Miercuri, 16 octombrie, la ora 11.00, în Sala „George Pascu” a Universității Naționale de Arte „George Enescu” din Iași, s-a desfășurat conferința susținută de IOANA BENTOIU (profesor la Institutul Ribaupierre, Lausanne, Elveția), intitulată Pascal Bentoiu: compozitorul, muzicologul, profesorul, tatăl.

.

Discuția a fost prefațată și moderată de prof. univ. dr. Laura Vasiliu, muzicolog ieșean cu o vastă experiență de cercetare și activitate academică, iar în finalul conferinței publicul a ascultat câteva lied-uri din creația lui Pascal Bentoiu (din ciclul Eminesciana II, sonetele: Afară-i toamnă…, Sunt ani la mijloc…, Când însuși glasul…) interpretate de soprana Cristina Simionescu și pianista Vasilica Stoiciu Frunză.

.

Ioana Bentoiu este soprană și profesor de canto și operă, la Institutul Ribaupierre din Lausanne. A absolvit secţia Canto a Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti, la clasa Artei Florescu, și tot aici şi-a susținut mai târziu şi doctoratul. A continuat studiile în Elveţia, unde a primit Premiul I de Virtuozitate cu felicitări, în clasa Juliettei Bise. Cele două profesoare pe care le consideră formatoare au fost însă Valentina Creţoiu şi Sena Jurinac, cu care a studiat temeinic timp de trei ani în Germania.

A cântat pe scene din România, Elveţia, Italia, Franţa, Marea Britanie, Cehia, Croaţia, Germania, Spania şi Statele Unite. Principalele roluri abordate pe scena au fost Pamina, Poppea, Mimì, Violetta, Contessa. Repertoriul de lied pe care l-a interpretat cuprinde peste 500 de titluri. A predat mai multe cursuri de măiestrie, specialitatea canto în Elveţia şi Statele Unite.

Ioana Bentoiu este fiica scriitoarei și traducătoarei Annie Bentoiu (1927-2015) și a compozitorului și muzicologului Pascal Bentoiu (1927-2016). Annie Bentoiu este autoarea remarcabilului volum Timpul ce ni s-a dat, publicat de Editura Humanitas. La sfârșitul anului trecut, a apărut volumul Istorie trăită. Scrisori pentru Ioana (Humanitas, 2022), carte-document scrisă de Pascal Bentoiu pentru singura lui fiică. Volumul acoperă 50 de ani de istorie trăită, din anii ’30 ai secolului trecut până în primii ani de democrație originală.

După încheierea evenimentului, doamna profesor Ioana Bentoiu a avut amabilitatea și disponibilitatea de a-mi acorda un interviu.

Denisa Luța: Proveniți dintr-o familie de intelectuali, tatăl dumneavoastră fiind, după cum cunoaștem foarte bine, compozitorul și muzicologul Pascal Bentoiu, iar mama dumneavoastră – scriitoarea Annie Bentoiu. Cum v-a influențat parcursul personal și profesional această onorantă descendență?

Ioana Bentoiu: Sigur că a fost influențată chiar de la naștere. Am fost sub influența lor foarte multă vreme. M-am înțeles extraordinar cu ei atât când eram în țară, cât și după ce am plecat și după ce am revenit. Mă mai certau ei câteodată, dar nu foarte mult, pentru că lucrurile esențiale erau întotdeauna pe masă. Vorbeam întotdeauna lucruri importante. Câteodată râdeam (de fapt, foarte mult). Era multă veselie în casă. Oricare ar fi fost circumstanțele exterioare, noi încercam să cultivăm veselia și buna dispoziție între noi. Deci a fost o influență atât culturală, muzicală, literară, omenească, întrucât ei erau niște oameni extraordinari, cu o coloană verticală dreaptă și asta este ceea ce mi-a rămas probabil cel mai mult și cel mai tare de la ei. Un fel de direcție morală pe care nu am uitat-o și încerc, la rândul meu, să o transmit altora.

Denisa Luța: Vorbiți și scrieți foarte frumos despre tatăl dumneavoastră, se simte legătura specială pe care ați avut-o cu dânsul. Cum ați ales să studiați muzica și cum s-a conturat cariera dvs. în domeniul muzical? Tatăl dumneavoastră v-a ghidat spre acest domeniu?

Ioana Bentoiu: Absolut deloc. Tata nici nu a dorit ca eu să fac muzică. Voia să își păstreze pianul pentru el, căci erau mulți compozitori care aveau copiii înscriși la școala de muzică, având mai mult sau mai puțin talent, iar tata a zis: „Noi nu vrem să nenorocim fetița”, așa că nu m-au dat la pian, iar eu am făcut o pasiune spontană imediată și radicală pentru muzica de operă pe la 11 ani și jumătate, în urma ascultării unor fragmente din Turandot (despre care am vorbit în conferința aceasta). La început nici nu voia să audă! Deci el și-a dat seama după câțiva ani de zile că eu eram serioasă și ar fi trebuit să dau examen la Conservator, dar nu știam nimic și cam la un an și jumătate, doi, înainte să dau acest examen, atunci mi-a luat un profesor de teoria muzicii, mi-a luat un profesor de canto (cu care am studiat timp de doi ani înainte de Conservator), dar cu acea doamnă nu învățam mai nimic. Și de la un punct a zis: „Gata. Trebuie să fiu eu cel care să o învăț așa cum trebuie”, după cum am povestit în conferință. Mi-a predat un ceas pe zi de curs timp de un an și jumătate înainte de intrarea la Conservator și încă un an după admitere. A fost absolut capital. Am învățat în acest timp cât au învățat alții în 12 ani de școală de muzică.

D. L: În cartea ce vă aparține – „Scrisori pentru Ioana” – mi-a atras atenția următoarea afirmație: „Îți mulțumesc că ai știut să nu uiți și că m-ai făcut să înțeleg, amănunțit și colorat, în ce fel prezentul nu poate fi o surpriză dacă acceptăm să privim trecutul cu ochii larg deschiși.” Mi-aș dori să expuneți mai pe larg contextul și semnificația profundă a acestei idei.

I. B. : Este exact ce am spus eu ca frază finală. Am zis: „Fără memorie nu suntem nimic”. Nu putem inventa viața cu aroganța celui care are impresia că nu a învățat nimic de la nimeni. Deci eu am avut foarte multe de învățat și de la profesori, și de la bunici, și de la părinții mei, bineînțeles și de la un punct în colo cred că fiecare dintre noi este răspunzător de ceea ce lasă mai târziu altora, copiilor, elevilor. Eu nu am copii, dar am foarte mulți elevi care sunt precum copiii mei, iar aceste lucruri se moștenesc din generație în generație. Așa s-a ajuns la un nivel de cultură la care acum s-ar mai putea ajunge, dar, din păcate, de la acest punct se scade. Așa cum spunea tata în fragmentul de interviu pe care l-ați văzut, din cauza perfecționării tehnice extraordinare care există în prezent, odată cu apariția internetului, a rețelelor sociale cu toate mijloacele aferente. Din aceste surse nu se învață cultură. Se asimilează informație, atât. Deci poți să fii un om foarte informat, dar deloc un om cultivat. Un om cultivat este cel care a trecut prin el toată această informație, aare a reușit să își construiască o personalitate în așa fel încât el însuși să înțeleagă niște lucruri, după ce le-a digerat, pentru a fi capabil să le dea mai departe, împreună cu experiența lui personală. Acest lucru este capital, deoarece pentru mine e foarte important să las elevilor mei numeroși ideea dezvoltării culturale, vocale, muzicale, dar și pe cea a dezvoltării omenești, pur și simplu.

D. L: Cunoaștem faptul că aveți o carieră didactică în Elveția. Includeți în repertoriul oferit studenților dumneavoastră și lucrări românești?

I. B: Sigur că da. Am încercat, în măsura în care îi pot învăța în limba română anumite lucruri. Studenta mea cea mai bună este, într-un fel, fata mea adoptivă. Vorbește românește. Am învățat-o eu și a cântat acest lied pe care l-ați auzit astăzi despre război, și l-a cântat foarte bine chiar. Deci încerc, da, în măsura posibilului, să includ și lucrări românești în repertoriul studiat împreună cu studenții mei.