În seara zilei de 17 ianuarie 2020 Casa de Cultură a Studenților Iași a găzduit un concert susținut de Filarmonica „Moldova” Iași, avându-i ca protagoniști pe doi invitați din străinătate, dirijorul rus Alexey Rubin și violoncelistul italian Roberto Trainini. Din start se anunța a fi un eveniment de succes, remarcându-se și printr-un program deosebit ce a însumat lucrări din spațiul slav a două școli naționale de excepție: cehă și rusă.

În prima parte a serii am audiat poemul „Vltava” de Bedřich Smetana, „Variațiunile pe o temă rococo” pentru violoncel și orchestră și „Nocturne” (Andante sentimentale) de Piotr Ilici Ceaikovski. Programul a fost întregit cu cea de a doua parte ce a cuprins o selecție de 10 dansuri din celebrele cicluri de „Dansuri slave” de Antonin Dvořák, op. 46 și op. 72.

Întâmplător sau nu, lucrările ce au răsunat în acea seară au rezonat cu spiritul dirijorului originar din Rusia, care prin dinamismul și vitalitatea specifică celor 32 de ani ai săi a realizat o interpretare electrizantă, spre deliciul publicului ieșean.

Fondatorul școlii naționale moderne cehe, Bedřich Smetana s-a remarcat prin stilul său personal prin care a scos în evidență frumusețea, originalitatea și prospețimea muzicii populare cehe, îmbrăcând-o în forme deja consacrate, ridicând-o, astfel, la nivelul muzicii universale. Sunt cunoscute în toată lumea celebrele poeme simfonice intitulate „Patria mea” prin care compozitorul evocă frumusețea peisajelor din țara sa. Dintre acestea probabil cel mai îndrăgit rămâne a fi poemul „Vltava”, cunoscut și sub titulatura în germană Die Moldau, a celui mai mare râu din Cehia. Caracterul programatic al lucrării, subliniat și de notațiile din partitură ale compozitorului, este redat printr-o muzică aflată în mișcare continuă. Astfel, părțile se succed după cum urmează: „Primul izvor al Vltavei”, „Al doilea izvor al Vltavei”, „Pădurile-vânătoarea”, „Nuntă în sat”, „Luna, dansul zânelor”, „În largul cursului Vltavei”.

Fiind vorba despre o lucrare prin care autorul a creat o muzică descriptivă cu un pronunțat caracter sugestiv din punct de vedere al imaginilor muzicale, sarcina dirijorului în asemenea cazuri este să vină în întâmpinarea ideii compozitorului, evidențiind-o prin mijloacele tehnice și artistice de care dispune. De remarcat în versiunea dirijorului Alexey Rubin asigurarea acelui legato continuu care amintește de curgerea fluvială a Vltavei. Totuși, maniera de realizare a acestui efect sonor este puțin diferită față de alte interpretări, dirijorul optând pentru un tempo puțin mai mișcat, care, pe lângă aspectul de continuitate, cursivitate și „fluiditate” aduce și un plus de neliniște, un oarecare tumult specific apelor curgătoare.

De asemenea interpretarea s-a bucurat de o dinamică bogată în nuanțe contrastante realizate gradat, dar și în manieră subito, aprofundând efectul surpriză în ceea ce privește redarea peisajului fluvial. În acest sens, doresc să menționez în special momentul de început care a creat o imagine foarte clară a „Primului izvor al Vltavei”, intonat de flaut peste care ușor se suprapun cordofonele într-un permanent joc forte-piano, pregătind intrarea și afirmarea temei principale. De asemenea, culminația și deznodământul lucrării au fost realizate prin mijloace tehnice de impact, alternând paleta de nuanțe și de tempo, ceea ce a accentuat impresiile artistice din punct de vedere emoțional.

De la spiritul național ceh am trecut la cel rus, rămânând în continuare în contextul romantismului de factură slavă. Creația lui Piotr Ilici Ceaicovski poate fi caracterizată într-un mod sintetic printr-un profund caracter romantic, spiritul național rus și expresia unor intense frământări ale omului din societatea perioadei respective. În ceea ce privește „Variațiunile pe o temă rococo” pentru violoncel și orchestră, op. 33 este o lucrare de referință atât pentru soliștii care doresc să se afirme pentru o viitoare carieră, cât și pentru cei consacrați deja, care confirmă o dată în plus calitățile excepționale în interpretarea unui opus de mare virtuozitate.

În cazul de față, Roberto Trainini este cunoscut ca un interpret cu o vastă experiență profesională la nivel internațional, susținând concerte în Polonia, Germania, Austria, Turcia, Africa de Sud, România, Cipru, Italia, Mexic, Portugalia și Spania. În afară de cariera solistică, se bucură de activitate didactică în calitate de profesor de violoncel în cadrul Conservatorului „Claudio Monteverdi” din Bolzano (Italia).

Deși dirijorul Alexey Rubin afirma că, de obicei, în lucrările cu solist se preocupă de acompaniament, urmărindu-l îndeaproape pe interpret, în cazul de față am observat o comunicare strânsă între violoncelist și dirijor. Mai mult decât atât, aș putea spune că solistul era de multe ori „subordonat” intențiilor interpretative ale dirijorului/orchestrei. Iată de ce variațiunile au sunat compact, organic, violoncelul remarcându-se în pasajele solo, ca o voce ce ieșea din ansamblu și nu separat de acesta. Probabil activitatea de pedagog a lui Roberto Trainini implică foarte mult timp, într-o anumită măsură în detrimentul activității solistice, deoarece trebuie să recunosc că momentele de virtuozitate într-un tempo mai rapid necesitau o mai multă acuratețe și precizie din partea interpretului. În schimb pasajele melodice lente compensau printr-o frazare amplă, un legato expresiv, cu sunet dens și plin, generând un vibrato de o sonoritate lirică profundă.

Iată de ce alegerea unei nocturne în completarea programului solistic a fost una inspirată. Așadar, după „Variațiunile pe o temă rococo” de P. I. Ceaikovski am ascultat Andante sentimentale – a patra lucrare din ciclul celor șase Nocturne pentru pian, op. 19 ale aceluiași autor. Vocea „tânguioasă” a violoncelului a creat o poveste de cel mai autentic romantism rus, reliefând melodismul specific ceaikovskian. Roberto Trainini a realizat o interpretare evocatoare, reușind să creeze atmosfera lirică, visătoare și melancolică specifică sonorității genului. Din punct de vedere tehnic piesa nu i-a creat vreo dificultate, fiind acompaniată discret și de orchestră care i-a adus un plus de culoare și expresie.

Concertul a fost încununat cu 10 Dansuri slave de Antonin Dvořák – un simfonist prin excelență care a adus contribuții semnificative în dezvoltarea muzicii orchestrale, în general, din a cărui creație de gen transpare seva de sorginte națională ce îl particularizează în istoria muzicii universale. Din cele două serii am ascultat dansul nr. 1 în do major, nr. 2 în mi minor, nr. 5 în la major, nr. 6 în re major, nr. 8 în sol minor din ciclul op. 46 și nr. 5 în si bemol minor, nr. 8 în la bemol major, nr. 1 în si major, nr. 2 în mi minor, nr. 7 în do major din ciclul op. 72. Selecția și organizarea dansurilor în contextul concertului a fost realizată astfel încât să respecte o alternanță a dinamicii repede – lent, precum și o cursivitate melodică.

Dansul nr. 1 în do major a sunat ca un adevărat imn de maiestuozitate și sobrietate îmbrăcate într-o expresie de un elevat dinamism și vivacitate. Deși sunt suprapuse mai multe idei muzicale la diferite partide instrumentale, fiecare dintre ele particularizându-se cu propria dinamică și propria dramaturgie a discursului sonor, sonoritatea ansamblului nu a fost afectată, datorită dozării perfecte a intensității fiecărui strat muzical. Imaginea de ansamblu rămasă este crearea unei povești muzicale în contextul ideii generale de dans, în care fiecare actant (în cazul dat partidă instrumentală) își exprimă dorința firească a se face remarca și de a-și demonstra eleganța, virtuozitatea, vivacitatea etc.

Dansul nr. 2 în mi minor își trage seva din specificul cântecului tradițional ucrainean numit dumka, care în fapt este ca o meditație, lamentație intonată de obicei de femei. Dvořák exprimă melancolia și cantabilitatea specifică acestui tip de cântec (dumka) printr-o idee muzicală ce amare în dans ca un refren. Dirijorul a realizat foarte dibaci și expresiv trecerea de la ideea principală la celelalte momente ale dansului, care se disting net din punct de vedere al dinamicii și agogicii. Cu aceeași iscusință reușește să realizeze acel accelerando/deccelerando specific Dansului nr. 5 în la major. Aceste pasaje care pot fi gândite ca veritabile „punți” sau interludii foarte scurte au fost redate gradat, progresiv, sau subito și de fiecare dată impecabil, fără a afecta sincronicitatea grupurilor orchestrale.

Dansul nr. 6 în re major este una din compozițiile în care Dvořák a folosit forma populară cehă numită sousedská, apropiată de vals datorită ritmului ternar. Tema cu alură populară, dar concepută integral de compozitor ca idee melodică originală, la fel ca celelalte dansuri slave, are un caracter jovial și vesel, aspect subliniat și prin tempo-ul așezat, aproape „tărăgănat” pe alocuri, pentru care a optat dirijorul.

Ultimul dans din ciclul op. 46 pe care l-am ascultat în cadrul acestui concert a fost nr. 8 în sol minor și este probabil unul dintre cele mai cântate, datorită strălucirii și originalității sale. Interpretat într-un tempo alert, dansul maschează pulsația de trei, creând impresia unui ritm binar. De un efect cu totul special se bucură alternanța minor-major din interiorul ideii principale precum și contrastul acesteia cu tema secundară, mult mai lentă și cantabilă. Ce am apreciat în interpretarea dirijorului rus este menținerea unui tempo dinamic pe parcursul întregii lucrări, chiar și în partea mediană, într-un fel de stare latentă, oricând gata să revină în forță pentru finalul strălucitor.

Deși scurt ca durată, Dansul nr. 5 op. 72 implică o diversitate de stări, de tempo-uri, nuanțe etc. ceea ce creează un grad ridicat de dificultate în interpretare, întrucât schimbările se produc relativ repede, și totuși trebuie urmărită o progresivitate în realizarea acestor treceri. Acest lucru s-a întâmplat în mare măsură și în cadrul concertului nostru, cu mici desincronizări ale ansamblului în cazul modificărilor de tempo.

Dansul nr. 8 op. 72 iese din tiparul celor prezentate mai sus, în primul rând datorită unei sonorități mai rafinate, ce se îndepărtează de stilul popular specific celorlalte dansuri. Dirijorul ne surprinde printr-o interpretare deosebit de sensibilă, subliniată de un tempo foarte așezat, pe alocuri în manieră ad libitum. De asemenea, prezența mai multor pauze ce creează suspans i-a conferit acestei lucrări o nuanțare neobișnuită a muzicalității sale.

Cantabilitatea dansului nr. 8 este urmată de vivacitatea și dinamismul primei lucrări din ciclul op. 72 izvorâtă din folclorul slovac, creând o atmosferă de fast și sărbătoare, datorită unei interpretări vii și grăitoare realizată de orchestra filarmonicii ieșene care ne-a surprins în cadrul acestui concert prin suflul și lejeritatea redării tempo-urilor ridicate.

Înaintea ultimului dans care încununează seria acestor lucrări simfonice, ne-am delectat cu un lirism nostalgic și evocator al celui de-al doilea dans din ciclul op. 72.

În încheiere, interpreții ne-au propus o pagină strălucitoare, dinamică și grandioasă într-o interpretare desăvârșită, nuanțată și plină de strălucire a Dansului nr. 7 în do major op. 72, inspirat din folclorul sârb, mai exact din dansul intitulat kolo. O adevărată încununare a unui concert deosebit, gustat din plin de publicul ieșean, mulțumire și încântare manifestată prin generozitatea aplauzelor de la finalul acestui eveniment.

Drd. Aliona Paciurca