Mihaela Rusu, anul III muzicologie

Coordonator: prof.asociat dr. Alex Vasiliu

 

Mihaela Rusu: Este cunoscut faptul că aveți o carieră solistică de peste douăzeci de ani. Privind în trecut, care considerați că sunt personalitățile muzicale ce v-au marcat devenirea profesională.

Mihai Ungureanu: Este foarte greu de sedimentat aceste impresii. Întâmplarea face că am început să concertez încă din primele clase de liceu. Dacă socotim și acele concerte ar fi 40 de ani. În atâția ani au fost foarte multe întâmplări muzicale. Foarte mulți pianiști m-au marcat poate fără să îmi dau seama prin intermediul înregistrărilor. Noi am crescut cu pianiști ca Arthur Rubinstein, Sviatoslav Richter, Vladimir Horowitz. Nu știu ce le mai spun astăzi tinerilor aceste nume… E adevărat că înregistrările lor sunt postate pe youtube dar tinerii cunosc alți performeri. Unele personalități au o tehnică foarte bună și cântă la viteze extraordinare.

Mihaela Rusu: În perioada dumneavoastră de formare  a avut importanţă şcoala rusă de pian?

Mihai Ungureanu: Categoric! Richter, Gilels, Baskirov, după care au venit tinerii Eresko, Slobodianik, Ashkenzi – au fost aduşi în România în anii 80 de ARIA (Agenţia Română de Impresariat Artistic). Între timp aceştia s-au afirmat peste hotare, au rămas în Statele Unite sau în Europa Occidentală, au făcut carieră peste tot, între timp unii s-au dedicat dirijatului cum este cazul lui Vladimir Ashkenzi.

Mihaela Rusu: Şcoala românească de pian poate fi considerată, din punct de vedere valoric, aproape de cea rusă?

Mihai Ungureanu: Aş zice că da. Nu pot să nu pomenesc numele lui Dan Grigore cel care m-a fascinat şi mi-a îndrumat paşii spre aceste minuni ale muzicii. Dan Grigore a studiat la fel ca și Gabriel Auraș și ca alți pianiști români foarte buni la Moscova sau la Leningrad – actualul Sankt Petersburg. Iată, pot să spun că filonul rusesc nu îmi este străin nici mie și trebuie să ma gândesc în primul rând la școala Neuhaus.

Mihaela Rusu: În Concertul pentru pian și orchestră în Fa Major  din programul acestei seri compozitorul George Gershwin  a valorificat cu precădere muzica de jazz. Aveți un interes special pentru acest gen de muzică?

Mihai Ungureanu: Sigur, pentru toată lumea bună jazzul este fascinant, mai ales jazzul simfonic, un gen cu totul special, prelucrat atât de măiestrit de George Gershwin. Concertul în Fa Major  pentru pian și orchestră este o capodoperă, aș putea să spun. Sunt cunoscute și celelante lucrări ale sale în acest gen: Rapsody in blue, Variațiunile pe tema I got rithm, Rapsodia cubaneză. Dar în mod special acest concert prin tratarea simfonizată, prin încadrarea elementelor de jazz în tiparele muzicale clasice în forma de concert, prin orchestrația, inspirația melodică și talentul de care a dat dovadă în această lucrare, Gerswin a intrat în lumea bună a muzicii. Nu vreau să spun că jazzul ar fi un fel de „Cenușăreasă”, dar este familiar altor gusturi  și altor săli de concert. Gerswin a îmbinat în mod interesant elementele de jazz cu scriitura clasică, simfonică, și asta m-a atras foarte mult. Am cântat și Rapsodia, și I got rithm. Le-am înregistrat pe un CD destul de apreciat mai mult în străinătate, în Germania și Austria. Le-am înregistrat sub bagheta lui Camil Marinescu, care nu este un nume străin Iașului, aș zice că el s-a afirmat aici alături de Gheorghe Costin, după aceea a fost dirijor la Opera Națională din București. Acum este în Japonia, mai vine să dirijeze în România din păcate doar la București la Filarmonică. M-am bucurat să pot colabora cu el la aceea înregistrare pe care am realizat-o cu Filarmonica din Timișoara.

Mihaela Rusu: În ce măsură sunteți interest de creația contemporană pentru pian. Considerați că aceasta ar merita o atenție sporită în rândul interpreților?

Mihai Ungureanu: Sigur! Se compune foarte mult, foarte divers, acum este o perioadă de întoarcere deoarece s-a mers foarte departe în privința căutărilor, efectelor sonore sau timbrale, a unor elemente cât mai noi. Aș putea aminti de Dan Dediu a cărui lucrare a fost cântată acum la Iași, de Șerban Nichifor, Maya Ciobanu, Doina Rotaru din categoria compozitorilor afirmați. Nu numai la noi se cântă muzică contemporană, dar mai mult peste hotare din păcate. Avem câteva festivaluri în țară, știu că și Iașul are Festivalul Muzicii Românești și este foarte bine că există. Cred că se pot găsi lucrări de interes și pentru publicul meloman care poate fi atras către sala de concert.

Mihaela Rusu: Cunoaștem că aveți o susținută activitate solistică însă abordați și repertoriul cameral. Cum reuşiţi să vă concentraţi energia și să interpretați cu uşurinţă ambele genuri?

Mihai Ungureanu: E greu de găsit o formulă, și eu mă întreb uneori… Am un repertoriu consistent atât cameral cât și concertistic. Trebuie să recunosc, sunt lucrări pe care le-am mai interpretat. Nu sunt foarte multe prime audiții pentru că ar necesita mai mult timp de studiu. Din păcate, timpul meu este drămuit pentru că sunt și director artistic al Filarmonicii din Craiova ceea ce-mi „devorează” foarte mult timp. Dar, încercăm pe cât se poate să îmbinăm ambele tipuri de muzică.

Mihaela Rusu: Care sunt lucrările pe care le veți interpreta în viitorul apropiat – opusuri simfonice sau camerale.

Mihai Ungureanu: Voi cânta Dublul Concert pentru vioară și pian de Felix Mendelssohn Bartholdy, parteneră de scenă îmi va fi violonista Cristina Anghelescu și vom fi acompaniați de Orchestra de Cameră Radio. Voi participa și la Chișinău la un concert organizat de Institutul Cultural Român. Va fi pentru mine o muzică total nouă chiar dacă e vorba de Dinu Lipatti, compozitor și pianist care s-a prăpădit atât de tânăr. El a lăsat câteva creații, din păcate foarte puțin cunoscute de exemplu Concertino în stil clasic. Unele nu se cântă și din cauza nerezolvării problemelor cu drepturile de autor. Mi-a făcut o mare bucurie realizarea concertului din noiembrie sub bagheta dirijorului Horia Andreescu. Am interpretat în primă audiție  în România Trei dansuri românești. O lucrare deosebită care nu a mai fost interpretată până acum. Există o singură înregistrare cu Lipatti însuși acompaniat de orchestra Swisse Romande dirijată de Ernest Ansermet.  Interpretarea aceea este foarte bună, dar s-a făcut cu tehnica din anii ’50 și ne gândim să realizăm noi o nouă înregistrare.