În această perioadă foarte bogată și densă în manifestări artistice, specifică lunii decembrie în general, am ales să asist la un eveniment inedit din programul deosebit de ofertant al stagiunii Universtății Naționale de Arte „George Enescu” din Iași: concertul simfonic organizat la finalul Masterclass-ului de Dirijat orchestră de către maestrul Dumitru Goia. Astfel, în seara zilei de 4 decembrie 2024, începând cu orele 18.00, în sala „Eduard Caudella” din Casa „Alecu Balș”, am avut ocazia să îi vedem pe studenții clasei de Dirijat (Estera Vetrogon, Marius Mădălin Munteanu, Luca Soreanu, Andrei Antal-Corbu, Samuel Istrate, Maria Munteanu) la pupitrul orchestrei alcătuite din colegii lor de la Facultatea de Interpretare. Programul a fost conceput în funcție de nivelul de pregătire al tinerilor dirijori și de experiența dobândită pe parcursul studiilor universitare. Astfel, primii patru au dirijat fiecare câte o mișcare din Simfonia nr. 49 în fa minor de Joseph Haydn, Samuel Istrate (masterand în anul II) a coordonat orchestra pe parcursul întregului Concert pentru vioară și orchestră în Re major de Ludwig van Beethoven, iar Maria Munteanu (anul III) a dirijat Valse-Fantaise de Mihail Glinka.

.

Simfonia nr. 49 în fa minor de J. Haydn a fost numită și Pasiunea sau Patima, cel mai probabil datorită caracterului sobru, solemn și intim. Aceste trăsături sunt date, în primul rând, de tonalitatea minoră, care predomină în părțile simfoniei, și de o anumită tensiune care se va rezolva abia în final. Este, de altfel, ultima dată când compozitorul folosește în simfoniile sale structura „sonatei da chiesa” după principiul lent-repede-lent-repede, regăsit în genul specific muzicii instrumentale din perioada Barocului. Într-o descriere generală, simfonia aceasta se caracterizează prin echilibru armonic, dinamică uniformă, evoluție gradată, orchestrație simplă, constituită din două oboaie, fagot, doi corni și partida cordofonelor.

Prima parte, dirijată de Estera Vetrogon, studentă în anul II, se caracterizează atât prin suspansul pe care compozitorul îl creează pentru a pregăti auditoriul pentru celelalte mișcări, cât și prin melodicitatea discursului, ce face trimitere către atmosfera din înalta societate. Incipitul, redus din punct de vedere dinamic și ritmic, stabilește tonalitatea: fa minor. Suspansul este generat prin utilizarea frecventă a pauzelor și prin repetarea acelorași motive ritmico-melodice de către orchestră. Toate acestea creează pe parcurs o tensiune ce urmează să fie rezolvată în părțile viitoare. Mișcările dirijorale ale Esterei se caracterizează prin precizie, calm și sensibilitate, ilustrând prin modul său de a coordona orchestra ideea că personalitatea umană se reflectă în artă.

În cea de-a doua parte, bagheta dirijorală a fost preluată de Marius Mădălin Munteanu. În această mișcare, tempo-ul este alert, viorile se evidențiază enunțând constant tema principală, însă lucrarea păstrează același echilibru timbral și armonic. Dinamica este graduală, spre deosebire de prima parte care a fost uniformă, relativ constantă. Momentele de tăcere a orchestrei, când doar viorile aveau intervenții în discurs, constituie o altă formă de a crea tensiune. Dialogul dintre cordofone și restul orchestrei amintește de principiile orchestrale ale Barocului din genul de concerto grosso, iar repetarea obsesivă a unui motiv ritmico-melodic la violoncel conturează, la un moment dat, un fundal izoritmic ce contribuie la întregirea discursului. Finalul este brusc, apăsat, în forte. Dirijorul a avut mișcări vioaie, ferme, identificând cu atenție principalele linii dirijorale.

Seara a devenit și mai încărcată de emoție în cea de-a treia parte a simfoniei lui Haydn, unde am asistat la un debut dirijoral. Luca Soreanu, student în anul I, a fost pentru prima dată în postura de a transmite mesajul compozitorului. Tempo-ul moderat i-a permis compozitorului să realizeze modulații mai frecvente, prin alternanța constantă între minor și major. Ritmul ternar, încadrat în măsura de 3/4, a conferit mișcării un caracter aproape dansant. Această parte aduce o rezolvare a tensiunilor acumulate în celelalte două mișcări. 

Ultima parte este și cea mai scurtă, revenind la un ritm binar, într-un tempo alert, conturând o atmosferă oarecum agitată, energică, dată de tensiunea specifică a acestei simfonii. Andrei Antal Corbu, student în anul II la specializarea dirijat orchestră, a dat dovadă de precizie, claritate în intenții și de un spirit dinamic.

Seara a continuat cu interpretarea de către orchestra UNAGE a Concertului pentru vioară și orchestră în Re major de Ludwig van Beethoven. Compus în 1806, acesta nu a fost inițial apreciat de publicul vremii, dar a trecut testul timpului prin caracterul liric și intim, devenind o lucrare fundamentală în repertoriul violoniștilor și al orchestrelor din întreaga lume.

Prima parte este caracterizată de alternarea dintre dinamica progresivă și bruscă, de secvențări și modulații frecvente, având numeroase pasaje de virtuozitate atât solistică, cât și orchestrală. Concertul ilustrează legătura dintre solist și orchestră, evidențiind construcția discursului prin dialogul mult mai activ dintre aceștia față de concertele clasice convenționale, prin tehnica întrebare-răspuns, oferind orchestrei un rol semnificativ față de ipostaza de acompaniament pentru solist. Uneori, chiar și între familiile de instrumente există un dialog vioi, ce conferă dinamism și cursivitate mișcării. Momentele de climax se pregătesc prin intrarea treptată a instrumentelor din fiecare partidă, iar solistul susține tensiunile până la rezolvarea lor tot de către orchestră. Se remarcă în mod repetat cornul francez. Partea a doua este mai succintă, mai puțin elaborată, cu un tempo așezat, reușind să intre în intimitatea gândirii beethoveniene. Partea a treia este un rondo strălucitor, în care sunt valorificate tehnici asemănătoare cu restul lucrării: secvențări, modulații, dialogul orchestră-solist. Ce este special în această parte se distinge în expunerea temei, pătrunsă de un spirit ludic, umoristic uneori, parcă impropriu viziunii riguroase și intime cu care ne-a obișnuit Beethoven. Repetarea ei, în momente neașteptate, în diferite intensități și chiar la diferite instrumente, are puterea de a menține atenția ascultătorilor.

Dirijorul Samuel Istrate și solistul Daniel Gherasim au reușit să redea solemnitatea specifică muzicii germane și expresivitatea gândirii beethoveniene, făcând sufletele spectatorilor din sală să vibreze.

În încheierea concertului a fost interpretat Valsul-Fantaisie al lui Mihail Glinka, considerat „părintele” culturii muzicale ruse. Valsul are o temă obsesivă, pe baza căreia compozitorul construiește, de fapt, o amplă lucrare. Este utilizat în mod repetat ceea ce marele dirijor și compozitor Leonard Bernstein numea Principiul 1-2-3. Caracterul melodios al temei o face ușor de reținut și de fredonat, iar pe tot parcursul lucrării, compozitorul o prelucrează tot mai intens până când, ajungând în final, o descompune în fragmente ce pot fi recunoscute printr-o audiție atentă. Mișcările dirijorale ale Mariei Munteanu se caracterizează prin vivacitate, o grație tipică mișcării de dans, precum și printr-o delicatețe specific feminină.

Seara s-a încheiat cu un ropot de aplauze adresat tuturor membrilor orchestrei, tinerilor dirijori, solistului și maestrului coordonator, care a organizat extraordinar de frumos concertul studenților săi. Așteptăm cu bucurie viitoarele lor concerte pentru a le urmări parcursul academic și conturarea unor cariere artistice cât mai reușite!

Cronică semnată de Andrei Ciurciun, anul I, Muzicologie

Prof. coordonatori: lect. univ. dr. Mihaela Balan și asist. univ. dr. Mihaela Rusu