Un nou proiect, de mare și frumoasă anvergură prin invitații promiși, a luat naștere în viața culturală ieșeană începând cu această lună a anului curent (martie, 2017), organizat de Universitatea Naţională de Arte „George Enescu”, sub lăudabila inițiativă și inspirata coordonare a domnului prof. univ. dr. Gheorghe Duțică. Purtând generic denumirea OPERA OMNIA. AUTOPORTRETE COMPONISTICE, seria întâlnirilor propuse „vizează cunoaşterea şi promovarea în mediul cultural ieşean a unora dintre cele mai importante personalităţi ale elitei componistice contemporane, din ţară şi din străinătate”, după cum declară organizatorul. Astfel, joi, 2 martie, invitatul de seamă care a deschis șirul conferințelor a fost prof. univ. dr. Adrian Pop, de la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, coordonatorul proiectului anunțând și următorii participanți, din care îi amintim și îi așteptăm cu nerăbdare pe Dan Dediu, Nicolae Brânduș, Doina Rotaru, Octavian Nemescu și Viorel Munteanu.
Pornind de la titlul întâlnirii, „Stil și stiluri în creația proprie”, Adrian Pop și-a conceput discursul sub forma unui eseu de estetică muzicală, în care, etalând propriile convingeri și simțiri artistice, își declară orientările stilistice firești. Iar asta pentru că, ne spune muzicianul, „atunci când vorbim despre stil, consider mai nimerit a porni de la estetică. Căci nu limbajul, ci estetica reprezintă trăsătura distinctivă ce definește domeniul artei”. Discipol al lui Sigismund Toduță, Cornel Țăranu și Ștefan Niculescu și compozitor, la rândul său cu stil și stiluri bine definite, dictate doar de propria chemare, și nu de „moda vremii”, după cum însuși declară, Adrian Pop ne propune următoarea problematică: „stilul poate fi de fapt o «vestimentație», o «costumație» sau este mai degrabă o identitate asumată? Probabil și una, și alta; cel mai probabil în formă stratificată, de la nivelul profund al subconștientului până la nivelul receptivităților, plierilor și strategiilor de tot felul”.
Compozitor modern, însă de adâncime și consistență tradițională, Adrian Pop își desconspiră „asistența” din timpul actului creator ca fiind marii „clasici” ai muzicii renașcentiste, baroce, clasice și romantice, invocând, în același timp, și reperele filosofico-estetice, fundamente referențiale compatibile structurii sale sensibile și profunde. Astfel, îi auzim citați pe Toma de Aquino, Immanuel Kant sau alte personalități cu impact asupra viziunii sale, cum ar fi pictorul Albrecht Dürer sau psihologul Gustav Fechner.
Într-un mod foarte coerent și logic, Adrian Pop face distincția clară între compozitorul inventator, care pune procesualitatea experimentului creator pe primul loc, și compozitorul care își asumă și un mesaj expresiv, nu doar ca fenomen izolat, întâmplător, ci ca deziderat, nevoie și condiție existențială a operei de artă: „E întristător faptul că muzica modernă şi-a redus într-un fel paleta expresivă, şi nu mai e capabilă de expresie din pricina mijloacelor pe care le utilizează; poate exprima doar câteva stări emoţionale. Muzica modernă te poate uimi, îţi poate provoca consternare, emoţii bizare sau o anxietate atavică; numiţi-o «metafizică» dacă doriţi. Dar doar în cazuri excepţionale suntem capabili de a trăi calmul, profunda seninătate pe care Beethoven o poate induce, sau liniştea potolită a lui Brahms”. În trecerea succintă și sintetică prin istoria muzicii la nivel de limbaj și concept, ca mod de oglindire și de argumentare a propriilor opțiuni componistice, invitatul ne mărturisește și „strategia” sa: „Pentru mine, limbajul muzical pornește de la melodie. Melodia este condiția minimă necesară şi suficientă a muzicii”.
Astfel, după un peripluu concentrat în lumea esteticii, a stilurilor și a elementelor de limbaj muzical, ne vine lesne să profilăm portretul compozitorului Adrian Pop ca tălmăcitor al celor mai ascunse sensuri pe care le posedă muzica și ca translator direct către sufletul receptorului creației sale, în care primează aspectul poetic, fără a fi înstrăinate sau refuzate tehnicile moderne, ci asimilate organic și natural. Iar asta pentru că, după cum cu mult har ne spune muzicianul, „ca manifestare a creativității umane, arta este un produs artificial, aparținând culturii, și nu naturii. Totuși, mi se pare esențial artei de a păstra raportul cu ceea ce posedă caracteristica naturaleței, iar acest lucru nu este câtuși de puțin ușor”.
***
Selecția pentru ilustrația sonoră a vizat genuri diferite, fiindu-ne dăruite spre audiție două lucrări: „Fată dalbă de-mpăratu” pentru cor mixt, compusă în 1975, și „Etos I” pentru orchestră, scrisă în 1976, ambele prezentate prin prisma a trei aspecte esențiale, din perspectiva autorului, pentru a reda semnificația și structura lucrării: nivelul ideatic, nivelul expresiv și nivelul tehnic.
Cu o binecunoscută afinitate pentru poezie, Adrian Pop s-a apropiat firesc și cu multă inspirație de genurile vocale în general și de cel coral în special, cu atât mai mult cu cât este genul care i-a adus și cea mai mare recunoaștere. În ceea ce privește „Fată dalbă de-mpăratu”, compozitorul mărturisește că și-a propus „a «transplanta» colinda din mediul folcloric oral în mediul sonor și idiomatic al corului a cappella în așa fel încât caracteristicile sale melodice, ritmice, dialectale și expresive să fie păstrate cât mai fidel”. Translând sonor caracteristicile și spiritul folclorului, muzicianul descompune lumea colindei și o recompune într-un nou univers, adaptând toți parametrii muzicali viziunii personale. Astfel, opțiunile componistice includ sistemul ritmic giusto silabic bicron, modalismul, prin utilizarea unui sextacord frigic cu terța variabilă, după cum ne exemplifică la pian muzicianul, forma hibrid care desfășoară o temă cu nouă variațiuni pe structura unui tristrofic, diverse fațete ale sintaxelor eterofonice și polifonice, un simț special pentru gestionarea multivocalității prin distribuirea vocilor pe registre și culori și, nu în ultimul rând, respectul pentru textul poetic prin grija pentru păstrarea autenticității și a semnificației primordiale a acestuia.
De o inspirație deosebită, dincolo de detaliile tehnice, colinda are impact direct asupra ascultătorului, datorită sensibilității cu care este redat substratul spiritual și sentimentul apartenenței la o conștiință culturală comună, cucerind și captivând cu un magnetism care imprimă puternic dorința de a fi reluată audiția…
Cel de-al doilea titlu muzical al întâlnirii cu Adrian Pop, „Etos I” pentru orchestră, schimbă radical genul, însă rămâne în același univers al spiritualității românești, prin „impregnarea discursului muzical cu intonații folclorice românești autentice, care să fie mereu prezente și ușor perceptibile, pentru a face sensibilă particularitatea etnico-spirituală, altfel spus ceea ce caracterizează noțiunea tutelară de «matrice stilistică». Pentru aceasta – ne dezvăluie compozitorul – am ales o melodie românească autentică din repertoriul străvechi al colindelor ardelenești, care este o Mioriță și care este utilizată în forme variate”.
Din arsenalul componistic al partiturii, fac parte sistemul giusto silabic bicron, modul dorian, grafismul modern, jocul cu densități sonore de tip textural, fără a periclita însă percepția melodică de ansamblu, predominanța eterofoniei ca element lingvistic definitoriu expresiei conștiinței colective primare și concepția formală ce vizează „o singură mișcare alcătuită din secțiuni succesive bazate toate pe prelucrarea aceleiași teme”. Fiecare secțiune, la rândul ei, este investită cu valențe programatice nedeclarate, ci sugerate prin sonorități și prin orchestrație.
Astfel, „se disting trei secțiuni mari, dintre care prima și ultima reprezintă blocuri ample cu desfășurare melodică și culoare armonică, în timp ce secțiunea mediană se constituie dintr-o intervenție de mare virtuozitate a percuției, cu două toace – instrumente tradiționale ale bisericii ortodoxe. […] Secțiunea întâi evocă fluierele păstorești și mai cu seamă tulnicul. […] Secțiunea a treia are ca model dinamic și expresiv aspectul turmelor de oi ce urcă și coboară pantele montane”, după cum ne dezvăluie autorul.
Un simfonism aparte transpare din audiția partiturii, fiind clădit pe soclul mijloacelor contemporane de notație și concepție, însă împropriate percepției sensibile a ascultătorului prin instrumentele ce evocă spațiul mioritic și prin spiritul ce sugerează atemporalitatea, autenticitatea, ancestralul, arhetipalul, folcloricul și, nu în ultimul rând, frumosul, muzica, la rândul ei, constituindu-se ca argument pentru viziunile compozitorului: „Aspirațiile mele estetice îmbrățișează tot evantaiul categoriilor esteticului, având în centru idealul frumosului în sens, îmbogăţit cu expresivul – dar nu covârşit de acesta… şi o nevoie privind naturaleţea ca senzaţie de echilibru şi funcţionalitate”.
Ca orice creator veritabil de lumi sonore, Adrian Pop ni s-a etalat a fi și un mânuitor rafinat și inspirat al cuvintelor frumoase, folosind un limbaj poetic, de un firesc atractiv și de consistență sintetică, accesibil, dar foarte elaborat. În ceea ce privește atitudinea și expresia, am fost surprinși de un profil componistic ce se pliază perfect și solului moldav – motiv în plus de afinitate și sensibilizare a publicului ieșean la întâlnirea directă cu Maestrul.
Proiectul OPERA OMNIA. AUTOPORTRETE COMPONISTICE, aflat la un debut foarte promițător, ne amintește că idealul în muzică există, ne oferă un posibil model într-o societate culturală rătăcitoare uneori și ne aduce mai aproape de actul atât de intim și privilegiat al ludicului creației!
Lect. univ. dr. Anca Sîrbu