Ne aflăm la aproape trei secole de la nașterea lui Wolfgang Amadeus Mozart, însă figura lui este mai prezentă în universul muzical contemporan decât în cel al epocii sale, pentru că astăzi valorile îi sunt pe deplin recunoscute. Creația, impresionantă cantitativ, dar mai ales calitativ, este deasupra oricărei tendințe sau mode muzicale, întruchiparea ideală a expresiei „clasicul nu se demodează niciodată”.
Numele răsunător al lui Mozart a fost subiect pentru un număr uriaș de scrieri, volume, studii, producții cinematografice, concerte etc. Avem la dispoziție surse nenumărate pentru a afla detalii profesionale și personale, însă, firește, una dintre cele mai prețioase și autentice căi de cunoaștere este prin cercetarea corespondenței. Publicat în varianta românească de editura Humanitas, în traducerea lui Cristian Ghenea, volumul Mozart, Scrisori oferă prilejul muzicologilor, muzicienilor, melomanilor, tuturor pasionaților de muzică – pentru că ediția reprezintă exclusiv o colecție de scrisori ce pot fi citite și savurate și de cei neavizați în muzică – să îl cunoască pe Mozart fără filtru, din perspectiva umană mai mult decât din cea muzicală, în fiecare ipostază a vieții. Prin lectura acestei cărți, cititorul va descoperi o altă fațetă a vieții muzicianului, mai rar prezentată în volumele de specialitate; compromisuri, suferințe, neajunsuri, eforturi, toate tratate cu seninătate, ironie, optimism, mai presus de toate, cu onoare și demnitate.
Cercetând recent o parte din corespondența altui compozitor, Claude Debussy, născut la mai bine de un secol după Mozart, îmi este la îndemână să remarc diferențe notabile între particularitățile stilului de a scrie ale fiecăruia, din care le sunt mai bine înțelese valorile, trăsăturile, principiile. Le-am savurat cu plăcere corespondențele, pentru că, deși foarte diferite, ambele mi-au oferit șansa de a descoperi detalii surprinzătoare legate de personalitatea lor, de latura umană, de gândire și crezuri. Mi-a plăcut să îl cunosc pe îndrăznețul Debussy, direct, sincer, vehement, impulsiv de multe ori, cu un umor subtil și aluzii ironice istețe, dar la fel de mult m-au încântat dovezile onestității lui Mozart, fire deosebit de corectă, sinceră, un om spiritual, un bărbat demn, cu un umor fin, natural, întotdeauna în măsura și la momentul potrivit.
Volumul se deschide cu o serie de scrisori semnate de tatăl Leopold Mozart, muzician la curtea de la Salzburg, care ni-l descrie pe micul Wolferl (așa cum obișnuia să îl alinte), subliniindu-i însușirile de „copil minune”. „Se află la gravat acum 4 sonate ale dlui Wolfgang Mozart. Închipuiți-vă zarva pe care-o vor face în lume când se va scrie în titlu că sunt opera unui copil de 7 ani. Unii, neîncrezători, după cum s-a și întâmplat, n-au decât să facă o probă. Atunci un ipochimen va mâzgăli un menuet sau ceva asemănător, iar băiețașul (fără să atingă pianul) va pune dedesubt basul cifrat și, dacă va voi, și vioara a 2-a.”[1] Când tatăl își lăuda (pe bună dreptate) fiul în acest fel, Mozart avea numai 8 ani. Pe lângă talentul impresionant, copilul se remarca prin carismă, curaj, o îndrăzneală care îi cucerea pe toți. Iată ce spunea Leopold Mozart în 1762: „Wolferl a sărit în poala Împărătesei, a luat-o de gât și a sărutat-o zdravăn.”[2]
Corespondența lui Mozart este o colecție de sentimente, de stări, redate cu onestitate, fără ajustări, exact așa cum au fost ele trăite. Scrisorile sunt scrise cu sinceritate, cu deschidere, fără rețineri și fără înțelesuri ascunse, cu eleganță și demnitate. Se pare că Mozart vorbea mult, nu era deloc introvertit, dacă pe vremea aceea, când scrisorile necesitau un interval considerabil de timp pentru a fi redactate, nu se sfia să scrie pagini în care își povestea viața de zi cu zi, activitatea muzicală, relațiile de prietenie sau sentimentele. „Dar nu m-aș fi purtat atât de păcătos dacă așa-numita Lisel, conducătoarea complotului, nu m-ar fi îndemnat și ațâțat atâta. Trebuie să recunosc că asta îmi făcea mare plăcere! Recunosc din toată inima toate păcatele și toate rătăcirile mele și, în speranța că va trebui să le mărturisesc mai des, îmi propun cu fermitate să-mi perfecționez din ce în ce mai mult viața păcătoasă pe care am început s-o duc. Pentru asta cer sfânta dezlegare, dacă s-ar putea obține ușor; dacă nu, nici nu-mi pasă, căci jocul va continua oricum.”[3], îi scria Mozart tatălui său în 1777, în timp ce locuia la Mannheim, dovedindu-și onestitatea, simțul umorului, entuziasmul ușor naiv în fața micilor bucurii ale vieții. Era foarte devotat familiei și apropiaților, dovadă fiind relația strânsă cu mama, pe care a luat-o cu el în călătorii, a vegheat-o până în ultimul ei moment. Din corespondența cu tatăl, informat permanent în legătură cu viața personală și activitatea muzicală, aflăm că îi cerea mereu sfaturile, îndemnurile. La fel de devotat i-a fost surorii, continuând să grijă de ea după ce a plecat din Salzburg, prin cadouri prețioase și scrisori nostime, dar foarte afectuoase: „Scrie-mi și nu mai fi atât de leneșă. Altfel ai să primești de la mine câteva bastoane. Ce plăcere! Am să-ți sparg capul!”[4] Maturitatea nu i-a știrbit umorul, dar l-a cizelat, replicile lui rafinate dovedind înțelepciunea acumulată din primii ani ai tinereții, petrecuți în străinătate, înconjurat de oameni mai mult sau mai puțin binevoitori: „… Pentru popularitate nu-ți face griji. În opera mea există muzică pentru tot soiul de oameni, cu excepția măgarilor.”[5]
Înzestrat cu trăsături extraordinare, atât în plan profesional, cât și uman, Mozart era, pe deasupra, un om foarte modest. Conștient de importanța publicului în fața reușitei sale, cunoștea foarte bine arta diplomației, avea atitudinea unui om educat și calculat, dar nu cădea niciodată pradă umilinței, păstrându-și demnitatea în situațiile cele mai dificile. Iată o replică citată dintr-o scrisoare adresată tatălui, în 1781, în care evoca discuția cu o persoană oficială: „Între altele, m-a mai întrebat dacă nu cred că și el este uneori nevoit să înghită vorbe rele. Am dat din umeri și i-am spus: – Aveți motivele dvs. să le suportați, iar eu am motivele mele să nu le suport.”[6] Despre cât de important este publicul pentru împlinirea lui profesională, Mozart spunea: „Dați-mi cel mai bun pian din Europa, dar cu ascultători care nu pricep nimic sau nu vor să priceapă nimic, cu ascultători care nu simt împreună cu mine ceea ce ce cânt, și voi pierde orice dispoziție de a cânta…” [7]
Seria impresionantă de lucrări semnate de Mozart este un fenomen inexplicabil, raportat la dispariția lui timpurie. Trebuie să ținem seama că o mare parte din compoziții a fost rezultatul unor comenzi, ceea ce, se înțelege, ar fi putut influența în mod firesc nivelul calității sau expresivității lor. Totuși, calitatea însoțește cantitatea, ambele realizate cu o mare eficiență. Se cunoaște despre Mozart că avea capacitatea de a compune lucrări mari într-un timp foarte scurt, iar în situații limită putea compune instantaneu pentru toate instrumentele. Iată un fragment dintr-o scrisoare adresată tatălui, în care ne dezvăluie tehnica de compoziție atunci când timpul nu era suficient: „Astăzi am dat – căci scriu la ora 11 noaptea – un concert. S-au prezentat trei piese de ale mele; noi, bineînțeles, un rondo la un concert pentru Brunetti, o sonată cu acompaniament de vioară pentru mine (pe care am compus-o noaptea trecută între orele 11 și 12, și, ca să pot termina, am scris numai acompaniamentul pentru Brunetti, iar partea mea am păstrat-o în memorie) și un rondo pentru Ceccarelli, pe care a trebuit să-l repete.”[8]
Evocarea căsniciei cu Constanze Weber este un adevărat deliciu pentru cititor. Am luat parte la primele manifestări ale dragostei, însușirea curajoasă a sentimentelor și destăinuirea lor, lupta pentru împlinirea relației și căsătoria, din care s-au păstrat scrisorile deloc sfioase de amor. Mozart și-a dorit ca relația lor să se dezvolte pe principii sănătoase, iubire, respect și sinceritate, motiv pentru care și-a dorit ca logodnica să fie acceptată, iubită de familie. Un fragment dintr-o scrisoare trimisă surorii lui atestă grija față de soție, dorința împlinirii familiale: „Iubita mea Constanze și-a făcut în sfârșit curaj să urmeze îndemnul inimii sale bune; și anume să-ți scrie, iubita mea soră. Deci dacă vrei (și de fapt o doresc, pentru a citi plăcerea pe fruntea acestei ființe bune) s-o onorezi cu un răspuns, te rog să-i incluzi scrisoarea ta într-a mea. O scriu numai din grijă, ca să știi, căci mama și surorile ei nu știu că ți-a scris.”[9]
Relația de dragoste cu Constanze s-a terminat prematur, fiindcă Mozart s-a stins la vârsta de 35 de ani. Ultima scrisoare, cu destinatar cunoscut, s-a încheiat cu gândul la celebrul Recviem, care a rămas, împotriva voinței lui, neterminat: „Am ajuns la capăt înainte de a mă fi bucurat de talentul meu. Viața a fost totuși frumoasă, cariera a început sub auspicii atât de fericite. Dar nu poți să-ți schimbi soarta. Nimeni nu-și fixează singur numărul zilelor. Trebuie să te resemnezi, se va întâmpla așa cum îi place providenței. Închei. Am în față Recviemul pe care n-am voie să-l las neterminat.” [10] Ultimele clipe ale vieții l-au găsit compunând, după cum a povestit ulterior cumnata sa: „Ultimul semn de viață a fost când a încercat să exprime din gură sunetul tobelor, din Recviemul lui; și acum îl mai aud.” [11]
Mozart, Scrisori este, iată, nu numai o colecție de scrisori, ci un cumul de stări, de trăiri, povestea vieții trăitete din plin, chiar și în momentele de cumpănă. Este un portret neajustat, nealterat, sincer, ce dezvăluie trăsături nobile, ne face să îl îndrăgim și mai mult pe marele muzician. I-am gustat din plin umorul, i-am simțit dezamăgirea, i-am înțeles naivitatea pură și m-am bucurat de pagini îndrăgostite savuroase.
Ar fi imposibil și, în orice caz, inutil să încerc să cuprind în aceste câteva pagini o sinteză a volumului Mozart, Scrisori. Farmecul unei cărți constă tocmai în provocarea de a fi descoperită, citită și recitită. Pentru a-l cunoaște cu adevărat pe autorul Recviemului, Flautului fermecat, cititorii nu trebuie decât să aibă răgazul de a se bucura de paginile acestui volum, ce adună sub același titlu zecile de scrisori uitate în arhivele bibliotecilor, de care, până acum, nu ne-am putut bucura.
[1] Mozart. Scrisori, Traducere din germană de Cristian Ghenea, Humanitas București, 2021, p. 14.
[2] Idem, p. 13.
[3] Idem, p. 37.
[4] Idem, p. 21.
[5] Idem, p. 102.
[6] Idem, p. 133.
[7] Idem, p. 58.
[8] Idem, p. 113.
[9] Idem, p. 183.
[10] Idem, p. 282.
[11] Idem, p. 287.
Alina Spataru, Master anul II, Muzicologie
Coordonator: prof. dr. Alex Vasiliu
