Există o tendinţă la nivel global de a prezenta publicului lucrări monumentale din istoria muzicii într-o formă care să reflecte lumea contemporană. Fundamentul acestor demersuri îl reprezintă dorinţa de a ieşi din tiparele obișnuite și de a oferi cu orice preț o nouă perspectivă, deseori supusă contradicțiilor în planul receptării. În ciuda acestei direcţii generale în care se îndreaptă fenomenul artistic, totuşi producțiile consacrate, în formele lor autentice de manifestare, provoacă încă interesul multor ascultători. În acest caz, se încearcă adoptarea unei poziţii intermediare. În numeroase concerte sunt interpretate lucrări din repertoriul contemporan dar nu lipsesc și cele clasice. Se organizează festivaluri de muzică contemporană dar totodată și festivaluri de muzica clasică. Există totuşi un risc ca această îmbinare dintre vechi și nou să nu aibă succes dacă modul în care sunt aduse împreună nu are o logică, un sens; provocând controverse în planul impactului, ca efect nedorit al unui experiment.

La începutul stagiunii 2022-2023 a Operei Naţionale Române din Iaşi, publicul a avut parte de reprezentări ale multor opere și balete într-o formă tradițională. Începând din luna ianuarie a acestui an, pe scena Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri” experimentele și-au găsit locul în montarea creațiilor de operă și balet.

Cel mai recent spectacol la care s-a experimentat intercalarea dintre vechi și nou a avut loc pe 26 februarie la opera „Bărbierul din Sevilla” de Gioachino Rossini, sub conducerea dirijorală a lui David Crescenzi. Regia lui Matteo Mazzoni a adus o viziune extravagantă asupra modului în care acţiunea unei opere poate fi transpusă într-un context contemporan.

Odată cu începutul spectacolului, intrăm în atmosfera Sevilliei în secolul al XVIII-lea, adică așa cum imaginau în 1816 compozitorul Gioachino Rossini și libretistul Cesare Sterbini, prin costume, interioare, decoruri etc. specifice. În tabloul al doilea din actul I, însă, totul s-a schimbat aproape în totalitate într-o manieră ce părea a fi fost o normalitate în desfăşurarea operei. În scena în care Rosina era singură în camera ei, gândindu-se la tânărul pe care l-a auzit cântând la fereastră, personajele își schimbă vestimentația de secol XVIII în cea de secol XXI. Apar în multe rânduri telefoane, televizoare și aparate de fotografiat, uneori chiar sunt adăugate replici precum „gooool!!” atunci când se înscrie în meciul difuzat pe televizor în planul secund sau „cine-i bre acolo?” în limba română, în momentul când în desfăşurarea acţiunii cineva bătea la uşă. În acelaşi tablou, în planul secund, în timp ce personajele Don Basilio și doctorul plănuiau cum să ponegrească reputaţia lui Almaviva în faţa Rosinei, doi tineri simulau actul sexual într-un mod foarte realist, timp în care erau fotografiaţi. Spre sfârşitul primului act, în scena în care personajele principale (Figaro, Almaviva și Rosina) cântau un adevărat pasaj de virtuozitate alături de orchestră, „poliţiştii” care ar fi trebuit să participe la acţiune, au fost înlocuiţi cu soldaţi de secol XXI , dispuşi într-o anumită formă pe segmentul de scenă care se rotea. În spatele acestora se difuzau cu rapiditate imagini cu fabrici, război, flori, oraşe, ş.a.

Dincolo de numeroasele elemente fanteziste ale regizorului, care au fost experimentate pe scena Teatrului, rămâne să medităm câte dintre ele și-au găsit loc în sensul general al operei și nu au transformat totul într-un haos și care anume nu au depășit limita eticii pe care majoritatea spectatorilor o au, având în vedere faptul că în sală se aflau în primul rând copii, în al doilea rând ascultători din alte domenii, ce au avut curiozitatea să participe în premieră la una dintre operele consacrate. Cine este în măsură să decidă ce este potrivit să apară pe scena teatrului, în ce condiţii, în ce abordare și, în final, să stabilească un echilibru cu privire la introducerea elementelor de contemporaneitate?

Ioan Nechita, anul I, Muzicologie

Coordonator Practică muzicologică: lect. univ. dr. Mihaela Balan