În penultima zi a Festivalului Muzicii Românești din acest an, pe data de 19 octombrie 2024, de la orele 17.00, a avut loc un recital instrumental de înaltă ținută artistică, cu un program de Pagini camerale din creația enesciană. După ce publicul a avut ocazia să participe anterior la o serie de alte evenimente muzicale, de la recitaluri vocal-instrumentale până la concerte simfonice, unde au fost interpretate atât compoziții contemporane, cât și lucrări de secol XX, muzica lui George Enescu a vibrat cu toată forța și intensitatea ei în sala „Eduard Caudella” din Iași, reamintindu-ne acea etapă devenită clasică pentru istoria culturii muzicale românești.
.
Interpreții care au dat viață paginilor muzicale alese din partiturile lui Enescu sunt muzicieni valoroși, consacrați, cu o formare muzicală complexă și validați prin rezultatele remarcabile obținute la competiții de renume internațional, prin numeroasele recitaluri și concerte susținute fie ca soliști, fie membri în grupuri camerale sau ansambluri orchestrale importante, prin participarea la cursuri de măiestrie cu violoniști și pianiști celebri, prin experiența dobândită în urma turneelor, evenimentelor artistice și a numeroaselor activități desfășurate.
Violonistul Valentin Șerban este câștigătorul marelui premiu în finala de vioară a Concursului Internațional „George Enescu” 2020/2021, când a interpretat Concertul pentru vioară în re minor, op. 47 de Jean Sibelius, declanșând ovațiile unanime ale publicului de la Ateneul Român din București. Pianista Doina Grigore este cunoscută deopotrivă în spațiul artistic ieșean și la nivel național, o artistă înzestrată cu calități intepretative excepționale, cu o tehnică pianistică remarcabilă și o ținută generală în mediul academic ce poate fi caracterizată prin distincție, finețe, profesionalism. Repertoriul dumneaei cuprinde lucrări ce acoperă o vastă arie stilistică, de la Baroc până la muzica modernă și contemporană.
.
Prima lucrare audiată a fost Impromptu concertant pentru vioară și pian, o lucrare fără număr de ópus din creația enesciană care datează din 1903, conform informațiilor extrase de cercetătorii enescologi. Spre deosebire de alte lucrări fără ópus descoperite anterior, acest Impromptu, deși a fost compus într-o etapă de tinerețe (Enescu având 22 de ani atunci), se distinge stilistic de cele două Rapsodii Române op. 11, compuse în 1901, respectiv 1902, de Suita orchestrală nr. 1 op. 9, Suita pentru pian nr. 2 op. 10, cele două Intermezzi pentru coarde op. 12 și, de asemenea, se diferențiază de Preludiul și fuga pentru pian și de Sérénade lointaine pentru vioară, violoncel și pian, ambele fără număr de ópus, toate acestea datând din 1903. Oricât de complexe ar fi aceste partituri, nu se poate face o ierarhie valorică între ele, fiecare purtând în subtanța ei sonoră o intenție componistică diferită, un scop gândit de compozitor în intimitatea ființei sale, într-o anumită stare interioară, etapă creatoare și într-un anumit context exterior (social, cultural, istoric). Din perspectiva formelor clasice tradiționale, lucrarea pare incompletă, dar luând în considerare titlul și încadrarea lucrării în categoria de impromptu, structura poate fi justificată prin echilibrul dintre cele două teme, culminația atinsă după a doua temă și prin rezoluția elegant concepută în final pentru a detensiona conflictul tematic creat, permițând instalarea cadenței finale.
În perioada anilor 1909–1916, compozitorul român a trecut printr-o perioadă de indecizie stilistică, de căutări și reconfigurări ale limbajului, scriiturii, notației, tehnici componistice, a stilului în general. Printre ópus-urile terminate, considerate de Enescu însuși ca fiind complete, reprezentative și suficient de bune pentru a fi numerotate, se află Cvartetul cu pian nr. 1 op. 16 în Re major (1909) și Simfonia a II-a op. 17 în La major (1912-1914). Dintre lucrările începute, dar abandonate, menționăm poemul Strigoii pentru soprană, tenor, bariton, cor și orchestră, pe versuri de Mihai Eminescu (manuscris datat 1916, terminat de Cornel Țăranu), Suite châtelaine pentru orchestră (din 1911, terminat de Remus Georgescu), prima parte dintr-o sonată pentru pian (din 1912) și prima parte dintr-o sonată pentru vioară în la minor, pe care am audiat-o în cadrul recitalului. Începută în anul 1911, această sonată a fost numită de Wilhelm Georg Berger Mica sonată în la minor, pentru a o distinge de Marea sonată op. 25 tot în la minor), iar de către Tudor Ciortea Sonata „Torso”, în eseul apărut o dată cu prima publicare a lucrării. Descoperirea acestui manuscris evidențiază faptul că a mai existat ceva între anii 1899 (când a terminat Sonata a II-a pentru vioară și pian op. 6, în fa minor) și 1926 (când a compus Sonata a III-a în la minor, cea „în caracter popular românesc”), aceste două lucrări fiind foarte diferite ca limbaj, scriitură, notație a indicațiilor în partitură, ca stil și caracter. Chiar dacă a rămas incompletă la nivel de gen, lucrarea este totuși bine închegată ca formă de sonată, ceea a dus la includerea sa în repertoriile violoniștilor și pianiștilor, iar unele apariții discografice o menționează cu acest titlu, care a rămas definitiv.
În raport cu lucrările anterioare, această sonată aduce ca noutate sugestia muzicii lăutărești, care anticipă, totodată, trăsăturile stilistice de mai târziu prin maniera frustă de expunere a temelor, prin densitatea cromatică în cadrul structurilor modale, transformările motivice care pun în valoare sonoritatea impregnată de specificul muzicii folclorice. Cursul sinuos al planurilor sonore și revenirea plină de patos a temelor în repriză conferă lucrării tensiuni de un caracter intens pasional, cu sonorități romanțate, voluptoase, contrabalansate prin dramaturgia rezolutivă și acea finețe de înalt rafinament, specifică muzicii franceze, care a intrat în „măduva” stilistică a formării lui Enescu.
Dacă Impromptu-ul concertant poate fi considerat drept una dintre cele mai expresive compoziții de exersare stilistică pentru vioară și pian, iar Sonata „Torso” este o prefigurare a extinderii gândirii armonice din lucrările lui Enescu de după 1920, Sonata a III-a „în caracter popular românesc”, compusă în 1926 – cea mai cunoscută dintre lucrările sale pentru pian și vioară, în această ordine a instrumentelor, precizată în fiecare partitură – explorează esența muzicii populare românești într-o revărsare de forță expresivă și intensitate emoțională, menținute într-un echilibru remarcabil la nivel de gen.
Sonata a III-a în la minor este una dintre cele mai originale și pregnant individualizate lucrări din literatura de gen, având acel „caracter popular românesc” precizat de compozitor, care o situează într-un cadru atemporal, arhaic, unde problema stilului nu poate fi abordată ca manieră voită de creație, ca tehnică fabricată de compoziție. Fără să citeze propriu-zis vreo temă folclorică și fără să apeleze la elemente de scriitură „à la manière de”, Enescu a dat glas vocii lui interioare, care a asimilat organic, până la contopire cu propria-i ființă resursele mediului țărănesc în care el a crescut, lăsând posterității o muzică infuzată de sonorități populare, efecte lăutărești la vioară și cu pedalele „zbârnâite” ca de țambal sau cobză în partida pianului. Rezultatul sonor este atât de autentic în substanța sa muzicală, cât și în modul de interpretare, încât auditorii se pot transpune într-o altă dimensiune existențială, unde muzica nu are vârstă, iar epocile istorice se topesc fie în tristețea hăulitului de departe cu care începe sonata, în acea tânguire sugerată de minorul țigănesc, fie în mândria mișcărilor semețe sugerate de hora boierească practică în vremuri apuse ori fluiditatea cântecului lung prin ritmul liber, reunite în prima parte, fie în caracterul doinit și desfășurarea în parlando rubato a „concertului în luncă” din partea a doua (după cum o considera Tudor Ciortea), fie în farmecul intonaţiilor similare cântului de păsări şi pregnanța ritmurilor de dans, specifice muzicii populare de joc din partea a treia. Pascal Bentoiu numea acest proces „geneza unui folclor imaginar, dar puternic legat de ambianţa locurilor natale.”
Toate lucrările compozitorului român destinate interpretării la vioară și pian, indiferent de gen, marchează literatura camerală de la începutul secolului al XX-lea, pentru că George Enescu, prieten cu Eugène Ysaÿe și profesor al lui Yehudi Menuhin, a fost unul dintre cei mai străluciți virtuozi ai timpului său, aclamat la Viena și Paris.
În prezentul anului 2024, lucrările lui Enescu pot fi ascultate în versiuni interpretative foarte diferite, intrând în repertoriul curent al violoniștilor și pianiștilor atât români, cât și străini, din diferite țări și chiar continente. Dar nici o înregistrare nu poate fi comparată cu o interpretare live, audiată și trăită în timp real.
Doina Grigore și Valentin Șerban au împlinit toate așteptările noastre în ceea ce privește interpretarea ópusurilor enesciene: sensibilitate, fluiditate, caracter neaoș, un tonus revitalizant și o „dulceață a expresiei” specifică graiului moldovenesc. Toate cele trei lucrări au fost intepretate cu atenție și subtilitate în funcție de stilul predominant, punând în valoare o tehnică impresionantă, o paletă dinamică bogat nuanțată, precum și o capacitate emoțională de a susține liniile tensionale extinse, fără să piardă din strălucire și vigoare. În general, Enescu a conceput structuri dramaturgice ample, solicitante, de mare forță, necesitând o implicare și o dedicare completă a concentrării muzicienilor în timpul interpretării.
.
Violonistul Valentin Șerban a redat cu multă măiestrie ornamentația opulentă a partiturilor, mai ales în Sonata a III-a, rezolvând detaliile semiografice din partitură cu precizie și acuratețe intonațională. De asemenea, a intrat în ambianța sonoră specifică muzicii rurale arhaice, interpretând cu o autentică naturalețe discursul cu caracter improvizatoric și reușind să se dedubleze, după caz, într-un lăutar de o adâncă noblețe sau într-un nobil iubitor de lăutărie.
Doina Grigore, având o bogată experiență în interpretarea partiturilor enesciene, a evidențiat un simț pregnant al echilibrului prin menținerea mișcării într-o zonă medie a permisivității de libertate agogică și prin găsirea nivelului optim de intensitate dinamică a pianului, astfel încât să nu îl depășească pe violonist sau, dimpotrivă, pentru a-l acoperi acolo unde partitura impune. Mi s-a părut fascinant interpretată muzica misterioasă din partea a II-a a Sonatei „în caracter popular românesc”, într-un dozaj perfect de sonoritate, atent calibrat în raport cu discursul violonistic, pentru a sugera cadrul unei lumi ancestrale, situată într-un timp etern, imemorial.
Am rămas cu o stare indescriptibil de frumoasă în urma recitalului cu program enescian susținut la Iași de Doina Grigore și Valentin Șerban. Bucuria de a fi prezent la un astfel de eveniment însoțește orice iubitor de muzică bună săptămâni și luni întregi după recitalul propriu-zis, generând un fond adânc de resurse interioare pentru a-și dori să fie mai bun, să lucreze mai eficient, să realizeze lucruri și proiecte frumoase și să poată participa în viitor la cât mai multe manifestări de elită!
.
MIHAELA BALAN, lector univ. la Universitatea Națională de Arte „George Enescu”, Iași