrate din România și de peste hotare, au realizat înregistrări în studiourile mai multor Radiodifuziuni din Europa, emisiuni de televiziune, imprimări pe discuri LP, CD, casete audio și video. Ansamblul abordează deopotrivă muzica nouă (cu precădere românească) și cea de sorginte bizantină ori clasică, de jazz și nu numai, acoperind un vast perimetru stilistic.
Să nu uităm că pe lângă capodoperele sale muzicale, Liviu Dănceanu a lăsat posterității 24 de lucrări de muzicologie, estetică muzicală, numeroase cronici, recenzii, editoriale, articole și studii publicate în reviste românești sau străine și volume de „Eseuri implozive”, „Figurații și fulgurații”, poezii, confesiuni memorialistice precum „Jurnalul arian cursiv”, de o valoare literară excepțională.
Ne-am fi bucurat să celebrăm aniversarea celor 70 de ani împreună, așa cum ne-am delectat cu ocazia concertului susținut la Iași, pe aceeași scenă din Casa Balș, în cadrul ediției a XVII-a a Festivalului Muzicii Românești, din anul 2013. În schimb, am luat parte la moștenirea lăsată de Liviu Dănceanu posterității, prin creațiile muzicale și cuvintele atent alese pentru descrierile partiturilor, care au prins formă și sunet în timp real datorită ansamblului „Archaeus”, pe care l-a plăsmuit și susținut până la sfârșitul vieții. Interpreții pe care am avut ocazia să îi ascultăm la Iași în cadrul ediției actuale a festivalului au fost Rodica Dănceanu (pian), Cristian Balaș (vioară), Alexandru Matei (percuție), Ion Nedelciu (clarinet), Șerban Novac (fagot), Ana Maria Radu (oboi), Andreea Țimiraș (violoncel),sub conducerea muzicală a dirijorului Mircea Pădurariu.
Mircea Pădurariu este absolvent al Universității Naționale de Muzică București, secțiile Dirijat, Estetică și Management cultural. Este dirijor și conducător muzical al mai multor formații: Corul „Solemnis”, Ansamblul „Pas Classique”, Ansamblul „Archaeus”. În anul 2021 a fost laureat al Concursului Internațional de dirijat „Ionel Perlea” susținut în cadrul Centrului Cutural UNESCO „Ionel Perlea” la Slobozia, obținând „Premiul IV” și „Premiul special oferit de orchestra Ionel Perlea”. Tot în 2021 a fost dirijorul asistent al maestrului Tiberiu Soare la premiera spectacolului Lohengrin de Richard Wagner, în regia lui Silviu Purcărete. În prezent activează și ca dirijor asistent la Opera Națională Română din București.
Prima lucrare din programul concertului a fost Entrata pentru clarinet solo, care face parte dintr-o creație mai amplă, Quasiopera, compusă în 1986. Titlul piesei se referă la caracterul introductiv, „clarinetul fiind învestit cu rolul de crainic” – după menționează compozitorul în prefața partiturii –, „de purtător și vehicul pentru semnalele sonore” care circulă pe tot parcursul operei. Deși este constituită din 21 de fragmente de sonore permutabile între ele, Entrata are la bază o idee muzicală unică, o monodie fundamentală ce apare într-o succesiune variabilă de „ipostaze paradigmatice”, în oricare ordine posibilă a celor 21 de fragmente concepute de autor.
A urmat Aliquote, op. 63, lucrare compusă în 1984 la solicitarea ansamblului CHROMAS din Trieste și a festivalului Trieste Prima ’94. Scrisă pentru șase instrumente, Aliquote pornește de la numere prime și raporturi simple, pentru a ajunge la un întreg sonor complex, caracterizat prin ubicuitate și izotropie, conform indiciilor oferite de compozitor, referindu-se la o distribuție internă asemănătoare oului, presupusă a fi omogenă, în toate direcțiile. Termenul „alicotă” definește – în accepțiunea lui matematică, originară – o parte a unui tot, conținută în el de un anumit număr întreg de ori. La nivel muzical, principiul alicotei se regăsește atât la nivelul sintaxei și al macrostructurii sonore, cât și în ordinea materialului sonor, exprimat în acest caz prin armonice naturale, abordate ca părți (adică alicote) ale unei entități (în cazul de față, sunetul fundamental). Inserțiile vocii umane și ale diferitelor instrumente de percuție adiacente conturează ideea unui tot care poate fi descompus în părțile sale, conform ordinii prestabilite.
Următoarea lucrare audiată a fost L’Abîme de Pascal, compusă în 1998, în urma unei comenzi din parte primei ediții a Concursului Național de Percuție, din acest motiv fiind destinată doar vibrafonului. Titlul s-ar traduce prin Abisul lui Pascal, realizând o trimitere simbolică la îndoiala matematicianului, fizicianului și filosofului francez Blaise Pascal privind aspectul metafizic, la granița din certitudine și incertitudine, dintre acțiune și contemplare, exprimând totodată dorința autorului de a crea un ópus de sinteză, rezultat din armonia contrariilor (coincidentia oppositorum), alăturând spectrul descendent al armonicelor artificiale cu cel ascendent al armonicelor naturale. „Conjuncția celor două spectre opuse sugerează, la rândul său, o serie de antinomii: real / ireal, adevărat / fals, posibil / imposibil, celest / pământesc și multe altele”, după a menționat compozitorul însuși în prefața partiturii.
Heptaih op. 123 a fost compusă mai recent, în 2009, în urma solicitării din partea festivalului Zilele Muzicii Macedonene. Titlul, o evidentă trimitere la ehurile muzicii vechi, sugerează coexistența a șapte glasuri, simbolizate de instrumentele ce alcătuiesc septetul, fiind gândite după principiile monodiei medievale, cu accent pe orizontalitate, linearitate, simplitatea construcției modale, evidențiată prin armonizarea în cvarte şi octave la vibrafon. Cifra șapte a fost dintotdeauna înzestrată cu o semnificație și o simbolistică puternică (lumea antică avea șapte minuni arhitectonice, învățământul antic și cel medieval cuprindeau șapte arte sau materii liberale (grupate în Quadrivium și Trivium), Shakespeare a scris despre cele șapte vârste ale omului, constelațiile Carul Mare și Carul Mic sunt formate din câte șapte stele, curcubeul are șapte culori, etc.). Aducerea celor șapte instrumente împreună determină stratificarea monodiilor, într-o scriitură ce alternează dispunerea omogenă și polifonia eterogenă, sincronia cu heterofonia, unisonul și contrapunctul modal care se împletesc și despletesc într-o perpetuă mișcare. Fiecare linie sonoră, luată individual, desfășoară un melos cald, senin, care se disipează într-o textură mobilă, deseori contrapunctică la oboi, clarinet, fagot, pian, vioară și violoncel, percuţia constituind un element de contrast cu celelalte instrumente, apoi liniile se reîntâlnesc în armonii simple, aerate, puternice.
Au urmat Exercițiile de admirație, op. 101 – un ciclu de 21 de duo-uri instrumentale, compuse între anii 2004-2005 –. Titlul ópusului este constituit prin alăturarea a două cuvinte cu semnificații diferite, neașteptate în această asociere: pe de o parte, admirația este un fenomen puternic, ce hrănește spiritul cu stări frumoase, prielnice creșterii și înălțării interioare; pe de altă parte, exercițiul este acțiunea voluntară de a practica ceva prin generarea și antrenarea conștientă a unor obiceiuri sănătoase pentru corp, minte și suflet deopotrivă. Exercițiile de admirație pe care le-am audiat vizează mai multe etaje ale edificiului afectiv pe care compozitorul l-a înălțat în peregrinările și popasurile sale printre oameni, în colectivități și culturi muzicale. Pentru Liviu Dănceanu, „primul etaj este cel în care locuiesc admirabilii mei prieteni arhei. Datorită lor s-au ivit, până la urmă, aceste 21 de exerciții, în fond tot atâtea duete ce acoperă totalitatea aranjamentelor a șapte instrumente din Archaeus, luate câte două. Al doilea etaj este cel în care se adăpostește câte o entitate etnică, motiv al recursurilor la caracteristicile sonore (și nu numai) capabile să de-conspire etnia în cauză.” Astfel, exercițiile invită, totodată, și la admirația față de alte culturi, națiuni, spații geografice și artistice, promovând aprecierea diversității și interesul pentru descoperirea frumuseții particulare fiecărei tradiții abordate. Prin aluziile sonore realizate cu ajutorul structurilor modale, elementelor intonaționale, formulelor ritmice și trăsăturilor de ethos specifice anumitor culturi muzicale, cele 21 de duo-uri sunt grupate în mini-cicluri, denumite prin referire la francezi, spanioli, americani, evrei, germani, polonezi, maghiari, armeni, greci, români, fiecare având la început câte o povestioară fie cu rol de glumă, pildă sau pățanie cu personaje simbolice, reprezentative pentru poporul respectiv.
Panta rei, op. 82 pentru ansamblu cameral a fost compusă în anul 2001, la solicitarea festivalului „Two Days and Two Nights of New Music” de la Odessa. În limba greacă, Panta rei înseamnă Totul curge și este o expresie redusă la esența semnificației sale, pornind de la ideea atribuită filosofului elin Heraclit, conform căreia toate lucrurile iau naștere prin conflictul contrariilor, iar suma lucrurilor – adică „întregul” – curge precum apa. Lucrarea compusă de Liviu Dănceanu se evidențiază atât printr-un caracter de virtuozitate, cât și prin „aspectul mozaicat, miscelaneu (aidoma șisturilor cristaline), fiecare strat fiind prelevat printr-o parcurgere diacronică a unor ipostaze stilistice ce au definit limbajul muzicii europene din ultimul mileniu.” Am audiat un discurs sonor compact, cursiv și haotic în același timp, unidirecțional și eclectic totodată, desfășurat într-o viteză ce poate părea fulminantă pentru capacitatea umană medie de receptare a unui discurs muzical atât de variat. Dar, poate că scopul acestei rapide incursiuni în istoria stilurilor muzicale care s-au succedat în ultimii 1000 de ani este de a ne reaminti că, deși la nivel cosmic, poate că timpul este etern, sincron, suprapunând trecut, prezent și viitor, pentru existența noastră umană, terestră, timpul curge linear, viața merge mereu înainte și trece fulgurant, prin raportare la univers.
În epoca actuală, trăim vremuri marcate de diversitate, globalizare, cosmopolitism, iar în muzică ascultăm cele mai variate genuri, stiluri, asocieri timbrale. Când auzim un titlu precum Beverdillini, op. 84, parcă ceva ne sună familiar, dar distorsionat. Exact așa se întâmplă și în muzica gândită pe parcursul acestui ópus, destinat unui grup de 4 instrumente (flaut/vioară, oboi, clarinet și fagot) și compus în anul 2001 pentru a onora o comandă a Associazione Spaziomusica din Cagliari: materialul sonor face aluzie inițial lacâteva motive melodice extrase din operele lui Giuseppe Verdi și Vincenzo Bellini, fiind expuse succint și frust, readuse fragmentat și intermitent, determinând arhitectura mozaicată a lucrării. Ulterior, aceste motive „hoinăresc” în direcții neașteptate, producând nedumerire, ca și cum și-ar pierde sensul, semnificația originară. „Este ca o rătăcire în căutarea unui timp și a unui spațiu ce par definitiv pierdute și, doar printr-o autentică trăire și implicare, regăsite.”
Lucrarea cu care s-a încheiat prima zi a Festivalului Muzicii Românești a fost Tachycardie op. 81, compusă în anul 2000, în vederea prezentării la festivalul organizat de International Society for Contemporary Music în 2001, la Yokohama. Lucrarea este de fapt o miniatură alcătuită din 6 microstructuri consecutive, pentru un grup de 6 instrumente, având și câteva intervenții vocale spre final. Datorită izoritmiei generate de repetarea unor formule ritmico-melodice cu accente periodice, destabilizate însă din cauza atacurilor bruște, fluctuațiilor agogice și nuanțărilor rapide în plan dinamic și expresiv, discursul are intenția de a sugera manifestările tahicardice.
În acest an, Liviu Dănceanu ar fi împlinit 70 de ani. Chiar dacă a plecat dintre noi pe 26 octombrie 2017, muzica, ideile, scrierile sale, amintirea concertelor și a prelegerilor susținute sunt cele care îi prelungesc existența dincolo de Marele Prag. După cum afirma și domnia sa, ,,la urma urmei, nimeni şi nimic nu este indispensabil, în afară de soare şi de credinţa conform căreia, chiar dacă ştiu că cea din urmă va învinge, iubesc viaţa şi nu moartea”.
Pentru publicul prezent la acest concert, a fost un prilej de bucurie trăită din toată inima și de emoții vibrante resimțite alături de ansamblul Archaeus, care va împlini anul viitor, în 2025, 40 de ani de existență!
.
Cronică semnată de lect. univ. dr. Mihaela Georgiana Balan
Universitatea Națională de Arte „George Enescu” Iași