Pe 14 octombrie 2025, în cea de-a doua zi a Festivalului Muzicii Românești, aflat la ediția XXVII, publicul meloman a fost întâmpinat, în sala „Eduard Caudella”, cu un recital cameral de o rafinată expresivitate. Intitulat sugestiv Rezonanțe camerale, evenimentul a oferit o pătrundere sonoră în universul compozitorilor români din secolul XX, propunând o selecție inspirată de lucrări care armonizează lirismul folcloric cu modernitatea limbajului muzical european.
.
Pe scenă au urcat două muziciene remarcabile ale vieții culturale ieșene – violonista Raluca Dobre și pianista Smaranda Acatrinei – într-o colaborare artistică a cărei forță s-a simțit în fiecare frază muzicală, interpretată cu eleganță, rigoare și sensibilitate.
Violonista Raluca Dobre este conferențiar universitar doctor la Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași, îndrumător a numeroase generații de elevi și studenți care au obținut rezultate artistice remarcabile și premii semnificative la concursuri și olimpiade naționale. De-a lungul carierei sale, Raluca Dobre a fost apreciată cu distincții la evenimente naționale și internaționale, desfășurând o intensă activitate concertistică, atât ca solistă, cât și în ansambluri camerale, în colaborare cu orchestre și artiști din țară și străinătate. A susținut recitaluri în România, Bulgaria, Italia, Spania, Portugalia, Suedia, Cipru și Republica Moldova și a predat cursuri de măiestrie în instituții europene.
Pianista Smaranda Acatrinei este profesor la catedra de acompaniament a Colegiului Național de Artă „Octav Băncilă” și profesor asociat cu funcția de lector la Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași. Participă, în fiecare an, la olimpiade și concursuri naționale, internaționale, obținând numeroase premii alături de elevii pe care îi acompaniază și se implică în diferite masterclass-uri susținute de maeștri precum Galina Buinovschi, Sherban Lupu sau Marin Cazacu.
Programul a debutat cu Sonatina pentru vioară și pian op. 1 de Walter Klepper – o lucrare cu accente ludice și ton personal, construită pe structuri narative ce amintesc de lumea copilăriei. Lucrarea a fost dedicată copiilor compozitorului, Ralf, Ursula și Karin, împreună cu artista grafică Hildegard Klepper-Paar, care încă locuiește într-o căsuță din Pădurea Bavareză. Prima parte a sonatinei este inspirată din stilul lui Prokofiev și descrie jocul și poznele copiilor, vocea tatălui și intervenția mamei – care menține ordinea în viețile lor. Caracterul meditativ, oniric al celei de-a doua părți, inspirat de doina populară românească, reflectă oscilația între nostalgie, speranță și bucurie discretă. A treia parte ilustrează o nuntă în Oaș, fiind legată de amintirile păstrate vii alături de unul dintre copiii compozitorului.
.
A urmat Cântec liric, extras din Suita în stil românesc op. 1 de Dumitru Bughici, lucrarea de debut a compozitorului, distinsă cu Premiul al II-lea la Concursul Festivalului Mondial al Tineretului și Studenților, organizat în București. Piesa are un caracter meditativ, prin expunerea unei linii melodice vibrante, similare unui melos vocal doinit. Tema folclorică, extrasă din cântecul Pe marginea Dunării, dobândește un plus de valoare prin scriitura adaptată stilului doinit și prin ritmica liberă de tip parlando-rubato, în contextul relativei minore a primei părți – mi minor. Sugestia cântului popular este susținută prin vibrato-ul expresiv, diferențiat, precum și prin glissando-uri subtile în realizarea salturilor intervalice. Bogăția de imagini sonore, diversitatea stărilor exprimate și spectrul larg de modalități de interpretare conferă acestei mișcări o forță expresivă deosebită. Cele două interprete au reușit să sublinieze cu finețe rubato-ul specific și agogica acestei miniaturi cu discurs instrumental de mare sensibilitate.
Momentul central al recitalului a fost reprezentat de Sonata Torso de George Enescu, lucrare neterminată, dar revelatoare pentru direcțiile stilistice ale compozitorului aflat într-o perioadă de tranziție artistică. În 1911, George Enescu a început să lucreze la ceea ce ar fi fost a treia sa sonată pentru vioară, dar a abandonat piesa după ce a terminat o primă mișcare destul de amplă. Deși a făcut o copie curată a partiturii și a datat-o, mișcarea a fost publicată abia după moartea lui Enescu, cu această denumire – Sonata Torso – ca sugestie a dimensiunii sale fragmentare. Elementele rapsodice și improvizatorice ale violonisticii lăutărești sunt evidente încă din tema de deschidere, un cântec fără cuvinte sumbru, cu evocări de țambal și armonii orientale la pian. Tema este însă elaborată într-o manieră tradițională, post-brahmsiană, cu o scriitură robustă pentru pian, un sunet puternic și o tehnică de virtuozitate destinate viorii. Modul în care Enescu tratează materialul cu influențe etnice este mai degrabă apropiat de maniera lui Liszt, dar există momente în care tema țigănească iese din desișul contrapunctului romantic, în timp ce octavele arpegiate, larg spațializate, strălucesc în acompaniamentul pianistic. Există o secțiune dezvoltătoare în care tema este tratată într-un stil mai apropiat de cel impresionist (amintindu-ne că Enescu a fost elevul lui Gabriel Fauré și Jules Massenet la Conservatorul din Paris între 1894 și 1899). Un sentiment de adâncă tristețe, dintr-o perioadă de demult, infuzează mișcarea cu o pasiune deja caracteristică compozitorului, chiar și în această perioadă instabilă a carierei sale. Mișcarea se încheie cu un unison la vioară și pian, lăsând ascultătorului senzația că sonata ar fi putut continua. Interpretarea a transmis publicului convingere, dar totodată și tensiune, prin sunetul bogat și expresia controlată, care a scos la suprafață atât lirismul interiorizat, cât și dramatismul latent al partiturii enesciene.
.
Publicul a fost purtat apoi într-o zonă mai luminoasă, radiantă a repertoriului prin Sonatina în Do major de Mircea Chiriac — o lucrare în care este evidențiat echilibrul între tradiție și modernitate. Compozitorul a îmbinat aici claritatea formei clasice cu un limbaj armonic bogat, nuanțat prin inflexiuni cromatice și modale, realizând un dialog sonor energic și echilibrat între cele două instrumente. Prima parte – Allegro giocoso – se remarcă prin dinamismul ludic, însoțit de o articulație clară a temelor și planurilor sonore. Dialogul dintre vioară și pian evidențiază vitalitatea specifică muzicii de inspirație populară, iar contrastele dinamice și accentele ritmice conferă discursului spontaneitate. În contrast cu energia primei părți, secțiunea Lento aduce o atmosferă lirică și introspectivă. Este o mișcare plină de sensibilitate și culoare armonică, în care interacțiunea dintre instrumente capătă un ton aproape confesiv. Melodia viorii se desfășoară expresiv, susținută de un acompaniament sobru și echilibrat al pianului, iar momentele de tensiune cromatică oferă lucrării un dinamism subtil. Partea a treia – Allegretto – restabilește spiritul ludic și luminozitatea caracteristice sonatinelor. Tema principală, ritmică și vioaie, este construită pe motive scurte și salturi expresive, susținute de atacurile pizzicato ale viorii. Dinamica și agilitatea pasajelor creează impresia unui dans plin de vervă, în care putem recunoaște spiritul viu, autentic al folclorului românesc, trecut prin filtrul unei gândiri muzicale moderne.
Miniatura instrumentală Habanera pentru vioară și pian de Dumitru Capoianu a adus un contrast stilistic binevenit, îmbinând elemente de jazz și pasaje de virtuozitate într-o scriitură sofisticată. Secțiunea A pune în valoare o cantilenă caldă și expresivă, cu vibrato pregnant și agogică variabilă, datorită indicațiilor accelerando, ritenuto care modelează frazarea. Secțiunea B, contrastantă, are o sonoritate mult mai disonantă și un caracter aproape cadențial la vioară, susținută de acompaniamentul acordic al pianului. Conținând pasaje în duble coarde și acorduri cu patru sunete, ambianța tensionată și virtuozitatea scriiturii accentuează opoziția față de cantabilitatea inițială.
În încheiere, Dansurile populare românești de Béla Bartók au constituit o veritabilă celebrare a muzicii tradiționale transilvănene. Prin transcrierea și stilizarea acestor dansuri, Bartók a contribuit la păstrarea și promovarea patrimoniului cultural al României, oferind totodată un exemplu remarcabil de sinteză între muzica de tradiție orală și cea academică. Compozitorul utilizează modurile tradiționale românești, care conferă autenticitate lucrării, iar ritmurile neregulate, sincopate și schimbările frecvente de măsură sunt trăsături distinctive ale dansurilor populare românești în genere. Ornamentele melodice și tehnicile vocale tradiționale sunt transpuse la vioară cu prudență prin respectarea și păstrarea caracterului autentic al melodiilor originale, aducând în prim-plan esența culturii muzicale românești.
Raluca Dobre, violonistă cu o carieră artistică și didactică deosebită, a dovedit în fiecare moment al recitalului o măiestrie tehnică impecabilă și o sensibilitate caldă, rafinată, susținute de viziunea interpretativă personală. Smaranda Acatrinei, pianistă versatilă și cu multă experiență în activitatea de acompaniament, a fost partenerul ideal al acestui dialog sonor prin echilibru și complementaritate, având o comunicare eficientă și o prezență artistică deplin conectată la actul interpretativ.
.
Prin acest recital cameral, Festivalul Muzicii Românești atestă, încă o dată, menirea de promotor al valorilor componistice autohtone și de spațiu al reuniunii artiștilor dedicați, care insuflă viață muzicii printr-o abordare profesionistă și sinceră.
.
Ana Vanessa Păduraru, Master anul I, Muzicologie, UNAGE Iași
.
Îndrumător Critică muzicală: prof. asociat drd. Oana Zamfir