Poate un artist să se afirme numai datorită talentului său? Este posibil ca în fața unor capacități extraordinare, existența sau lipsa altor calități să nu mai conteze? Va iubi publicul o soprană mai puțin frumoasă dar cu aptitudini vocale excepționale, sau o va prefera pe aceea care îi încântă privirile, chiar dacă valorile ei muzicale sunt mediocre? Răspunsul poate fi aflat analizând statisticile cu cei mai apreciați artiști. Pentru că doar o mică parte din cei cărora li se adresează creațiile artistice sunt profesioniști, este de la sine înțeles că talentul nu r[m\ne singurul criteriu. În acest caz, un singur aspect poate atrage constant atenția publicului, îl poate surprinde: personalitatea.

Istoria muzicii oferă exemple nenumărate de compozitori cu personalități ieșite din comun. S-ar mai vorbi astăzi atât de mult despre aceștia, dacă nu și-ar fi marcat epoca? Istoriei i-au supraviețuit doar cei mai valoroși muzicieni, care au impresionat, au inovat, au contribuit la evoluția muzicii. Însă, dacă le analizăm modul de viață  și valorile ce le-au ghidat existența, nu ne va fi mare surprinderea să descoperim că, pe lângă virtuțile profesionale, ei au avut trăsături morale deosebite. Mozart nu era deloc un muzician modest, își cunoștea bine meritele, nu rata nicio ocazie de a le revendica; Wagner a surprins prin expansivitate, prin opiniile spuse fără menajament, prin controversele stârnite și conflictele interminabile. Liszt (socrul lui Wagner), un compozitor adorat de multe doamne ale epocii, a cărui muzică provoca minți și inimi, era, de fapt, un om spiritual.

În privința efectului muzicii de a pătrunde în inimile celor ce o ascultă, de a trezi sentimente și pasiuni incredibile, un exemplu potrivit este creația compozitorului francez Claude Debussy. Cine ar putea rămâne indiferent când ascultă „Clar de lună” sau „Preludiile”? Ce suflet nu se lasă învăluit de sonoritățile „Nocturnelor”? În spatele acestor lucrări, neegalate nici înainte și nici după Debussy, se află o personalitate fascinantă, la fel de nuanțată cum este muzica sa. Pe de o parte usturător de sincer, pe de altă parte reținut, timid dar fermecător, impulsiv, totodată amabil, Claude Debussy a fost una dintre cele mai controversate figuri artistice din epoca sa, mai cu seamă din perioada de final al secolului al XIX-lea și de început al secolului al XX-lea.  

Din orice perspectivă ar fi privit, omul Debussy a fost la fel de fascinant ca muzicianul Debussy. Reacțiile, comportamentul, părerile sale față de cei mai mult sau mai puțin apropiați lui au fost puse sub semnul neclarității, al instabilității. Sunt celebre comentariile de o sinceritate tăioasă despre diverși compozitori sau interpreți, ale căror imperfecțiuni nu le trecea cu vederea, ba chiar le critica fără menajament. Dar la fel de cunoscută este și astăzi susținerea pe care o acorda tinerilor muzicieni, empatia, grija față de ei. Pe violonistul Arthur Hartmann l-a acompaniat într-un concert din 1914. Era loial și devotat în relațiile de prietenie, însă momentele de instabilitate i-au determinat pe mulți să se îndepărteze.

O dovadă a complexității personalității lui Debussy este numărul considerabil de relații amoroase eșuate. Pentru fiecare există justificări, însă cea mai plauzibilă se explică prin perfecționismul ce i-a dominat viața. Probabil că femeia perfectă nu a existat niciodată pentru Debussy, dacă nici măcar Emma Bardac, marea sa iubire, care i-a dăruit un copil, pe Chouchou, i-a rămas alături până la finalul vieții lui, nu a întruchipat idealul, așa cum și-ar fi dorit el. Gelozia ultimei soții îl dezamăgea, însă, chiar dacă nu pot fi îndreptățite, reacțiile Emmei Bardac pot fi măcar justificate; pariziencele de la începutul secolului al XX-lea se îndrăgosteau de Debussy doar ascultându-i muzica, fără să îl fi văzut vreodată; astfel le-a cucerit compozitorul pe Mary Garden și Lilly Texier, primele soții.

Caracterul inovator al muzicii sale nu se datorează numai dorinței creatorului de a revoluționa, ci are legătură strânsă cu părerile lui Debussy despre unii compozitori din trecut. Muzicianul îi critica fără ezitare pe Beethoven și Wagner, contrazicând îndrăzneț păreri universal acceptate, atât prin exprimările verbale, cât și prin stilul de compoziție, nesubordonat tradițiilor clasice. Sigur că opiniile îi erau mereu însoțite de argumente solide, dar, chiar și în acest caz, controversele nu încetau, mai ales în urma publicării a câte unui articol radical critic. Pentru o perioadă, comentariile prea aspre la adresa altor compozitori, lucrări sau concerte, erau semnate cu pseudonimul „domnul Croche”, alter–ego-ul lui Debussy, procedeu care îi permitea să își exprime cele mai neiertătoare aprecieri.

Claude Debussy nu a trecut nicăieri neobservat. Când improvizația în muzică era încă privită cu scepticism, compozitorul francez își uimea colegii de la Conservator cu armoniile și temele melodice îndrăznețe. Totuși, îndrăzneala nu s-a manifestat într-o măsură atât de mare încât să îl acapareze, să îl pună într-o lumină vulgară. În acest fel a reușit să își controleze impulsurile avangardiste, să se supună rigorii, pentru a câștiga Premiul Romei și, odată cu acesta, notorietate.

Profilul general conturat în rândurile anterioare dezvăluie, dar numai parțial, semnificațiile limbajului din creația lui Debussy. Referirile la muzica sa nu se argumentează doar prin analiza pur teoretică, utilă pentru determinarea mințioasă a procedeelor melodice, armonice, timbrale. Culorile surprinzătoare din instrumentația lui Debussy, deși au ca scop inducerea unor impresii în relația cu natura (Debussy susținea că idealul său este de a oferi muzicii libertatea pe care o merită, pentru că izvorăște din natură și se identifică numai cu aceasta)  sunt oglindirea personalității lui, cu nuanțe variate, imprevizibile. Libertatea formelor, fluxul continuu al unei muzici nedelimitată de secțiuni tradițional organizate, ci doar sugerate de revenirea prelucrată sau numai parțială a unor idei tematice reprezintă reflexia credințelor unui suflet liber, imposibil de a fi subjugat. Sensibilitatea pentru modalism, în general pentru scările sonore rezultate din rezonanțele originare ale muzicii, împletită cu afinitatea pentru muzica renascentistă și barocă poate da naștere ipotezei că Debussy a fost un compozitor afiliat evoluției prin apel la valorile primare ale muzicii, pe care, din punctul său de vedere, istoria le-a alterat.

Întorcându-mă la ideea de la începutul acestui portret, se naște o întrebare: ar fi putut Debussy să marcheze contextul artistic și social în care a trăit numai prin forța geniului, atât de mult încât posteritatea să îl plaseze în locul unde se află acum? Oare exprimările lui surprinzătoare, loialitatea, sinceritatea față de cei pe care i-a considerat cu adevărat prieteni, multiplele fațete ale personalității lui, nu au contribuit masiv la notorietatea rămasă neatinsă după dispariția sa?

Fără discuție, Claude Debussy a fost și rămâne un geniu. Chiar fără să se fi remarcat prin trăsăturile ieșite din comun, talentul evident în pagini muzicale extraordinare – exprimând libertatea, paradoxal, foarte meticulos – i-ar fi asigurat lui Debussy locul bine meritat între marii compozitori universali. Avantajul de a fi fost o figură controversată în societatea începutului secolului al XX-lea a existat doar în momentul respectiv. La puțin timp după dispariția lui, istoria muzicii l-a acceptat în calitate de creator emblematic numai prin prisma meritelor artistice, fără să țină cont de alte aspecte. Astăzi, pentru cei care abia îl descoperă, revelarea unor detalii picante legate de viața sa reprezintă cu siguranță un deliciu.

„Preludiu la după-amiaza unui faun” sau „Martiriul Sfântului Sebastian” caracterizează un om ce și-a demonstrat originalitatea, farmecul, sensibilitatea și prin spiritul nonconformist.

Alina-Anișoara Spataru, Master anul II, Muzicologie

Coordonator: prof. asoc. dr. Alex Vasiliu