Seara de vineri, 4 aprilie, a adus pe scena Casei de Cultură a Studenților din Iași un concert de o complexitate și intensitate artistică remarcabile, sub conducerea inspirată a dirijorului Tiberiu Soare, unul dintre cei mai apreciați maeștri ai baghetei românești contemporane. Programul, gândit cu o coerență dramaturgică subtilă și eficientă, a traversat spații expresive diverse, punând în valoare atât filigranul instrumental, cât și monumentalitatea simfonică. Invitata specială a serii, pianista israeliană Alexandra Segal, a fost protagonista unei interpretări de excepție, susținute cu o autoritate tehnică impresionantă și o sensibilitate expresivă ce a cucerit publicul ieșean.
.
Concertul a debutat cu Uvertura operei Ruslan și Ludmila de Mihail Ivanovici Glinka, lucrare care a funcționat drept preambul plin de efervescență, marcând începutul Romantismului rus printr-un elan orchestral de mare virtuozitate. Deși orchestra a fost restrânsă în componență față de lucrările următoare, partida coardelor a demonstrat un unison impecabil, articulat cu o precizie ritmică și intonațională deosebită, relevând o omogenitate timbrală ce a susținut energia debordantă a paginii muzicale. Uvertura, cunoscută pentru dificultatea execuției – în special la nivelul tempo-urilor alerte și al pasajelor de virtuozitate în dialogul instrumentelor – a fost condusă cu siguranță și autoritate de Tiberiu Soare, ale cărui gesturi ample, clare și intens sugestive au asigurat coeziunea și echilibrul ansamblului.
Punctul culminant al serii l-a constituit Concertul pentru pian și orchestră nr. 2 în sol minor, op. 22 de Camille Saint-Saëns, o lucrare care ridică standardele repertoriului concertant, atât prin rafinamentul scriiturii cât și prin solicitările tehnice impuse solistului. Alexandra Segal a reușit să ofere o interpretare memorabilă, în care simțul subtil al dinamicii, precizia frazării și acuratețea tehnică s-au îmbinat într-un discurs sonor coerent și profund expresiv. Prima parte, Andante sostenuto, a relevat o linie cantabilă poetică, de o introspecție nuanțată, în care pianista a etalat o paletă timbrală variată și un control al pedalizării exemplar. Allegro scherzando, partea mediană, a adus în prim-plan o mobilitate tehnică și o claritate a pasajelor staccato care au transformat lucrarea într-un veritabil tur de forță pianistică. În final, Presto, Segal a susținut cu aplomb tempo-ul accelerat, articulând fiecare frază cu o siguranță care trădează o măiestrie instrumentală solidă, profund sedimentată.
Acest concert – deopotrivă liric și virtuoz – a evidențiat contribuția lui Saint-Saëns la evoluția scriiturii pianistice, compozitorul regândind raportul dintre solist și orchestră în termeni de echilibru și dialog, nu doar de opoziție. Publicul ieșean a receptat performanța pianistei cu entuziasm sincer, chemând-o de două ori înapoi pe scenă. În semn de recunoștință, Alexandra Segal a oferit două bisuri: Sonata Kk. 213 în re minorde Domenico Scarlatti, redată cu finețe barocă și un rafinament agogic impresionant, urmată de Vocalise op. 34 nr. 14 de Serghei Rahmaninov, o alegere inspirată prin lirismul și densitatea expresivă, susținută cu o sonoritate caldă și omogenă.
Partea a doua a serii a fost dedicată Simfoniei nr. 2 în si minor de Aleksandr Borodin, o lucrare definitorie pentru Romantismul rus, în care compozitorul reușește să îmbine monumentalitatea construcției simfonice cu o melodică de inspirație orientală, bogată în culori și inflexiuni. Orchestra completă a revenit pe scenă, cu toate partidele instrumentale reunite, pentru a reda dimensiunea epică a acestei capodopere. Prima parte –Allegro animato assai – a adus în atenție plenitudinea temelor și pregnanța ritmurilor marciale, într-un discurs muzical dens, antrenat cu rigoare și tensiune de dirijorul Tiberiu Soare.
Scherzo-ul – Prestissimo a oferit o demonstrație de virtuozitate colectivă, în care articularea ritmică și sincronizarea au fost esențiale, în timp ce partea a treia, Andante, a introdus o atmosferă contemplativă. Aici, prezența harpei, care deschide și închide secțiunea cu un gest sonor efemer, precum o reverberație poetică ce încapsulează întreaga mișcare, a fost de un lirism delicat. Melodia cornului francez, expusă în registrul său mediu, a impresionat prin căldura și rotunjimea timbrală. Borodin reușește să evidențieze o latură deosebit de lirică a acestui instrument, adesea asociat cu pasaje solemne sau eroice, conferindu-i o suavitate emoțională neobișnuită ce a marcat una dintre secvențele memorabile ale serii. De asemenea, solo-ul de oboi a adăugat o nuanță pastorală, amplificând contrastul emoțional al părții centrale.
Finalul –Allegro a fost o celebrare a culorii orchestrale, în care instrumentele de percuție – timpani, tobă mare, talgere, trianglu, tamburină – au realizat un veritabil spectacol sonor, susținut de precizia nuanțelor la coarde și de dialogul atent calibrat între partidele orchestrale. Acestea nu s-au suprapus haotic, ci au construit împreună un ansamblu organic, în care fiecare intervenție instrumentală s-a integrat firesc în textura generală.
Pe parcursul întregii lucrări, gestica dirijorală a maestrului Soare a relevat nu doar o înțelegere profundă a partiturii, ci și o atenție specială acordată intențiilor compozitorului, în special în evidențierea partidelor mai puțin centrale, dar esențiale din punct de vedere timbral și expresiv. Momentul final al serii a fost cu totul special: la aplauze, dirijorul a ridicat deasupra capului partitura simfoniei lui Borodin, un gest simbolic, prin care a transferat meritele serii către compozitor, subliniind dimensiunea umanistă și artistică a actului interpretativ.
Concertul a fost nu doar o demonstrație de virtuozitate și profesionalism, ci și o pledoarie pentru profunzimea spirituală și bogăția expresivă a muzicii simfonice clasice, pe care Filarmonica Moldova din Iași continuă să o valorifice cu excelență și dăruire.
.
Georgeana Sandra Șarban, Muzicologie, Master I
Coordonator: prof. univ. dr. Laura Vasiliu
