Cea de a treia zi a Festivalului Muzicii Românești, ediția aniversară cu număr XX, serie nouă, organizat de Filarmonica „Moldova” Iași, în colaborare cu Universitatea Națională de Arte „George Enescu”, a debutat cu recitalul dedicat miniaturii vocale din creația compozitorilor ieșeni, susținut de soprana Cristina Simionescu și pianista Brîndușa Tudor.

A fost o seară în care s-au celebrat profesori și discipoli, trecutul, prezentul și viitorul școlii componistice de la Iași, muzicieni de ieri și de azi ce se întâlnesc pe același tărâm al versului cântat. Poezia este un mod de a învinge moartea. Cu siguranță, continuând acest gând al lui Octavian Paler, am putea spune că muzica pentru voce și pian reprezintă un mijloc privilegiat prin care un creator poate deveni parte din eternitate tocmai datorită apelului la arta cuvintelor.

Repertoriul divers, cu rezonanțe filozofice profunde, subtile, ne-a încântat și provocat deopotrivă, prin îmbinarea dintre arhaic și contemporan, dintre tradiție și modernitate, vocalitate și instrumentalitate, totul înveșmântat în spiritul unic, cald, al compozitorilor de acasă.

Produs al aceleiași școli muzicale ieșene, multilateral însușită – pian, compoziție, dirijat, Bogdan Chiroşcă s-a format temeinic în decursul anilor de studii, aspect evident din activitatea multiplă pe care o desfăşoară în mediul artistic românesc. Compozitorul Bogdan Chiroșcă este cu fiecare lucrare scrisă neașteptat: romantic sau tumultuos, abscons sau exuberant și extrovertit, oferind o muzică în care echilibrul dintre complexitate și accesibilitate, libertate și elaborare dovedesc un spirit deschis către inovație, dar mereu preocupat de a ajunge cu muzica sa în cele mai fine substraturi ale conștiinței ascultătorului.
„De departe, totul pare un punct. Dar cine e aproape?ˮ (Nichita Stănescu). Cele trei miniaturi incluse în ciclul Din departe în aproape au la bază versurile regretatului poet ieșean Ion Boroda, apărute în volumul Pămȃnt fără somn (1991). Atmosfera uneia dintre aceste poezii, utilizată de compozitor în cel de-al treilea lied, explică atât titlul setului de miniaturi, Din departe în aproape, cât și atmosfera generală pe care o degajă muzica:

Cu-aceleași priveliști / De blȃnde coline / Departe ca-ntr-un vis / Aproape ca-ntr-un vis / Mocnind ca tăciunele / Înalț doar mȃinile / Și umbra lor crește / Și trupul meu arde / În rugă sihastră / De floare albastră /Aproape ca-ntr-un vis / Departe ca-ntr-un vis…

După cum afirmă compozitorul, lied-urile sunt scrise cu economie, fiecare dezvăluind stări aparte, dar construite pe o ciclicitate a motivelor, cu o sinteză a acestora în ultima miniatură.

Ciprian Ion este un nume prezent deja de multă vreme pe afișele sălilor de concerte, în toate ipostazele dezvoltării sale artististice: interpretativă, componistică și dirijorală. Deși pianist prin formație, Ciprian Ion descoperă în expresivitatea vocii umane resurse nebănuite de a transmite misterele ascunse al spiritului, o sensibilitate și, în același timp, o forță a trăirilor și introspecției încă de neatins pentru ansamblul instrumental. În muzica sa dedicată corului sau vocii cu acompaniament ni se dezvăluie nu doar spiritul elevat, inspirația în alegerea textului poetic, ci și un limbaj sonor de o profunzime ce adâncește și multiplică sensurile versurilor pe care le abordează.

În cele șase lieduri din ciclul Rondelurile rozelor op. 7 pe versuri de Alexandru Macedonski, compozitorul Ciprian Ion realizează un traseu simbolic al existenței umane, marcând cele mai importante momente ale ciclului vieții: nașterea, copilăria, maturitatea, prima iubire, bătrânețea, moartea. Unitatea ópusului se realizează prin prelucrarea unor motive unice, a căror circulație pe parcusul celor șase miniaturi simbolizează luciditatea cu care omul trăiește fiecare etapă a acestui traseu, păstrând experiențele pe care i le oferă fiecare în parte ca treaptă în creșterea sa spirituală.

Cu acest prilej, am putut audia două din cele șase lieduri ale ciclului: Rondelul privighetorii între roze și Rondelul rozelor ce mor.

Fondator al școlii contemporane de compoziție ieșene, Viorel Munteanu rămâne pentru toți cei care i-am fost învățăcei un model de a trăi arta, frumosul și viața cu pasiune. Pentru Viorel Munteanu, demersul creator este o insolită aventură într-o lume a sonorului, în care cucereşte cu strălucită măiestrie fiecare izvor de noi cărări stilistice. Muzica sa este în acelaşi timp elaborată, recunoscută ca valoroasă de profesionişti, dar şi interesantă, provocatoare pentru melomanii simpli.

Liedul Autoportret deschide seria celor șapte miniaturi ce alcătuiesc ciclul Întoarceri la Blaga. Miniatura vocală este inspirată din poemul cu acelaşi titlu aparţinând volumului Nebănuitele trepte, versuri nouă 1943. Pornind de la un limbaj în care modalul cromatic învăluie discursul doinit al vocii, Viorel Munteanu gândește în muzica sa nu doar o imagine a poetului Lucian Blaga, ci și un portret al propriei ființe, căutările adânci ale sufletului, în care frumusețea întâlnește neființa, iar puritatea fără grai are multiple conotații: geamăt dureros, împăcare, bocet sau liniște sufletească. Am audiat o muzică de un dramatism pasional expresionist, ale cărei reverberații ne rămân în memorie, odată cu declamația finală mut ca o lebădă!.

Nicicum nu poți găsi cele mai potrivite cuvinte atunci când trebuie să vorbești despre compozitorul și profesorul Vasile Spătărelu. Continuator al generației Achim Stoia, mentor și model al generației actuale de compozitori, Vasile Spătărelu a compus cu nestăvilită sete pentru muzica frumoasă, cea care rămâne peste timp prin sensibilitate și profunzime, uimit mereu prin măiestria cu care dă sens modernității sonore.

Joc de seară face parte dintr-un ciclu de 3 lieduri compus în anul 1978, pornind de la poetica lui Nichita Stănescu. Am descoperit în muzica sa frânturi din acea latură instrospectivă, parcă cu grijă ascunsă, a compozitorului Vasile Spătărelu, în care versul și muzica se confundă, în care oftatul este cântec, iar cântul devine rostire limpede.

A doua lucrare oferită de protagonistele serii reprezintă o variantă foarte personală a rugăciunii Tatăl nostru, compozitorul valorificând din plin expresivitatea melodiei de amplă respirație, precum și timbralitatea atât de versatilă a vocii de soprană. Planul vocal este legat în mod subtil de scriitura pianistică complexă, bogată timbral, profunzimea expresivă a acestei simbioze fiindu-ne relevată de cele două interprete în momentele cheie ale textului poeziei lui Dumitru Spătaru.

Deschizător de drum școlii componistice ieșene, Achim Stoia a deținut un rol decisiv în fondarea și dezvoltarea învățământului muzical universitar la Iași, activitatea sa didactică, artistică și creatoare pledând pentru originalitate, profesionalism, pentru păstrarea și promovarea valorilor românești autentice. Nu este de mirare că întreaga pleiadă de compozitori ce s-a format în școala de compoziție de la Iași a rămas fidelă crezurilor artistice ale lui Achim Stoia, fiecare creator căutându-și modul propriu de exprimare, păstrând în același timp o permanentă raportare la sursele melodice laice sau religioase românești.

Profund pasionat de resursele inepuizabile ale vocii umane și, în egală măsură, de sonoritățile atât de diverse ale folclorului, Achim Stoia s-a dedicat în mare parte creației corale și de lied, în care reușește să redea cel mai fidel expresivitatea și sensibilitatea cântului popular autentic.

Liedul Când treci, bade, pe la noi, pe care l-am audiat cu această ocazie, pornește de la o doină din Ardeal, pe care compozitorul o încadrează într-un discurs vocal-instrumental, păstrând autenticitatea și expresivitatea genului popular. Atât planul vocal, cât și cel instrumental, ne-au transmis acea candoare și lirismul specifice cântecului popular, naturalețea și originalitatea pe care o conferă legătura strânsă cu sursele primare de inspirație.

Rafinat şi exigent, muzician pasionat de vocalitate, compozitorul și dirijorul Leonard Dumitriu este ataşat profund genului de lied, căruia i-a dedicat cicluri pentru toate vocile.

Liedurile Colind și Iarnă pe care le veți audia în această seară fac parte din ciclul 4 Lieduri pentru soprană şi pian pe versuri de Vasile Voiculescu, compus în urmă cu aproape doi ani, pornind de la poeme selectate din volumul Integrala operei poetice, apărut la editura Anastasia din Bucureşti în 1999. Compozitorul mărturisește o relaţie deosebită cu versurile lui Vasile Voiculescu, ale căror valențe muzicale sunt mereu redescoperite, tristeţea, tulburarea, starea de iubire divină devenind surse inepuizabile de inspirație.
Și pentru că nimeni nu poate vorbi mai bine despre muzică decât însuși creatorul ei, iată câteva cuvinte despre aceste miniaturi oferite cu generozitate de autor:

„Colindul” lui (Voiculescu) este profund religios, dar dincolo de bucuria Naşterii Mântuitorului are, consider eu, umbre de tristeţe, de suferinţă, pe care ultimele versuri le împrăştie. Exact această senzaţie am dorit să o transmită muzica mea, care are o stare melancolică, uşor apăsătoare, risipită de ultimele măsuri. Liedul „Iarnă” continuă să transmită aceleaşi senzaţii şi idei estetice. La Voiculescu, acest anotimp nu este doar al bucuriei, ci şi al melancoliei, tristeţii şi îngrijorării; „nori grei, plumburii, se coboară din nordul ce-mprăştie moarte”, spune poetul. (Leonard Dumitriu)

(Iașiul) este oraşul tinereţii mele şi al celor mai buni prieteni. Am trăit aproape 20 de ani la Iaşi, încât oraşul acesta m-a adoptat. Bănăţean fiind, mă consider în acelaşi timp ieşean, pentru că aşa am devenit cunoscut de toată lumea: compozitorul ieşean Sabin Păutza. Nu-mi zicea nimeni compozitorul bănăţean Sabin Păutza.

Muzica lui Păutza este o îmbinare perfectă, un permanent echilibru între libertate şi organizare interioară riguroasă, între melancolic şi tensionat, între improvizaţie şi stricteţea tăieturilor formale.

Din vise, dragi poeme, pe versuri de Vasile Filip, este o miniatură despre care însuși compozitorul afirmă că este, de fapt, o romanță. Soprana Cristina Simionescu, alături de pianista Brîndușa Tudor ne-au convins, prin interpretarea lor originală, de naturalețea gestului muzical, de farmecul și melancolia pe care o degajă muzica lui Sabin Păutza, dar mai ales de acea sensibilitate a creatorului, alteori cu grijă ascunsă printre jocuri și labirinturi ale exprimării sonore de un modernism mozaicat.

Ne este drag de fiecare dată când avem ocazia să ascultăm muzica compozitorului Romeo Cozma. Pentru că ne surprinde și ne provoacă, ne binedispune și ne pune pe gânduri, pentru că adaugă mereu în noi câte „o cărămidă” în acea credință că muzica a fost creată să ne facă mai buni și mai fericiți. Poate că suntem obișnuiți să-i auzim creațiile mai curând înveșmântate instrumental, tocmai datorită prezenței atât de personale a muzicii de jazz în tot ceea ce compune. Însă liedurile sale sunt la fel de fascinante, tocmai datorită farmecului pe care îl aduce cu sine vibrația vocii umane, pe care compozitorul știe să o valorifice cu o finețe unică.

Alcor, cea mai mică stea din Carul Mare, steaua celor cu viață lungă, a reprezentat punctul de plecare al unei meditații asupra vieții și a morții, asupra sensurilor profunde ale așteptării. Romeo Cozma adâncește măiestrit versurile lui Mircea Florin Șandru, oferindu-ne o muzică introspectivă, meditativă, în care modernitatea exprimării sonore nu umbrește nicio clipă lirismul și sensibilitatea melodiei.

În Improvizaţie dadaistă pe versuri de Tristan Tzara descoperim o altă fațetă a compozitorului, cea a improvizatorului mereu inovator. Deși asocierea celor două principii de creație – improvizația și tehnica dadaistă – nu face decât să ne ducă cu gândul la una dintre cele mai abstracte forme de avangardism, muzica lui Romeo Cozma rămâne… foarte personală. Cu momente de joacă și ghidușii, în care muzica de jazz se potrivește atât de bine, cu ruperi surprinzătoare ale discursului, ce lasă loc improvizației teatrale, și…, în mod neobișnuit pentru tehnica dadaistă, cu o temă unică prezentă pe tot parcursul piesei, îmbrăcată în fel și fel de… costumații.

Interpretarea sopranei Cristina Simionescu a făcut deliciul tuturor spectatorilor, naturațelea pe care o aduce cu sine experiența scenică fiind atât de binevenită în momentul de improvizație, la care, în mod natural, a implicat atât partenera de cânt, dar și auditoriul.
Cele două interprete ale serii sunt cunoscute publicului ieșean și nu numai datorită activității artistice intense pe care o desfășoară.

Conferențiar univ. dr. Cristina Simionescu, solistă a Operei Naționale Iași, deține o carieră impresionantă și un traseu profesional împărțit între scenă și activitatea de profesorat. Aparițiile sale solistice în țară și în străinătate sunt dintre cele mai diverse, de la spectacolele de operă și operetă la cele vocal-simfonice sau recitaluri de miniaturi, calitățile sale vocale recomandând-o pentru varietatea ipostazelor interpretative abordate.

Formată în școala interpretativă ieșeană, lector univ. dr. Brîndușa Tudor se află în plină ascensiune profesională. Este laureată a mai multor concursuri naţionale de interpretare pianistică, a participat la cursuri de măiestrie susținute de personalități ale artei pianistice internaționale, a concertat ca solistă cu orchestre simfonice din România şi Germania, sub bagheta unor dirijori de marcă, a susţinut numeroase recitaluri de pian, camerale şi de acompaniament, devedind prin diversitatea repertoriului abordat o versatilitate a tehnicii și artei interpretative remarcabilă.

Am asistat la un recital de înaltă clasă, atât în ceea ce privește valoarea creațiilor prezentate, cât și a interpretării măiestrite, un eveniment ce se dorește a fi o nouă confirmare a profesionalismului cu care muzicienii ieșeni au învățat să facă muzică.