La cei 350 de ani pe care ii are, opera din Hamburg nu încetează sa ofere publicului ceea ce este al publicului: opera nu ca liant între prezent și trecut, ci ca întruchiparea în formă de spectacol al actualului, al prezentului. Cineva ar putea spune ca ceea ce era considerat amuzant în secolul al XVIII-lea nu mai are niciun efect pentru societatea de astăzi. În mod normal este adevărat. Umorul are diverse forme și se schimbă odată cu timpul. Totuși ar fi nedrept ca aceste capodopere ale istoriei muzicii să fie lăsate în desuetitudine pentru că nu ar mai crea același efect ca în epoca în care au fost scrise. Problema nu este însă muzica sau subiectul, ci modul în care acestea sunt prezentate. Iar aici intervine rolul regizorului.

La Opera de Stat din Hamburg, după aproape 250 de ani de la compunere, Nunta lui Figaro nu își dezminte genul compozițional în care se înscrie, anume Opera bufa. În această stagiune, opera lui Mozart este pusă în scenă de trei ori în viziunea regizorului Stefan Herheim, ultima fiind cea de pe 3 Iulie. Norvegianul absolvent al clasei de regie de la Hochschule für Musik und Theater Hamburg reușește, prin lucruri mici, în sine chiar banale, să trezească râsul întregii săli a operei, iar astfel publicul primește ce vrea: ei nu vin să vadă o piesă de muzeu din secolul al XVIIIlea ci vin să se destindă cu amuzamentul unei opere bufe. Cum face Herheim acest lucru? Totul se învârte în jurul unui leitmotiv decorativ: manuscrisul partiturii operei. Toată acțiunea se petrece în interiorul unei încăperi în formă de paralelipiped dreptunghic construită în perspectivă cu un punct de fugă. Liniile de fugă sunt constituite din structuri mari în formă de portativ din manuscrisul lui Mozart, iar pe acest schelet, în toate colțurile sunt așezate pagini de manuscris. Cu siguranță o muncă intensă dusă la bun sfârșit de Christof Hetzer. Chiar și toate piesele vestimentare ale personajelor au pe ele brodate modele și forme din acest manuscris. Acesta este un element foarte important în întreaga imagine a spectacolului de care s-a ocupat Gesine Völlm.

Imagine preluată de pe https://www.staatsoper-hamburg.de/de/spielplan/stueck.php?AuffNr=221701

.

Regizorul imaginează o înscenare ciclică cu acea animație în care pagini de manuscris sunt proiectate și derulate pe măsură ce orchestra cântă uvertura sau în timp ce se aude corul final. Efectul de amuzament este redat mai ales de continuarea animației, în care notele prind viață și întruchipează subiectul central al operei – dragostea (ca să fim mai exacți, și dragostea erotică). Această artă digitală a fost posibilă datorită lui Andreas Hofe și fettFilm. Finalul face o sală plină să aplaude minute în șir regizorul și interpreții: orchestra intonând cadența autentică compusă prelungită, specifică operelor lui Mozart, corul final cu toate personajele principale pe scenă în spatele proiecției cu manuscrisul și acordul final pe cuvintele scrise de Mozart “fine dell Opera”.

Imagine preluată de pe https://www.musik-heute.de/11748/herheim-debuetiert-in-hamburg-mit-figaro-voll-uebermut-und-ironie/

.

Toată această regie a prins atâta viață datorită interpreților. Katharina Konradi și-a menținut energia, naivitatea, sensibilitatea pe care rolul Suzannei le solicită78 pe tot parcursul spectacolului. Chao Deng cu ale sale expresii faciale vii și o voce baritonală clară, ludică l-a întruchipat pe îndrăgostitul și curajosul Figaro, gata să facă orice e necesar pentru a se putea căsători cu Suzanna. Cei doi copii copleșiți de dragoste – pajul Cherubino și tânăra Barbarina – au fost redați de o pereche de neuitat, formată din Julia Lezhneva (Cherubino) și Marie Maidowski (Barbarina). Puternicul și infidelul Conte Almaviva, slăbit de dragostea secretă față de Suzanna și Contesa dornică de răzbunare când află adevărul au fost reprezentați de Kartal Karagedik și Olga Peretyatko, care și-au însușit toate particularitățile personajelor lor. Claire Gascoin și Manuel Günther în rolul părinților pierduți ai lui Figaro, Marcellina și Don Basilio, au amuzat publicul cu reacțiile lor autentice mai ales în scena în care află că Figaro e fiul lor. Orchestra Filarmonică de Stat și Corul Operei de Stat din Hamburg conduși de Nicholas Carter, ca de fiecare dată, au oferit publicului o interpretare muzicală de calitate, cu acea simetrie și acel echilibru al muzicii clasice, la care se adaugă caracterul naiv, frust, sincer al celor mai multe compoziții mozartiene.

Cu asemenea regii cum e cea de la Opera din Hamburg, Nunta lui Figaro va continua să stârnească râsetele iubitorilor de operă poate încă 250 de ani de acum înainte.

.

Cronică semnată de Ioan Nechita, anul IV, Muzicologie, UNAGE