În anul 2017, la aniversarea a 35 de ani de la înființarea formației camerale Syrinx, casa de discuri Electrecord publica o primă serie de înregistrări revelând valoarea interpretativă a muzicienilor români. În septembrie 2018, aceeași casă de producție a editat încă un album, de data aceasta cu versiuni ale unor lucrări românești interpretate cu succes de Trio Syrinx în țară și pe scenele europene. Se cuvine cunoscută activitatea acestei formații instrumentale originale. Domnul Pavel Ionescu, membru fondator al trioului, directorul filarmonicii „Mihail Jora” din Bacău, a rememorat anii de șlefuire, experiențele și succesele acestui instrument muzical intrat în istoria artei interpretative muzicale de cameră.

Paula Vraciu – Cu ce ocazie a fost înființat Trio Syrinx și cui a aparținut ideea?

Pavel Ionescu – În anul 1982, când am absolvit Conservatorul „Ciprian Porumbescu”, din București, așa se numea pe atunci, în același an ne-am pus întrebarea ce o să facem în continuare. Pentru că eram și prieteni, pentru că mai colaborasem în diverse formații de muzică de cameră, nu însă în această formulă, am hotărât să alegem un loc în care să mergem toți trei. Având posibilitatea să alegem primii, aveam mediile cele mai mari în acea perioadă, am analizat un pic, dintre cele cinci posibilități care erau: Satu Mare – filarmonică, Oradea – filarmonică, Bacău – filarmonică, Botoșani – filarmonică și parcă Piatra Neamț – Școală Populară de Arte sau Liceu de Muzică. Sinceri să fim, parcă ne-a sunat mai bine Bacău, deși niciunul dintre noi nu eram din această zonă. Flautistul Dorel Baicu era născut în Constanța, a trăit în Călărași, oboistul Dorin Gliga era din Răstolița, județul Mureș și eu din Râmnicu Vâlcea, deci practic ne-am adunat într-un loc neutru. A contat probabil și faptul că auzisem despre maestrul Bălan că era un tânăr foarte deschis, cu dorința de a sprijini tinerii, și asta a fost. Am ales Bacăul în ideea de a ne continua drumul în domeniul muzicii de cameră. Acesta ne-a fost gândul.

Puteți numi formațiile pe care le-ați avut drept model în România sau în străinătate?
Pot să mă gândesc la câteva formații pe care le-am avut model, deși, sincer să fiu, după ce am avut o perioadă de activitate încununată cu câteva premii internaționale, noi am cam devenit model pentru alte formații: triourile de suflători ale filarmonicilor din Arad, Cluj și Iași. Am sprijinit și cvartete din țară, mă refer la cvartetul Gaudeamus, care acum activează la Filarmonica din Brașov, Cvartetul Transilvan din Cluj și toate formațiile de muzică de cameră care au apărut ulterior în instituția noastră: Duo Capriccio, Trio Ateneu, Cvartetul Fagotissimo, Cvartetul Consonanțe, Cvartetul Avantgarde, Cvintetul Clasic și toți ceilalți care au dorit să performeze chiar și pe plan individual, nu numai într-un grup de muzică de cameră. Nu am avut, sincer să fiu, modele pentru că muzica de cameră, în special pentru suflători, în România nu era așa de bine dezvoltată în momentul respectiv. O singură formație avea activitate constantă, Cvintetul Concordia al Societății Române de Radio din București, iar celelalte formații aveau activități așa, cum să spun, pasagere. Azi cântau ceva, peste patru ani cântau altceva, nu era niciuna cu o activitate constantă. În străinătate, bineînțeles, existau atunci formații – cvintetul de suflători de la Filarmonica din Berlin, dar erau prea departe ca să le putem lua ca modele. Noi ne raportam la posibilitățile pe care le aveam atunci, și ca dotare, pentru că era mai greu în primii ani să ai instrumente bune, și posibilități de a ieși în străinătate, nu era foarte simplu să călătorești, așa că am luat-o pas cu pas și am încercat să facem ceea ce se putea face.

Cum era alcătuit repertoriul? Ce lucrări cuprindea? Exista preferința pentru o anumită epocă?
Repertoriul nostru la început era alcătuit din șase suite de trio-sonate de Telemann și patru triouri de Haydn, „Triourile londoneze”, care nici nu erau scrise în original pentru flaut, oboi și fagot, ci pentru doi flauți și violoncel. Asta a fost cea mai mare problemă, lipsa unui repertoriu pentru tipul nostru de formație (flaut, oboi, fagot), pentru această combinație sonoră, deoarece erau disponibile nu numai partituri de Telemann. Am glumit când am spus, dar Telemann a compus vreo șase sute de trio-sonate, și ceilalți – Händel, Bach, aproape numai acest tip de sonată. Dar, în general, erau lucrări pentru două voci soliste și continuo, puteau fi două viori și violoncel, flaut cu oboi, doi oboi, și tot așa mai departe. Noi le cântam pe toate pentru că pe acelea le aveam la dispoziție. În timp, repertoriul s-a diversificat și s-a îmbogățit prin cercetare, am descoperit și alți compozitori, printre care Pierre Prowo, un neamț, deși numele pare de francez, care a trăit în aceeași perioadă cu Bach, a trăit pe lângă Hamburg, a scris foarte mult pentru formație de suflători, și o parte din sonate le-am înregistrat. Dar, în special, ne-am îmbogățit repertoriul cu lucrări scrise anume pentru trio de suflători (flaut, oboi, fagot) de compozitorii români și străini. Pe măsură ce activitatea noastră a început să fie cunoscută, au apărut lucrări compuse special pentru noi. Într-o primă etapă, cei care ne erau apropiați, prieteni – Liviu Dănceanu, Viorel Munteanu – ne-au oferit lucrări. Au urmat Ștefan Niculescu, Cristian Misievici. După aceea, cam toți compozitorii români, doi autori italieni – Teresa Procaccini, Marco Di Bari –, și așa mai departe. Am ajuns ușor-ușor să ne cristalizăm un repertoriu specific aceastei formații de suflători, deși între perioadele clasică și contemporană a fost o mare perioadă de pauză componistică. În zilele noastre au mai compus și alții, nu special pentru noi, pentru această combinație, dar din clasicism foarte puțin prin această transpoziție, romantic nimic, impresionist mai nimic, și cam asta era combinația flaut – oboi – fagot.

În ce țări aţi susținut concerte?
Am început în Anglia, cu prima participare la un concurs internațional la care am și luat Premiul I în 1983, după care ne-am inventat, sau ne-am reinventat, dacă pot să spun așa, în Italia, după ce am participat la cursurile de vară de la Lanciano. Aceste cursuri erau foarte cunoscute și la modă în perioada anilor ’80 până prin anii ’90. Au participat foarte mulți artiști, nu numai din România dar și din Italia, din alte țări. Au făcut primii pași la aceste cursuri, ulterior devenind nume foarte mari în arta dirijatului sau ca soliști, mă refer aici la Lahav Shani, care a fost dirijor la Concertgebouw o bună perioadă de timp, la Sergio Azzolini, unul dintre cei mai mari fagotiști ai lumii. Au fost foarte mulți. De acolo am plecat, practic, în 1983, întorcându-ne din Anglia ne-am oprit în Lanciano, am participat la cursuri, am cunoscut artiști, profesori, ne-am făcut prieteni. Unii ne-au devenit mentori, alții ne-au sprijinit, ne-au dat o anumită direcție, anumite sfaturi cum să lucrăm în continuare, chiar și din punct de vedere al repertoriului. De aici, treptat s-au legat mai întâi concerte sporadice în Italia, după aceea în Spania, Elveția, Franța, Germania, Japonia și cam peste tot. Bineînțeles, am concertat și în țară, unde am continuat să cântăm cu mare drag dacă eram invitați la festivaluri de către instituțiile concertistice, filarmonici etc.

Ce pondere a avut creația românească în repertoriul Trioului Syrinx?
Aproape că ne-am făcut un crez în a promova lucrările contemporane românești. Cred că în sute și sute de concerte din miile pe care le-am susținut, am cântat lucrările lui Liviu Dănceanu în special, Viorel Munteanu (Concertino). După ce am participat la Concursul de muzică de cameră de la Martigny, din Elveția, unde am obținut Premiul al III-lea, Concertino a fost reținută ca lucrare obligatorie pentru următoarele ediții, atât de bine a prins. Am cântat opusuri și de alți compozitori români la Festivalul din Scoția, de la Huddersfield: Șerban Nichifor, Cristian Misievici, toți cei care scriau pentru Trio Syrinx puteau fi liniștiți că lucrările lor, după ce le-am interpretat o dată, nu rămâneau într-un sertar, ci erau un fel de patrimoniu cultural pe care îl duceam unde puteam.

Cum au fost acestea primite de către public?
În general, muzica românească și cea contemporană este foarte bine primită de public și de critica de specialitate, pentru că sunt compozitori care au avut o importanță deosebită în dezvoltarea muzicii secolului al XX-lea în general, și mă refer la cei patru corifei: Anatol Vieru, Tiberiu Olah, Aurel Stroe, Ștefan Niculescu, recunoscuți pe plan mondial. Mă refer și la cei pe care ei i-au format: Dan Dediu, Liviu Dănceanu, tinerii afirmați după aceea. Peste tot unde am cântat, muzica contemporană românească a fost primită cu entuziasm și apreciere, asta pot să spun despre contactul cu publicul. Sunt și țări în care acest tip de muzică este mai „la ea acasă”, de exemplu la francezi și la nemți, acolo pătrunzi mai ușor și e un limbaj mai comun, să zicem. Italienii interpretează și ei muzică contemporană, niciun fel de problemă, dar au atâta istorie de la Monteverdi și până la Respighi, încât e mai greu, deși au, bineînțeles, compozitori cum sunt Donatoni sau Petrassi, care a fost președintele juriului când am obținut Premiul al II-lea la Concursul de la Ancona. El a avut cuvinte de laudă pentru trioul nostru.

Cum ați reușit să îmbinați activitatea din orchestră cu cea din Trio Syrinx?
Tocmai ăsta este un lucru care ne-a dat mai mare posibilitate să ne pregătim, și poate că timpul pe care noi l-am avut la dispoziție ca să studiem muzică de cameră a fost cheia, până la urmă, a atâtor succese pe plan internațional în competiții, pentru că întotdeauna am spus-o, eram instrumentiști poate buni, dar în niciun caz super-vedete. În concursurile acestea de muzică de cameră cred că s-a văzut mai mult unitatea și tot ceea ce însemna muncă în echipă. Asta am realizat-o prin foarte multe ore de lucru, la început combinând, așa cum spuneți dumneavoastră, activitatea în orchestră, pentru că în orchestră am fost angajați, și după ce terminam munca pentru ceea ce înseamnă responsabilitățile de acolo, ne întâlneam și lucram după-amiezile și dimineața înainte de repetiții. Pe măsură, însă, ce am reușit să avem și rezultate, asta după 1983-1984 (Anglia, Italia) maestrul Ovidiu Bălan – asta confirmă într-un fel ceea ce v-am spus la început, intuiția că dacă ne ducem spre Bacău s-ar putea să avem și sprijin din partea unei persoane care avea o viziune ceva mai largă decât alții – a înțeles că ar fi bine să ne întindă o mână de ajutor. Atunci ne-a trecut pe o schemă de autofinanțare, în Orchestra de cameră Tescana, care nu era plătită, deci practic noi trebuia să ne câștigăm salariile prin ceea ce munceam, nu ne plătea statul. Dar pentru noi asta a fost aur, în sensul că nu mai eram obligați să cântăm în orchestră, ci aveam activitate separată, cu toate că trebuia să câștigăm și bani, mai puțin ne interesa asta, pentru noi important era că aveam libertatea, aveam posibilitatea să ne organizăm timpul așa cum doream. Asta a funcționat până prin anul 1991, când, într-o oarecare măsură, pentru o bună perioadă de timp, 3-4 ani de zile, trioul a intrat în conservare, să zicem așa, pentru că oboistul a rămas cu familia în Spania, încercând să găsească o altă cale în viață. Pot să vă mai spun că începând din acea perioadă ne-am axat, în special flautistul Dorel Baicu și cu mine, asupra activității de impresariere, și am început să organizăm turnee artistice pentru mai toate orchestrele din țară, pentru câteva din străinătate. Una peste alta, cam în acești aproape 30 de ani cât am putut să lucrăm ca impresari am învățat ce înseamnă să fii întreprinzător, pentru că înainte era mai puțin posibil. Am organizat între 3000 și 4000 de concerte pentru vreo 40 de orchestre din România, Ucraina, Rusia, Moldova, Bulgaria etc.
După care, prin 1994, am reluat activitatea în trio cu Adrian Petrescu, prim oboist al Filarmonicii din București, acum dirijor, care mi-a fost coleg de bancă opt ani la Brașov, unde am studiat înainte de a urma Conservatorul la București. El mi-a spus „hai să cântăm împreună, nu e păcat că ați muncit atâta, câte ați realizat, și să le lăsați complet?” Practic, în 1989 am cam terminat activitatea de concursuri: eu aveam 33 de ani, ei aveau 30, se cam terminase cu media de vârstă pentru participare. Atunci am obținut Premiul Special al Concursului de la Tokyo, după care am avut turnee, participări la festivaluri, și atunci am zis „hai să cântăm împreună”. Pentru aproximativ 10 ani am continuat activitatea cu Adrian Petrescu.

Dorin Gliga s-a întors în țară din Spania, a devenit conferențiar la catedra de muzică de cameră a Universității Naționale de Muzică din București, membru al binecunoscutului ansamblu Archaeus condus de Liviu Dănceanu, și ulterior instrumentist în Orchestra Radio. Am continuat cu concerte, participări la festivaluri în țară și în străinătate – pentru că asta rămăsese, concursuri nu mai era cazul –, până când iar s-a produs un moment, eu zic benefic, în care Adrian Petrescu a început să se apropie de ceea ce înseamnă arta dirijatului și a dirijat tot mai des și mai bine. Dorin Gliga și-a amintit tot mai mult de anii în care am cântat împreună și ne-a spus: „iar e păcat ca voi să o răriți cu Syrinx pentru că Adrian are mai multă activitate cu dirijatul, nu vreți să cântăm împreună?” Și eu am răspuns: „cum să nu, doar așa am început”.

Am continuat cam din 2004 până anul trecut, când, după cum probabil știți, domnul Baicu a plecat dintre noi. Cam asta este istoria Trioului Syrinx. Vom mai avea la 22 mai un concert, nu sub titulatura Trioului Syrinx, ci un recital de muzică de cameră flaut, oboi, fagot, pe care noi l-am numit „Restituiri”, practic ultima prezență în această formulă, în care îl vom invita pe Cătălin Oprițoiu, care a fost foarte apropiat de Dorel Baicu, fiind băiatul profesorului său la Liceul de Muzică din București. Vom marca ziua în care Dorel Baicu ar fi împlinit 60 de ani (22 mai) prin aceste restituiri, sunt trei lucrări pe care noi n-am apucat să le mai cântăm, lucrări ale unor compozitori români și străini, care ne-au fost dedicate: Mihnea Brumariu, Felicia Dănceanu, compozitoare născută la Bacău, și Francesco Di Fiore. Aici se va pune, într-un fel, capăt prezenței noastre în această formulă. Ne gândim, bineînțeles, ce e posibil de făcut pentru a păstra atât memoria colegului nostru vie, dar și a acestei formații care a însemnat, zicem noi, ceva în istoria muzicii de cameră în România. Syrinx a fost singura formație de suflători din țara noastră care a câștigat vreodată un premiu internațional, iar noi n-am câștigat unul, ci șase. Deci, activitatea de pionierat, cred că merită să nu fie uitată. În afara unei cărți pe care am de gând să o scriu despre activitatea noastră, pentru că sunt multe alte lucruri ce se pot spune, sacrificiile și toate peripețiile prin care ajungeam să participăm la un concurs, aproape că sunt de necrezut. Poate că o să organizăm și un concurs internațional de muzică de cameră pentru suflători, dat fiind că și nouă ne-a plăcut, și cam asta ne-am dorit întotdeauna, să avem un rezultat la câte un concurs internațional. În felul acesta, rămânând în memoria oamenilor și acest cuvânt, „syrinx”.

Ați putea realiza o succintă caracterizare a membrilor formației?
La un moment dat, Liviu Dănceanu, cu care am înființat în 1986 primul festival de muzică contemporană din România (am colaborat atunci și cu maestrul Ovidiu Bălan) ne-a caracterizat pe toți trei: Dorel Baicu – tehnică desăvârșită, impecabilă, deci greu de egalat de alt flautist. El avea o tehnică fantastică, și asta ne-a ajutat foarte mult în anumite concursuri, pentru că trebuia să ieși cu ceva în față. În afara faptului că, probabil, se vedea că lucrasem asupra intonației și a omogenității de sunet. S-ar putea ca, de acum înainte, anumite lucrări să rămână în sertar un oarecare timp, deoarece Dorel Baicu a rămas neegalat, spre exemplu, interpretând Concertino de Viorel Munteanu. Compozitorul l-a întrebat: „ce să scriu?”, „scrie orice, nu-ți face probleme”, și cam asta s-a compus. Tot în viziunea lui Liviu Dănceanu, Dorin Gliga avea o sonoritate și o frumusețe incredibilă a modului în care conducea fraza, el era de o muzicalitate deosebită. Pe mine m-a caracterizat prin factorul de echilibru, eu asiguram liantul între cei doi. Cred că, în esență, Liviu Dănceanu a avut dreptate. Asta nu era valabil numai în ceea ce însemna cântatul, era valabil și în ceea ce făceam în afara trioului. Dorel era cu ideile, cu „facem în stânga, în dreapta”, Gliga era cu „să vedem cum le…” și așa mai departe, eu eram cu concretizarea, cu armonizarea. Cam așa s-au desfășurat lucrurile între noi.

Cărui motiv se datoreză colaborarea atât de bună din trio?
Cred că ne întoarcem la greci: unitate în diversitate. Asta ne-a legat, până la urmă, pentru că noi am avut același țel, același gând. Mergeam împreună până „în pânzele albe”, dar eram extrem de diferiți, fiecare avea personalitatea lui. În foarte multe momente eram în dezacord, de multe ori ne certam, însă toate se rezolvau când aveam un plan, un gând să facem ceva. Acolo mergeam până la sacrificiul total, și mergeam împreună. Asta, și poate faptul că am pornit de la nimic, de la zero ca bază materială, mă refer la instrumente, la condiții. Am stat aici, în Bacău, o lună de zile cazați într-un apartament pe care ni l-a dat filarmonica, nici lumină nu era, și aveam un singur pat toți trei. Deci, când ajungi să împarți asemenea condiții și să ai, totuși, gânduri de viitor – ne imaginam că vom construi săli, că vom face festival, departe, foarte departe –, atunci aceste lucruri te unesc, și te unesc în momentele grele. Au fost destule astfel de momente, le voi povesti în carte. Pot să vă dau, în avanpremieră, un exemplu: să ajungem la primul concurs internațional, să plecăm din România, să ajungem în Anglia toți trei cu zece dolari în buzunar… Atât am avut, și am ajuns, am câștigat Premiul I! Am călătorit cu „ia-mă nene”, au fost tot felul de trăsnăi, am semnat hârtii că plătim după – lucruri pe care nu știu câți ar fi fost dispuși să le facă la momentul respectiv, dar le-am făcut! Toate astea, cum spuneam când vorbeam de patrimoniu, sunt tot ceea ce luăm cu noi, și bucuriile, și toate necazurile, și tot ce am realizat.

Trio Syrinx poate fi ascultat pe două cd-uri. Primul, editat în 2017 la aniversarea a 35 de ani de la înființarea formației, cuprinde lucrări Pierre Prowo și Joseph Haydn (înregistrările originale datează din perioada 1986-1989).
Al doilea cd a fost lansat la 17 septembrie 2018, fiind tot o producție Electrecord. Imprimările editate într-o primă ediție pe vinil (1986) cuprind lucrări românești: Florilegiu de Liviu Dănceanu, Sincronie de Ștefan Niculescu și Concertino pentru un trio de suflători de Viorel Munteanu. În ediția pe cd a fost adăugată lucrarea Șapte intersecții ale unui sentiment cu un anotimp de Cristian Misievici, compusă în 1987, interpretată în primă audiție la Iași de Trio Syrinx la 26 mai 1988.
Interpretarea Trioului Syrinx se remarcă printr-un sunet cald, limpede, bogat în culori, dar în același timp consistent. Precizia ritmică este o altă caracteristică a formației, care ajunge la o sonoritate omogenă din punct de vedere timbral.
Această formație camerală a putut fi urmărită începând din 1992 în emisiunile și programele posturilor TVR Iași și TVR3. În anul anul 2006, când s-au împlinit 50 de ani de la înființarea filarmonicii „Mihail Jora” din Bacău, recitalul Trioului Syrinx, cuprinzând o parte din lucrările existente pe discuri, a fost transmis integral în emisiunile acestor posturi.
Syrinx rămâne un nume de referință al artei interpretative muzicale camerale europene.

Paula Vraciu, anul IV, muzicologie
Îndrumător prof. univ. dr. asociat Alex Vasiliu