Destinul unui muzician…

Destinul unei epoci…

– Oameni și muzică la Iași, în perioada postbelică –

Ideea de a scrie astăzi o carte despre istorie, indiferent de perioada supusă atenției, implică, în egală măsură, asumarea unui demers provocator și complex. Dincolo de parcurgerea binecunoscutului traseu, ce presupune documentarea asupra subiectului, descoperirea, selecția, compararea, sistematizarea surselor acreditate științific, autorul este obligat să se confrunte cu documentul, cu mărturiile unor protagoniști ai epocii respective, în scopul de a oferi receptorului o imagine cât mai apropiată de adevărul istoric. Mai mult, în procesul actual de interpretare a fenomenelor din trecutul mai apropiat sau îndepărtat, devine esențială conștientizarea capacității diferite de asimilare a ideilor din partea unui cititor. Agasat de frazeologia unor semnatari din alte epoci, care din dorința de a impresiona prin vastitatea materialului expus într-un stil emfatic, într-o aglomerare de informații neprelucrate, lectorul caută să descopere emoția ce transpare din conținut, maniera dinamică, inedită de expunere, psihologia ce a stat la baza cercetării în cauză, experiența autorului vis-à-vis de tematica abordată. Receptorul de astăzi este grăbit, selectiv, pretențios, și, dacă nu i se oferă soluția îndelung așteptată, dacă nu i se creează imediat acea stare pe care a imaginat-o în momentul când a deschis cartea, cu siguranță nu va ajunge la ultima pagină. Pentru că, indiferent de seriozitatea conținutului, contează maniera de transmitere a acestuia, conform acelei cunoscute sistematizări asupra gradului de impact în urma lecturii. Există mai multe tipuri de cărți: cele pe care le răsfoiești, cele din care îți extragi idei folositoare pentru alte studii sau volume și, cele care se citesc pe nerăsuflate, încât simți nevoia să le memorezi…Este și cazul volumului intitulat sugestiv, Duet pe partitura timpului. Convorbiri cu Ioan Morna (Editura Muzicală, București, 2022), în care autorul, Alex Vasiliu, ne dezvăluie cu ajutorul interlocutorului său, artistul Ioan Morna, amănunte din istoria Iașului muzical, începând din anul 1963, încă necunoscute. Și, dacă istoria postbelică a Iașului este prezentată prin intermediul unui muzician de cultura, de calibrul interpretului și profesorului Ioan Morna (1943-2019), provocat în rostirea amintirilor de un jurnalist, muzicolog, la rândul lui fin observator, dedicat activității artistice în decursul a numeroase decenii, cartea despre muzică și muzicieni devine un document. Cu adevărat, indiferent de genul publicistic cultivat, de perspectiva de abordare (jurnalist radio-TV, critic muzical în presa scrisă, muzicolog, profesor dr.) și, mai ales, de tratare a unor subiecte unice pe parcursul unor volume integrate celor două coordonate ale preocupărilor sale – artiștii de ieri și de astăzi din sfera academică (Dialoguri neprotocolare, Editura Cronica, Iași, 2005; Muzicologia și jurnalismul. Prezenţa muzicii clasice în media românească de după 1989, Editura Artes, Universitatea de Arte „George Enescu”, Iaşi, 2007); sau muzicienii de jazz (Creația lui Richard Oschanitzky. Trăsături stilistice, Editura Muzicală, 2012; Jazz în România – Jazz românesc. Vol. I: Jancy Kőrőszy, Artes, 2014) -, Alex Vasiliu s-a remarcat prin aducerea în fața publicului a documentelor, a mărturiilor unor participanți activi în acțiunea de reconstituire a istoriei, așa cum a fost.

De data aceasta, personajul-cheie al istoriei muzicii postbelice ieșene este Ioan Morna, profesor la Colegiul Național de Arte Octav Băncilă (1965-2001), la Conservator (1968-2005), instituții în care a predat timp de 4 decenii, violonist, șef de partidă la vioara a II-a în Filarmonica Moldova, personalitate cu totul specială în context artistic local și național, din a cărui cultură și memorie prodigioase  ne familiarizăm cu ambianța efervescentă a Iașului din a doua jumătate a secolului XX, cu realizările, cu eforturile domniei sale și ale contemporanilor, interpreți, profesori, manageri de instituții. Muzicianul-personaj contribuie astfel la reconstituirea unei etape a istoriei, deși dificilă din punct de vedere politic, dezvăluită însă din perspectiva sublimată a artistului superior, ce a depășit vicisitudinile și s-a centrat pe ideile de autoperfecționare artistică sau didactică. O evocare sensibilă, prin rostiri încărcate de miez, uneori cu tentă nostalgică, alteori umoristică, însă de fiecare dată impregnate de o spiritualitate adâncă, de conștiința profundă a omului ales, înzestrat cu talentul cuvântului și al faptei, dar, mai ales capabil să transmită din tainele acumulate în decursul unei existențe demne de invidiat. Și, pentru că în redarea duetului pe partitura timpului, personajul-cheie al cărții, interpretul violonist Ioan Morna este însoțit de interpretul cuvântului, Alex Vasiliu, a cărui formidabilă experiență în domeniul publicistic presupune abordarea novatoare a genurilor, nu ne surprinde concepția inedită a volumului, ce depășește sfera unor convorbiri tradiționale, prin întrepătrunderea dintre paginile de memorialistică, portret, cronică.

Interesant este că abordarea creativă a colocviului se reflectă în structura volumului (Cuvânt înainte, Începuturi întârziate, Profesorii și colegii din Conservatorul ieșean, Experiențe și succese în Cvartetul Moldova, Am intrat în noua orchestră a Filarmonicii, în era Ion Baciu, Orchestra de cameră a Filarmonicii la Bayreuth, Mari interpreți români și străini în turneu la Iași, George Vintilă, Impresii despre violoniști, Mari dirijori la Filarmonica din Iași, O politică nefastă – frământări și suferințe, Activitatea pedagogică), prin corelarea unor momente ce recompun personalitatea artistului Ioan Morna, cu episoade din activitatea muzicienilor, a instituțiilor de profil, astfel că la final, lectorul are sentimentul unei fericite suprapuneri dintre omul și spațiul muzical postbelic ieșean. În mod evident, o carte ce reconstituie istoria unei epoci pe baza rememorărilor de ordin efectiv ale unui artist, determină o altfel de abordare și analiză. Bunăoară, dacă în secțiunea dedicată Începuturilor întârziate empatizăm cu suferința artistului, fiul unui preot greco-catolic, marcat de anii întristați ai copilăriei, când tatăl, care oficia în Sălaj, la Valcăul de Jos, lângă Șimleul Silvaniei din 1942 până în 1948 (p. 10), a fost încarcerat de două ori, în perioada în care se ținea foarte mult cont de originea socială (p. 10), impresionant devine capitolul O politică nefastă – frământări și suferințe, în care ne confruntăm efectiv cu realitatea cutremurătoare a regimului comunist, ce a permis nu numai școlarizarea întârziată a membrilor din familia profesorului Ioan Morna, ci, mai mult, disperarea unei mame singure, rămasă acasă, să întrețină patru copii, în absența oricărui venit. Înțelegem astfel motivul ce l-a determinat pe tânărul muzician Ioan Morna să înceapă studiul viorii abia în clasa a VIII-a cu profesorul Eugen Simon la Școala Populară de Artă, continuat ulterior la Muzică de muzică din Satu Mare. Un centru deschis în perioada anilor 1946-1950, formării unei culturi muzicale demnă de luat în considerare, dacă ne raportăm la mărturisirile autorului despre concertele susținute de cele trei formații orchestrale (două ansambluri de copii și unul de adulți) cu programe ofertante, în realizarea cărora contribuiau dirijori școliți în instituții de prestigiu. Este menționat numele lui Alexandru Munteanu, discipol al lui Antonin Ciolan la Conservatorul din Cluj (p. 13), ce conducea orchestra simfonică Glinka, un muzician deosebit de pregătit profesional, care l-a susținut pe violonistul Morna, neezitând să-și manifeste generozitatea atunci când, la finalizarea studiilor acestuia în cadrul Conservatorului, l-a invitat să revină în orașul primilor ani de formare muzicală, de data aceasta în ipostază onorantă de solist, într-un concert-lecție – De la preclasicism la romantism (p. 13).

Și totuși, în ciuda intemperiilor epocii, a unui sistem politic terifiant, tânărul artist Ioan Morna continua să viseze la dezvoltarea studiilor de specialitate, la împlinirea vocației de violonist. Inspirat de ambianța culturală și muzicală istorică, prestigioasă a Iașului de odinioară, de personalitățile ce au contribuit uman și profesional la destinul atâtor generații, interpretul a ales în 1963 să susțină examenul de admitere la Conservatorul „George Enescu”, fiind repartizat la clasa distinsului profesor Gheorghe Sârbu, a cărui formare ca instrumentist se realizase dintr-o dublă direcție: Conservatorul din Chișinău, sub îndrumarea profesorului Mark Pester și Academia de Muzică și Artă Dramatică din București la clasa profesoarei Cecilia Nițulescu-Lupu (p. 23).De remarcat este că violonistul Morna rememorează câțiva dintre profesorii (Achim Stoia, George Pascu, George Rodi Foca), colegii de generație (violonistul Dragoș Cocora, violistul Gheorghe Haag), artiștii care i-au marcat existența (dirijorii Ion Baciu, Antonin Ciolan, Emanuel Elenescu, George Vintilă, Ludovic Bacs; violoniștii Ștefan Ruha, Ion Voicu, violonceliștii Vladimir Orlov, Radu Aldulescu; pianiștii Dan Grigore, Ștefan Gheorghiu), nu doar într-o succesiune convențională a numelor, așa cum suntem obișnuiți citind articolele  din dicționare sau lexicoane. Mai mult, creionează adevărate portrete muzicienilor supuși atenției, cu informații precise din punct de vedere istoric, stilistic, interpretativ, pe care le corelează în contextul epocii, al apartenenței culturale, sociale, al stilurilor de predare caracteristice unor instituții de învățământ artistic din țară sau din străinătate.

Dintre profesorii și colegii de la Conservatorul ieșean, unii s-au remarcat în evoluția activității interpretative a muzicianului Ioan Morna, contribuind la realizarea primelor experiențe și succese în Cvartetul Moldova. Bunăoară, în 1963, la îndemnul și sub atenta îndrumare a opțiunilor repertoriale din partea profesorului George Pascu, patru dintre studenții cei mai buni ai Conservatorului (Dragoș Cocora – vioara 1, Ioan Morna – vioara a doua, Gheorghe Haag – violă, Ștefan Virginaș – violoncel) s-au reunit într-o formație camerală ce și-a modificat componența pe parcurs (Dragoș Cocora și Ioan Morna au rămss membrii permanenți), susținând independent sau în stagiunea camerală a Filarmonicii, recitaluri și concerte în țară și în străinătate, interpretând lucrări clasice, romantice sau moderne, unele mai puțin cunoscute, altele în primă audiție. O informație inedită despre existența și practica interpretativă a unui ansamblu profesionist, a cărui activitate de nouă ani nu a rămas neobservată, mărturie fiind afișele, cronicile, imprimările de la Radio Iași sau Radio București. Chiar dacă în perioada comunistă aproape toate înregistrările s-au pierdut, rămân articolele entuziaste ale criticilor, ce au avut șansa de a participa la evenimentele artistice prilejuite de concertele camerale ale Cvartetului Moldova. Reținem comentariul lui Grigore Constantinescu (Cronica, noiembrie, 1971), despre calitatea repertoriului dar, mai ales, despre interpretarea de referință a unor opusuri emblematice în istoria genului, din nefericire, rareori abordate de formațiile profesioniste. După o agreabilă parcurgere a Cvartetului op. 14 de Mihail Andricu și înaintea înfățișării cu expresivă cursivitate a Quintetului cu clarinet de Brahms (în colaborare cu clarinetistul Vasile Dumitriu), Quartetul Moldova a oferit o interpretare semnificativă pentru actualul său nivel – Quartetul op. 6 de Bartók, pentru care merită cele mai călduroase aprecieri (p. 60).

Pe măsură ce lectorul avansează în lectura cărții, descoperă o nouă etapă fascinantă în cariera lui Ioan Morna, marcată de activitatea în ipostaza violonistului în noua orchestră a Filarmonicii, în era lui Ion Baciu. Deși este o altă perioadă deosebit de importantă din istoria muzicii postbelice ieșene, până în prezent, singurii autori, profesorul George Pascu și jurnalistul Alex Vasiliu i-au dedicat personalității maestrului Ion Baciu  cronici, articole, studii, capitole de carte. Un motiv suplimentar pentru cititorul pasionat de istoria vie a unei epoci, să recepteze cu maxim interes informațiile despre activitatea Filarmonicii Moldova sub conducerea lui Ion Baciu, din primul an (1968-1969), în care violonistul Ioan Morna a fost martorul împlinirilor unei orchestre de prestigiu cu realizări la Iași, Piatra-Neamț (pe parcursul celor 14 stagiuni ale Vacanțelor Muzicale), la București și în străinătate. Interpretul-personaj relatează despre repetițiile fascinante ale orchestrei ce și-a câștigat notorietatea datorită unui dirijor vizionar, care a avut curajul să-și asume angajarea într-o singură zi a 60 de studenți instrumentiști, pentru a da un nou suflu formației; despre bucuria neobosită unui mânuitor unic al baghetei, de a conduce permanent un ansamblu, cunoscând posibilitățile tehnic- expresive ale fiecărui instrumentist până la crearea acelei afinități profesionale cu propria orchestră (p. 89); despre răbdarea și tenacitatea maestrului în a obține o calitate unică a sunetului, potrivită opusului abordat (aspect îndelung dezbătut și prin aducerea în atenție a deosebirii dintre un ansamblu de filarmonică și o orchestră Radio, ultima amintită fiind mult mai solicitată datorită multiplelor imprimări, p. 90); despre stilurile (postromantic, impresionist) sau lucrările preferate (Simfoniile Manfred, Patetica de Ceaikovski; Simfonia a II-a, Simfonia a III-a, uvertura Academica de Brahms, poemele simfonice Moarte și transfigurație, Till Eulenspiegel de Richard Strauss, Suita a II-a Daphnis şi Chloé de Ravel, Nocturnele de Debussy, Suitele, Uvertura de concert, Rapsodiile, punctul culminant edificându-se prin realizarea unor discuri document cu Simfonia a II-a, opera Oedip de George Enescu; despre respectul muzicii celui din vecinătate, odată cu promovarea creatorilor ieșeni contemporani (Achim Stoia, Vasile Spătărelu, Anton Zeman, Sabin Păutza, Viorel Munteanu, p. 91). Ce reținem din aceste pagini emoționante, în care interpretul Ioan Morna descrie cu sensibilitatea unui literat, cu știința unui muzicolog legenda orchestrei condusă de un magician al baghetei? Un fenomen al muzicii postbelice la Iași, perceput din interior, detaliat de violonistul studios într-o continuă perfecționare, și receptat din exterior de artistul cu valențe ale istoricului analist, documentat, înzestrat cu o memorie uimitoare, capabilă să  selecteze datele relevante ce asigură justețea unei comparații:… astăzi sunt mulţi instrumentişti tineri, talentaţi, practic este o altă orchestră a altei generaţii. Şi acum se face o selecţie severă la concursurile de angajare, însă datorită lipsei unui dirijor permanent, cu valenţe pedagogice, care să aibă timpul să lucreze, să finiseze, să creeze o conduită interpretativă…(p. 92).

Evocarea istoriei muzicii postbelice continuă, îndreptându-ne atenția către alt episod descoperit recent, despre Orchestra de cameră a Filarmonicii la Bayreuth (p. 93). Jurnalistul și criticul Alex Vasiliu, face o binevenită completare, semnalând că în anul 2019 s-a publicat la editura Ecou Transilvan volumul Bayreuth, oraș al festivalurilor. Prezențe românești, în care autorul, Gheorghe Mușat, a adus la lumină informații, documente, afișe, programe de concert care atestă… participarea formațiilor și Orchestrei de cameră din Iași dirijată de Ion Baciu la acest festival ( p. 94). Revenind la evocarea violonistului Ioan Morna, suntem provocați de alte informații inedite, legate de personalitatea muzicianului Erich Bergel, de origine ardelean, cu o carieră strălucită în străinătate. Ca dirijor al ansamblului orchestral extins de la Bayreuth, a susținut în 1976 un concert memorabil, ce a cuprins lucrări de anvergură: L’Ascension de Messiaen, Simfonia 94 concertantă pentru vioară, oboi, fagot, violoncel şi orchestră de Haydn şi Simfonia în re minor de César Franck (pp. 93-94).

Și totuși, Ioan Morna revine de fiecare dată la prima pasiune, modelul Ion Baciu, al cărui stil rămâne inconfundabil. În jurul lui se construiesc treptat comparații, fie cu Erich Bergel, ce avea o manieră degajată, nu lipsită de umor, apreciată de public, dar mai ales cu Emil Simon, conducătorul Orchestrei Filarmonicii din Cluj-Napoca, un foarte bun profesionist, care avea știința dirijatului, însă îi lipsea magia pe care o răspândea Ion Baciu (pp. 95-96).

Dacă orchestra Filarmonicii Moldova susținea concerte de succes la Cluj, București sau în străinătate, aceste invitații se datorau în primul rând calității ansamblului care își câștigase în timp, sub conducerea maestrului Baciu sau a altor dirijori importanți, o personalitate puternic individualizată, un prestigiu demn de invidiat de alte alcătuiri instrumentale identice și, totodată, constituia o provocare pentru marii interpreți din România sau din afara ei, să concerteze la Iași. Un capitol esențial pentru interpretul, muzicologul sau melomanul de astăzi,  căruia i se creează posibilitatea să înțeleagă importanța acordată pregătirii muzicale temeinice a soliștilor de odinioară, preferințele stilistice, repertoriale, concepțiile lor interpretative diferențiate, natura emoțiilor constructive ale acestora, în relație cu orchestra ieșeană de un înalt nivel artistic dar, mai ales cu publicul elevat, obișnuit cu audiții de performanță. Sunt doar câteva dintre ideile acestui periplu incitant din episodul dedicat soliștilor de pretutindeni veniți în turneu la Iași, ce capătă profunzime, pe de o parte, prin intermediul evocărilor muzicianului Ioan Morna, în cadrul perspectivelor comparative asupra manierelor interpretative ale unor soliști (Vladimir Orlov, un violoncelist rafinat, era un pic mai reţinut, poate introvertit, în comparație cu Radu Aldulescu, mai sonor, dăruia totul, p. 102); asupra redării stilistice subiective a repertoriului (pianistul Dmitri Bașkirov cânta cu tendințe romantice chiar în concertele de Beethoven, p. 104); iar pe de altă parte, jurnalistului  Alex Vasiliu, care a urmărit activitatea interpreților aflați pe scena de concert a Iașului în diferite etape ale carierei lor artistice, realizând cronici, interviuri, portrete, emisiuni radio-tv, oferind astfel cititorilor sau ascultătorilor imagini argumentate asupra unor artiști diferiți.

Altă personalitate ce a contribuit la dezvoltarea vieții muzicale ieșene din multiple direcții (dirijor permanent al Filarmonicii Moldova din 1959 până în 1986; director al aceleiași instituții până în 1968; profesor de muzică de cameră și orchestră la Liceul de Arte Octav Băncilă, profesor la clasa de orchestră a Conservatorului George Enescu), a fost George Vintilă. Din formarea (a studiat dirijatul la Conservatorul ieșean cu Antonin Ciolan) și perfecționarea lui muzicală (a absolvit Conservatorul Piotr Ilici Ceaikovski, fiind coleg de generație cu muzicieni valoroși din școala rusă precum Ghenadi Rojdestvensky, Igor Oistrach, Evgheni Svetlanov), reținem complexitatea opțiunilor repertoriale unde muzica rusă (opusuri semnate de Korsakov, Borodin, Mussorgski, Glinka, Șostakovici) era promovată (consecință firească și a ideologiei comuniste) dar, mai ales, creația românească (Rapsodiile, Suita I, Simfonia I de George Enescu). O perioadă care, în ciuda politicii nefavorabile, este receptată prin efervescența unei activități muzicale interpretative trepidante. Muzicianul Ioan Morna, personajul-liant dintre postbelic și contemporan, readuce în atenție nume ale unor soliști ce au susținut concerte (violoniştii Ion Voicu, Ştefan Ruha, Mihai Constantinescu, Frank Peter Zimmermann, violonceliştii Radu Aldulescu şi Vladimir Orlov, pianiştii Alexandru Demetriad, Silvia Şerbescu, Valentin Gheorghiu, Dan Grigore, p. 108); dar în special, semnalează importanța profesorului George Pascu în formarea gustului muzical al publicului, prin prezentările realizate cu ocazia celor două concerte susținute vineri seara și duminica dimineață (concert educativ, p. 112). O informație inedită, ce ne determină să medităm la generația entuziastă a muzicienilor care s-au implicat enorm în cultura postbelică, depășind impedimentele de natură ideologică sau financiară. Cu atât mai semnificativ devine rolul interpretului Ioan Morna, deoarece reprezintă unul dintre simbolurile generației de aur, artistul călăuzitor prin meandrele unei istorii ce gravitează, invariabil, în jurul punctului de forță, a temei generatoare: Ion Baciu. O idee esențială, în dezvoltarea căreia se adaugă și comparația cu alt dirijor de forță al Filarmonicii Moldova în perioada 1992-1996, Alexandru Lăscae, care deși avea un temperament viguros, era un dirijor foarte precis, mai „matematic” decât Baciu, Simfonia a II-a de Enescu, nu a realizat-o nimeni aşa cum a reuşit maestrul. Imprimarea directă din Festivalul „Enescu” dezvăluie o mare muzicalitate a orchestrei (p. 124). Dacă maestrul a rămas în conștiința interpretului Ioan Morna, continuă și astăzi să provoace interesul unui spirit ales, Alex Vasiliu, muzicologul sensibil, atent, informat,  îndelung stăruitor în promovarea culturii, chiar mai mult, în redarea impresiilor cu ajutorul unui vocabular poetic, încărcat de substanța expresiilor literare, revelatoare în corespondența rafinată cu percepția vizual-sonoră a artistului. Iată maniera elevată de întrepătrundere a profunzimii ideilor cu muzicalitatea textului, prin care Alex Vasiliu îl caracterizează pe dirijorul Ion Baciu: …studentul, discipolul lui Constantin Silvestri, cred că avea capacitatea, harul de a crea atmosferă. Să luăm ca exemplu Preludiul şi moartea Isoldei de Wagner, cântat la Ateneul din Bucureşti în 1969. Dacă urmăreşti înregistrarea video, poţi fi influenţat ca impresie muzicală de chipul lui, atent la orchestră dar transfigurat, poţi fi impresionat de mâinile cu o gestică dirijorală unduioasă, de parcă trasa un contur, şi chiar modela cu fineţe fraza melodică, sau de mişcările ample, vibrante. Aveai iluzia optică a frazei ca o fiinţă care se năştea în durere chiar atunci! (p.118)

Fără îndoială că autorul convorbirilor cu Ioan Morna urmărește să argumenteze din aproape în aproape premiza de la care a pornit: dezvăluirea personalității violonistului în corelație cu evenimentele artistice din epoca postbelică, în care succesiunea interpreților dirijori sau instrumentiști, a asigurat dinamica evolutivă a vieții muzicale. Un episod deosebit, cu rezonanțe în plan afectiv și profesional, este dedicat impresiilor despre violoniști (p. 125), din lectura căruia suntem impresionați de portretul dedicat omului și artistului Ștefan Ruha, un talent natural, o forţă artistică înnăscută, cu calităţi violonistice excepţionale, un temperament viguros (127), muzician comentat comparativ cu alt solist din aceeași generație, însă deosebit temperamental, Ion Voicu. În finalul capitolului parcurgem un comentariu extins despre interpreți din diferite etape (David Oistrah, Mihai Constantinescu, Florin Ionescu-Galați, Gabriel Croitoru, Remus Azoiței, Dan Claudiu Vornicelu), care s-au impus prin modalități particulare de abordare a repertoriilor romantice sau moderne.

În aceeași manieră, de argumentare a importanței unor dirijori, pe care violonistul Ioan Morna i-a cunoscut în ipostază de instrumentist în orchestra Filarmonicii, se derulează următorul capitol, ce ne luminează detalia diferite personalități: Valery Gherghiev, ale cărui realizări sunt simfoniile de Șostakovici (p. 148); Daniel Oren, care în materie de operă este puternic de tot, este nemaipomenit (p. 150); Emanuel Elenescu, dinamic, precis ritmic lucra ca un ceasornic (p. 151); Cristian Mandeal, foarte pretențios, influențat de școala lui Herbert von Karajan (p. 153); Horia Andreescu, o prezență deosebit de vie, un mare talent (p. 153); Camil Marinescu, extrem de amănunțit (p. 154), a realizat aproape integral simfoniile de Gustav Mahler; Ludovic Bacs (specialist în muzica barocă); Gheorghe Victor Dumănescu (pasionat de repertoriul scenic). Sunt evocați și alți dirijori, din mai multe generații: Lawrence Foster, Roberto Benzi, Ilarion Ionescu Galați, Remus Georgescu, Paul Popescu, Gheorghe Costin, Alexandru Lăscae, Ovidiu Bălan, Cristian Oroșanu.

Dacă în episoadele anterioare, partenerul de dialog Alex Vasiliu s-a preocupat de conturarea portretului celui care a fost interpretul, șeful partidei la vioara a II-a în orchestra Filarmonicii Moldova, Ioan Morna, în relație cu viața muzicală ieșeană postbelică, în finalul volumului atenția sa se îndreaptă către activitatea pedagogică (p. 176) a mentorului atâtor generații de elevi ai Colegiului Național de Arte Octav Băncilă sau studenți ai Universității Naționale de Arte George Enescu. Cum a început această carieră îndelungată de patru decenii (1965-2005) în ambele instituții de învățământ, în care Ioan Morna și-a împlinit cu succes vocația de pedagog? În anul al III-lea, în 1965, profesorul meu de vioară, domnul Sârbu, a avut idea de a ne angaja pe noi, câțiva studenți, ca profesori suplinitori, plata cu ora, la Liceul de Artă Octav Băncilă. Pot să-i enumăr pe Cocora Ionel Dragoș, pe Albricht Horst, pe Haag Gheorghe (p. 176). Astfel a debutat activitatea lui de pedagog al viorii, al cărui stil de predare a fost marcat fie de profesorii pe care i-a avut la clasă (Eugen Simon, Gheorghe Sârbu), fie de mentori instrumentiști, ce proveneau din diferite școli de interpretare violonistică, apartenente mai multor culturi (Jenö Hubay, Leopold Auer, Leonid Popovici). Din tainele acumulate, a dăruit și celorlalți muzicieni în formare, contribuind la îndrumarea a numeroși tineri violoniști din mai multe generații de elevi sau studenți de la ambele instituții (Doru Cepreagă, Mariana Onofrei Crișan, Doina Iaromenco, Dorel Chiruță, Cristian Bărbuș, Ion Ilie, Vlad Hrubaru, Alina Tudorache, Adrian Berescu, Adriana Anania, Mariana Chiroșcă, Cosmin Fidileș, Cătălin Desagă, Cristina Alecu, Ciprian Filimon, Melinda Bereș, Alina Chivu, etc.). Astăzi, mulți dintre aceștia sunt soliști, instrumentiști angajați în Filarmonici, Teatre de Operă, cadre didactice în diferite instituții de învățământ din țară sau din străinătate, amintindu-și cu drag și nostalgie de profesorul dedicat, ce le-a influențat devenirea ca muzicieni de succes.

În plan familial s-a bucurat de aprecierea, susținerea, înțelegerea soției, pianista și profesoara Codruța Morna, astfel că pasiunea de a studia, de a se perfecționa la acest instrument a transmis-o celor doi fii, Liviu și Mihai, care au îmbrățișat cariera de violoniști în ansambluri camerale sau orchestre simfonice.

Astăzi, când ne despart doar trei ani de la trecerea în neființă a celui ce a fost interpretul violonist în cvartetul Moldova, în orchestra Filarmoniciiși profesorul Ioan Morna, se cuvine să-i mulțumim pentru darurile oferite. Pornind de la calitățile sale excepționale, seriozitatea, cultul pentru muncă, respectul profesorilor, respectul valorii, indiferent unde o găsea, echilibrul judecăților de valoare, simțul relativității, bonomia,la notarea meticuloasă a observațiilor despre istoria Filarmonicii, din 1968până la receptarea lui ca posesor important de documente,(p. 6) ce aduc la lumină date necunoscute din istoria muzicii ieșene postbelice. Pe de altă parte, Ioan Morna a răspuns provocării de a conversa cu jurnalistul Alex Vasiliu pentru că a descoperit acele afinități de sensibilitate, de cultură literară și muzicală, acea atitudine obiectivă comună, de respect al istoriei, înseamnând reconstituirea unor etape cu ajutorul evocărilor atent documentate. Astfel că relația dintre om-artist-profesor-epocă, este continuu argumentată în cele 197 de pagini scrise admirabil de către Alex Vasiliu și partenerul său de convorbiri, Ioan Morna, într-un dinamism perpetuu al relatării, despre oameni talentați, ce au trudit în diferite instituții, pentru a ne încânta astăzi de miracolul istoriei muzicii postbelice la Iași.

Conf. univ. dr. Loredana Iațeșen