2015.02.19.Concert cameral

În seara de 19 februarie 2015, am avut ocazia să ne apropiem de un univers muzical inedit, plin de profunzime şi vibraţie umană. Este vorba despre creaţia mai puţin abordată de către interpreţi, a compozitorului Wilhelm Georg Berger. Datorăm acest eveniment şcolii doctorale ieşene, în care d-na Carmen Ivancia şi-a susţinut cel de al treilea recital, îndrumată de prof.univ.dr. Constantin Stanciu.

Violonista Carmen Ivancia a studiat la Colegiul Naţional de Artă „Octav Băncilă”, apoi şi-a desăvârşit studiile la Universitatea de Arte „George Enescu”, la clasa conf.univ.dr. Elena Ovănescu. A fost colaborator al Orchestrei Simfonice a Filarmonicii „Moldova”, a făcut parte din Orchestra Simfonică Naţională din Liban. S-a afirmat şi ca instrumentist solist, susţinând concerte cu cele două orchestre amintite. Experienţele sale în domeniul cameral cuprind numeroase recitaluri, precum şi activitatea din cadrul Orchestrei de cameră din Gent – Belgia. În dezvoltarea sa profesională există şi o orientare didactică, manifestată în calitate de profesor de vioară şi muzică de cameră la Conservatorul Naţional din Liban.

Tema de cercetare a doctorandei se îndreaptă către interpretarea şi analizarea creaţiei violonistice bergeriene, de la repertoriul solo (Sonata şi Concertul pentru vioară solo) la genul sonatelor cu pian (Sonata op. 7, respectiv Sonata op. 50), până la genul concertant, din acest domeniu fiind alese două lucrări: o Piesă de concert pentru violină şi pian şi Concertul pentru două violine şi orchestră.

Muzician complex, W.G. Berger s-a îndreptat către domeniul componistic trecând prin laboratorul artistului instrumentist. A cântat în Orchestra Filarmonicii George Enescu ca bracist şi a activat în formaţii camerale, obicei frecvent întâlnit în comunităţile săseşti. Spirit erudit, Berger a desfăşurat şi o susţinută activitate muzicologică, fiind un teoretician al sistemului modal. Plecând de la tonalitătea lărgită, adăugând experienţele dodecafonice şi elementele modale, compozitorul a păşit pe un drum propriu. Sistemul său modal are la bază şirul fibonaccian şi este prezentat în volumul Dimensiuni modale. Cu tot demersul său teoretic, Berger nu s-a afirmat ca reprezentant al avangardei, ci mai degrabă ca susţinător al unui modernism de factură moderată (Valentina Sandu – Dediu, Muzica românească între 1944 – 2000, Editura Muzicală, Bucureşti, 2002, pg. 144). Această atitudine o regăsim şi la Pascal Bentoiu, Nicolae Beloiu, Theodor Grigoriu sau Dumitru Capoianu.

Construită pe tiparul unei teme cu variaţiuni, prima Piesa de concert pentru violină şi pian preia un procedeu cu adânci rădăcini înfipte în trecutul îndepărtat al muzicii. Variaţia se bazează pe principiul ornamentării melodiei şi a figuraţiei armonice, pe dezvoltarea unei game largi de culori, de modulaţii timbrale, de la patetico e sostenuto la lirico, nostalgico până la energico, furioso. Fluctuaţiile de intensitate şi prefacerile agogice împlinesc procedeul variaţional, iar modalul cu serialul îşi mixează virtuţile expresive.

Alături de Carmen Ivancia a evoluat la pian conf.univ.dr. Doina Grigore. Absolventă a Universităţii George Enescu din Iaşi, la clasa conf.univ.dr. Mihaela Constantin, Doina Grigore a susţinut recitaluri şi concerte, atât în ţară cât şi în străinătate, realizând numeroase înregistrări. Experienţa sa profesională a fost îmbogăţită prin participarea la cursuri de interpretare în Belgia, Ungaria şi Elveţia. A colaborat cu violonistul Sherban Lupu la realizarea unor recitaluri şi în cadrul cursurilor Violin Masterclass desfăşurate la Turda. Ca o trăsătură distinctivă a activităţii sale artistice, se remarcă deschiderea pentru înţelegerea şi pătrunderea sensurilor muzical- filosofice ale creaţiei compozitorilor români contemporani.

În varianta interpretativă audiată joi, 19 februarie, a Piesei de concert pentru violină şi pian, ne-am bucurat de sunetul dens, foarte expresiv al violonistei Carmen Ivancia, care a meditat asupra culorilor sonore şi a găsit soluţiile tehnice pentru redarea înţelesurilor adânci, profunde. Tehnica bună a mâinii drepte a lansat o gamă variată de trăsături de arcuş, de la staccato volante, la détaché, până la martellato largo, cu cantităţi bine determinate. Tema susţinută în patetico, sau pe tenuto legato (în repriză) a necesitat controlul just asupra cantităţii şi presiunii pe arcuş. Coloritul vibrato-ului a fost diversificat – sempre vibrato e sonoro, generoso, cantando – pentru a participa la conturarea unei palete cromatice de mare complexitate. Dexteritatea mâinii drepte a survolat problematica extensiilor pentru intonarea sunetelor duble şi a acordurilor, cu o execuţie rapidă şi fermă a salturilor intervalice. În come una cadenza au vibrat sunete calitative în registrul supraacut, glisând fin pe poco diminuendo.

Dacă alternanţa tempo-urilor şi a măsurilor, a caracterului şi a dinamicii au adus contrast, acest aspect a fost adâncit şi prin participarea celor două planuri instrumentale. Debutul piesei a aparţinut pianului, care a desfăşurat totalul cromatic de-a lungul întregii claviaturi. Touché-ul plin de profunzime al Doinei Grigore a subliniat spaţializarea sonoră şi a relaţionat cu imaginea muzicală. Abilitatea interpretei de a schimba culorile, adâncimea, luminozitatea şi fineţea sunetului s-au făcut cunoscute la scurt timp, căci după expunerea temei în ben forte s-au juxtapus vibraţii abia perceptibile, nuanţe de pianissimo rafinat executate, în completarea planului melodic al violinei. Valorile mici ale formulei tocate din prima variaţiune, au enunţat un desen ornamental, ce a condus, prin poco crescendo către deschiderea cantando a mâinii drepte şi afirmarea expresivă a pianului. De la imaginea sonoră filigranată în ppp, lontano, sempre con un eco, la forte, in rilievo, claviatura pianului a fost elastică şi flexibilă, iar Doina Grigore a surprins caracterul muzicii cu deosebită nobleţe şi rafinament.

Cea de a doua lucrare prezentată publicului, Concertul pentru două violine şi orchestră, a fost scrisă după zece ani de la debutul componistic, în anul 1968. Din acelaşi an datează Simfonia V, intitulată Muzică Solemnă şi Variaţiunile pentru orchestră de suflători, lucrări ce au luat fiinţă după cele 2 concerte pentru violă şi orchestră, primul Concert pentru vioară şi Concertul pentru violoncel. După muzica simfonică şi cea vocal-simfonică, genul concertant în creaţia bergeriană acoperă o zonă cu ambitus larg. Repertoriul dublului concert a fost îmbogăţit de către Berger prin trei lucrări: Concertul pentru două violine, Concertul pentru vioară şi violoncel şi Concertul pentru vioară şi violă. Concertul pentru două violine şi orchestră a fost dedicat lui Ştefan Gheorghiu şi Varujan Cozighian, reprezentanţi de seamă ai artei violonistice româneşti. Cei doi muzicieni au oferit publicului prima audiţie absolută a lucrării la Ateneul Român, sub bagheta dirijorului american Lawrence Foster.

Concepţia muzicală a lui Berger determină forme noi de redare a lirismului, ethosului şi filosofiei muzicale. Din înlănţuirea unor secţiuni bine determinate, bi- şi tristrofice, rezultă un arc unitar plăsmuit liber sub cupola metatipologiei sonatei, termen care îi aparţine compozitorului. Berger este preocupat de realizările tehnico-interpretative, iar manuscrisul său se remarcă prin minuţiozitatea şi diversitatea formulelor ce definesc caracterul, forma şi stilul.

Succesiunea celor patru părţi înlănţuie mişcările Moderato, Allegro, Larghetto şi din nou Moderato, reiterând principiul contrastului de mişcare şi caracter pe tiparul lent, repede, lent, repede. Cele patru mişcări sunt caracteristice simfoniei, iar masivitatea ansamblului orchestral, dotat cu harpă, celestă şi număr mare de instrumente de percuţie trădează gândirea simfonică de mare amploare şi caracterul monumental. Părţile întregului opus preferă formatele preclasice (toccata, fuga, ciacona), iar conturarea reliefurilor sonore nu înlătură conceptul polifonic. Cromatismul de tip serial se aşază pe structura solidă a tonalismului şi a modalismului, rezultând o sinteză temerară. Clasificat de către Dumitru Avakian drept un concert în stil neobaroc, Concertul pentru două violine se remarcă printr-o ţesătură muzicală când foarte densă, foarte dinamică, când spaţializată sonor, de un elevat lirism. Într-adevăr lirismul în principalele ipostaze ale acestuia – de la expresia patetică, uneori vehementă până la înseninarea interioară – constituie starea dominantă, lucidă şi sensibilă a procesului de creaţie la Wilhelm Berger (Dumitru Avakian – Concertul pentru două viori şi orchestră de Wilhelm G. Berger; Revista Muzica nr. 4/1971).

În formula concertistică de joi seara, violina întâi a fost interpretată de Carmen Ivancia, iar violina a doua de lector univ.dr. Raluca Dobre, cadru didactic la UAGE. Deşi născută la Tulcea, Raluca Dobre a absolvit Colegiul Naţional de Artă Octav Băncilă şi mai apoi Universitatea de Arte George Enescu, la clasa prof.univ.dr. Maria Toronciuc. În anul 2011 şi-a susţinut teza de doctorat, avându-l ca îndrumător pe prof.univ.dr. Viorel Munteanu. A participat activ la diverse cursuri de măiestrie, a susţinut numeroase recitaluri, concerte instrumentale şi solistice şi a obţinut premii la Concursuri şi Olimpiade de Interpretare, îndrumând elevii violonişti de la Colegiul Octav Băncilă. În interpretarea Ralucăi Dobre atât caracterul liric, cât şi cel dramatic a fost redat prin tensiunea emoţională transmisă arcuşului. Violina a doua s-a remarcat prin dinamism şi strălucire, un sunet cald evocator, un spirit perspicace exprimat într-un limbaj sensibil.

Evoluţia celor două violine a beneficiat de aportul pianistei Doina Grigore, care a suplinit expresiv rolul important al orchestrei. Din punct de vedere tehnic, concertul a ridicat probleme intonaţionale datorită utilizării totalului cromatic şi a seriilor modale de-a lungul tuturor registrelor viorii, fapt pentru care schimburile de poziţie s-au desfăşurat pe salturi mari şi incomode. Violina întâi a început derularea solistică, au urmat completările contrapunctice ale violinei secunde şi apoi inversarea rolurilor dramaturgice. Desenul melodic cu caracter improvizatoric, pe alocuri, a apelat la apogiaturi, triluri, sunete duble, pizzicato, tremolo sul tasto, flageolete, subdiviziuni excepţionale pe valori mici, suprapuneri ritmice dificile. Brillante al părţii secunde a lansat spicatissimo la violina întâi şi détaché la violina a doua, precum şi necesitatea simultaneităţii execuţiei unor sforzandi.

Sugestiile dinamice contrastante, schimbările agogice, metrice şi de caracter frecvente au fost lucid coordonate de trio-ul instrumental. Rafinamentul sonorităţilor şi rigoarea construcţiilor m-au însoţit câteva ore bune în noapte, căci ascultând muzica lui Wilhelm Georg Berger realizezi că actul creaţiei avea o adresare certă, situându-se în limitele unui mare dialog interior cu sine însuşi (Dumitru Avakian – Wilhelm Georg Berger: Un muzician uitat, un artist în mare parte regăsit, Adevărul 13 ianuarie 2014).

 

 

 

Lector univ. dr. Consuela Radu – Ţaga

 

 

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published.