“Netflix” va posta peste puțin timp nu mai puțin de 21 de filme în producția Studioului “Ghibli”[1], iar dacă vremea se răcește din ce în ce mai mult, momentul nu putea fi mai potrivit. Dar înainte să vă luați o pătură și să vă scufundați adânc într-una dintre cele mai grozave colecții cinematografice de animație din lume, v-ați pus întrebarea de ce filme precum My Neighbor Totoro, Spirited Away sau Howl’s Moving Castle sunt atât de speciale?…Pentru toate animațiile frumoase, poveștile pline de căldură și personajele captivante există un aspect poate mult mai atractiv: muzica lui Joe Hisaishi.
Supranumit ,,John Williams al Japoniei”, Joe Hisaishi (născut în 1950) este compozitorul și directorul muzical a peste 100 de producții cinematografice realizate din 1981 până în prezent. Este maestrul sunetelor magice din toate filmele de animație ale lui Hayao Miyazaki, excepție fiind The Castle of Cagliostro (debutul din 1979), care a precedat realizările din studiol „Ghibli” cu șase ani. Munca lui Mamoru Fujisawa (pe numele său real) a contribuit atât de mult la formarea imaginii de ansamblu, încât membrii studioului îi solicită compoziții în faza pre-producției, pentru modelarea regiei și scenografiei.
Povestea lui Hisaishi a început când micuțul Joe, în vârstă de numai 4 ani, a descoperit sunetul viorii la o școală de muzică din orașul natal, Nakano. Tot cam pe atunci avea să-și descopere pasiunea pentru film, urmărind într-un an nu mai puțin de 300 de producții împreună cu tatăl său. Studiile aprofundate de compoziție la Kunitachi College of Music l-au propulsat în industria muzicală a anilor ʼ70, când genurile pop japonez, împreună cu cele electronic și new-age erau în floare. Toate aceste genuri, precum și „Yellow Magic Orchestra” (o formație de muzică electronică din anii 1978-1983) i-au influențat stilul componistic, Hisaishi dezvoltându-și concepția din idei minimaliste (celule, motive melodice), extinzându-le în lucrări orchestrale. Printre primele partituri importante se numără cele pentru filmele de animație Hajime Ningen Gyatoruz (1974) și Robokko Beeton (1976). Pe măsură ce lucrările deveneau tot mai cunoscute și reputația numelui său a crescut, grație și faptului că Mamoru Fujisawa a avut ideea genială de a folosi o poreclă inspirată de numele marelui muzician și producător american, Quincy Jones. Retranscris în japoneză, ,,Quincy Jones” a devenit ,,Joe Hisaishi”[2].
În 1981, Hisaishi și-a lansat primul album cu muzică de ilustrare a imaginii, „MKWAJU”, iar în 1982 albumul electropop-minimalist „Information”. În urma recomandării casei de discuri „Tokuma” (care îi publicase albumul) de a compune din nou pentru „Nausicaä of the Valley of the Wind”, Hisaishi a început colaborarea cu regizorul filmului de animație, Hayao Miyazaki, devenind prieteni și lucrând împreună la o mulțime de proiecte. A urmat o perioadă glorioasă în industria avestui tip de filme, compozitorul bucurându-se de o mare audiență, de prestigiu internațional. În 1998, Hisaishi a oferit coloana sonoră la Jocurile Paraolimpice de iarnă, iar în anul următor a compus partitura pentru filmul „Kikujiro”, a cărui piesă principală, „Summer”, se înscrie în lista celor mai cunoscute compoziții ale lui. Lista cuprinde și muzică din alte filme, precum „Brother”sau „Spirited Away”, tema din deschiderea ultimului film, „One Summer’s Day”, având peste 21 de milioane de ascultători pe Spotify în ianuarie 2022. Cifre impresionante are și filmul „Howl’s Moving Castle”, lansat pe 20 noiembrie 2004, în Japonia. Tema principală, „Merry-Go-Round”, este una dintre cele mai de succes partituri comerciale ale lui Hisaishi, numărând nu mai puțin de 20 milioane de stream-uri pe Spotify.
Ca rezultat al muncii îndelungate, Hisaishi a câștigat de 7 ori Premiul Academiei Japoneze pentru cea mai bună muzică scrisă (1992-1994, 1999-2000, 2009, 2011). Pe lângă numeroasele distincții ale unor instituții de cultură/oficialități japoneze, pot adăuga: Premiul anual al Asociației Criticilor de Film din Los Angeles pentru „Howl’s Moving Castle”, obținut în 2005; Premiul Asociației Internaționale a Criticilor de Muzică de Film pentru Divizia de Televiziune în 2008 și Premiul pentru cea mai bună scenă originală în muzica dramei coreene „Queen Shikigami”. În noiembrie 2009, Hisaishi a fost distins cu Medalia de onoare cu panglică violetă de către Guvernul japonez.
Deși posedă un sunet distinct din punct de vedere stilistic, creația lui Hisaishi este cunoscută pentru că autorul explorează diferite genuri, inclusiv muzica minimalistă, electronică experimentală, clasică de tradiție academică occidentală și japoneză. Cunoscător pe deplin al disciplinelor teoretice (teoria muzicii, forme, armonie, contrapunct, orchestrație), compozitorul nu face exces de tehnică, apelând la mijloace creative și sugestive pentru a comenta cât mai fidel din punct de vedere sonor imaginea urmărită. Partiturile transmit multă emoție și redau de cele mai multe ori atmosfera adecvată fiecărei scene.
Joe Hisaishi nu este doar compozitor, ci și un mare povestitor. Ascultând mai multe fragmente din creația sa, am remarcat că muzica se sprijină în general pe lirismul și simplitatea liniilor melodice. Acestea sunt elaborate în diferite variații orchestrale sau completate de secțiuni ce par a fi ușor neclare, fiecare secțiune înfășurându-se deasupra alteia printr-o perpetuare a temelor. Hisaishi preferă impactul emotiv, axându-se pe transmiterea unei stări de spirit sau a unei atmosfere. Asemenea impresioniștilor Debussy sau Ravel, partiturile de film ale lui Joe Hisaishi pot fi considerate, dintr-un anumit punct de vedere, lucrări impresioniste prin natura limbajului evocator de sunete atmosferice, învăluitoare. Similitudinea se regăsește în fiecare dintre lucrările lor prin utilizarea scărilor pentatonice, a armoniilor extinse și prin mișcarea paralelă a vocilor. Pe lângă Debussy, muzica lui Hisaishi poate fi comparată și cu jazz-ul modal, datorită scărilor pentatonice asemănătoare, în care se observă lipsa mișcării armonice. Totuși, modalismul lui Hisaishi se deosebește de al lui Debussy sau de cel folosit în jazz atât prin stilurile gagaku[3] și shomyo[4], cât și prin influențele sale culturale, Hisaishi sintetizând prin experiență dihotomia muzicală est-vest într-o singură creație unitară, distinctă. Aspectul definitoriu este utilizarea ei în filmele realizate la studioul „Ghibli” pentru a surprinde cât mai frumos realismul captivant al poveștilor fantastice.
Tema din deschiderea filmului „Spirited Away” (2001), „One Summer’s Day”, este apreciată nu doar pentru sunetul sincer și nostalgic, ci și prin modul cu te introduce în povestea lui Chihiro, o fetiță de 10 ani, care, în timp ce se mută într-un cartier nou intră în lumea Kami (spirite ale folclorului șintoist japonez). După ce părinții ei sunt transformați în porci de către vrăjitoarea Yubaba, Chihiro începe călătoria în urma căreia ei își recapătă statutul de oameni. Este un complot ciudat, cu dragoni și bebeluși uriași, însă muzica evocă emoții și o atmosferă mai comună, cum este amintirea de a fi copil într-o zi fierbinte de vară. Legătura dintre fantezie și viața reală este surprinsă prin intermediul armoniei suspendate (acorduri de cvarte/cvinte, relații armonice tono-modale, cadențe nerezolvate, mișcarea paralelă a vocilor), repetarea variată a materialului celular-motivic, contrastul tematic.
Coloanele sonore din producțiile studioului „Ghibli” sunt empatice cu personajele ale căror povești le spun. Deși la prima vedere par nostalgice și copilăroase, nu le lipsește profunzimea. Când ascultați „The Legend of Ashitaka”din filmul „Princess Mononoke”(1997) sunteți cufundați în fantezia istorică dificilă a unui prinț care se luptă cu zeii pădurii, cu oamenii lacomi prin melodii senine de flaut și voci în stil folcloric, ce sună inconfundabil japonez, asociate cu profunzimea aranjamentelor orchestrale de factură academică. Aici, folosirea modului eolian se potrivește cu emoția scenei în care protagonistul își anunță plecarea amară departe de locurile natale și de familia lui. Melodia cantabilă, nostalgică, este subliniată prin armoniile suspendate, de tip modal, iar cadența în relativa majoră redă subtil sensul de aventură și speranță. Repetiția variată a motivelor muzicale la fiecare partidă de instrumente, disonanțele adăugate, scriitura variată (omofonie, polifonie), efectele timbrale (mixtura dintre arco și pizzicato la cordofone, utilizarea sugestivă a alămurilor și percuției) sunt detalii reprezentative pentru știința de compozitor și orchestrator a lui Hisaishi.
În concluzie, muzica lui Joe Hisaishi este o simbioză armonioasă a diferențelor dintre est și vest, dintre fantezie și realitate. Lucrările lui se concentrează asupra emoțiilor, creând imagini auditive complexe. Deși intriga producțiilor studioului „Ghibli” se îndepărtează adesea de calea obișnuită din alte filme, impresia neterminată a coloanelor sonore lasă posibilitatea ascultătorilor să trăiască propriile emoții și experiențe. Joe Hisaishi este fermecător, iar tu ar trebui să te uiți la un film marca „Ghibli” chiar acum!
Tema din deschiderea filmului Spirited Away (2001), One Summer’s Day: https://www.youtube.com/watch?v=TK1Ij_-mank
Princess Mononoke (1997), The Legend of Ashitaka: https://www.youtube.com/watch?v=AVe6Ag4XIaI
Princess Mononoke (1997), Journey to the West: https://www.youtube.com/watch?v=bCM3clq-_c0
[1] Studio de producție al filmelor de animație japoneze.
[2] ,,Quincy”, pronunțat ,,Kuinshī” în japoneză, poate fi scris folosind același kanji (semn grafic japonez) în ,,Hisaishi”; ,,Joe” vine de la ,,Jones”.
[3] Stilul gagaku reprezintă muzica elegantă care se cânta la curtea imperială.
[4] Shomyo este o formă unică japoneză a cântului budist.
Ștefan Dubatufca, Master anul II Muzicologie
Coordonator: prof. asoc. dr. Alex Vasiliu