Născut la 17 mai 1908 în judeţul Hunedoara, Sigismund Toduţă a fost compozitor, muzicolog, dirijor, pianist şi profesor român, reprezentant al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolice.
Fiind educat încă din copilărie în spiritul pasiunii pentru cultură, Sigismund Toduţă a urmat studiile în comuna natală, continuându-le la Conservatorul de muzică şi artă dramatică din Cluj (1926-1930: pedagogie; 1926-1932: pian; 1930-1936: compoziție). Se știe că muzicianul s-a bucurat de îndrumarea Ecaterinei Fotino-Negru (pian) și a lui Marțian Negrea (compoziție).
În perioada 1936-1938 Sigismund Toduţă a aprofundat studiile muzicale la Academia Santa Cecilia din Roma, sub îndrumarea lui Ildebrando Pizzetti (compoziţie) şi Alfredo Casela (pian), îndreptându-şi atenţia, în paralel, asupra Cântului gregorian şi Compoziţiei la Istituto di Musica Sacra.
Între anii 1932-1943, Sigismund Toduţă a fost profesor de muzică la Blaj, iar în 1943-1944 a devenit asistent-corepetitor la Conservatorul de muzică și artă dramatică, din Cluj. A ocupat poziţia de secretar artistic la Filarmonica „Ardealul” în perioada imediat următoare războiului (1945-1949). Începând din 1947 a fost, mult timp, profesor de teorie-solfegiu-dictat, armonie, contrapunct, fugă, forme și compoziție la Conservatorul „Gheorghe Dima” (până în 1973), ocupând și funcția de rector din 1962 până în 1965. Între anii 1973-1991, a activat ca profesor-consultant la aceeași instituţie. Ulterior, din 1971, până 1974 a condus Filarmonica Transilvania.
În 1938, Sigismund Toduţă a obţinut titlul de doctor în muzicologie la Pontificio Istituto di Musica Sacra din Roma, cu tema „Transcrierea și comentarea unor lucrări de tinerețe, necunoscute, semnate de G. Fr. Anerio”. Din 1968 i-a fost încredinţată conducerea științifică a doctoratului în cinci domenii ale muzicii. A fost membru al Academiei de științe sociale și politice (din 1970) și membru corespondent al Academiei Române (din martie 1991).
Stilul componistic este elaborat, de natură simfonică, evidențiindu-se prin tendința spre articularea polifonică. Ideea a fost susţinută de mai mulți muzicieni români – Doru Popovici afirmă că „Viziunea componistică a lui Sigismund Toduţă este aceea a unui subtil polifonist”.[1]
Compozitorul a dovedit înclinaţie spre cultivarea muzicii religioase, îmbinând intonațiile gregoriene, bizantine, nu doar cu folclorul românesc, ci și cu interesul asupra formelor de mari dimensiuni, fără a exclude miniatura instrumentală, vocală sau corală.
Sursele bibliografice pe care le-am consultat aparțin unor reprezentanți de seamă ai muzicologiei româneşti. Acestea permit conturarea trăsăturilor generale ale creației lui Sigismund Toduță. O amplă lucrare comemorativă este volumul 14 din Lucrări de muzicologie[2], dedicat în totalitate analizei creaţiei sale, la aniversarea celor 70 de ani de viață.
Vizând parametrii de creaţie fundamentali în configurarea limbajului muzical (cromatica, ritmica, polifonia, formele), Vasile Herman sintetizează aspectele stilistice din creația sa: tradiţia europeană a Renaşterii, Barocului şi Clasicismului; folclorul românesc; intonaţiile cântării medievale (gregoriene şi bizantine); […] moştenirea înaintaşilor muzicii româneşti[3].
Se remarcă, totodată, imaginaţia, forţa creatoare a compozitorului în operarea transfigurărilor ancorate în componistica secolului XX.[4] Pe de altă parte, printre sursele gândirii cromatice reprezentative creaţiei compozitorului se numără modalul gregorian şi bizantin, alături de folclorul românesc, acestora fiindu-le adăugate atât idei ale predecesorilor importanți, cum au fost Enescu, Bartók, Messiaen, cât şi sinteze proprii asupra diferitelor aspecte cromatice.[5]
În toate perioadele sale de creaţie, Sigismund Toduță şi-a îndreptat atenţia în mod constant asupra valorificării intonaţiilor autohtone (folclorice, bizantine), în paralel cu spiritul modern al expresiei, în strânsă relaţie cu diversele influenţe ale muzicii contemporane.
Scriitura compozitorului, prin caracterul strict elaborat, se dovedește ancorată în contemporaneitate prin complexitatea la nivelul diferiţilor parametri (melodie, ritm, metru, armonie), îndreptându-se totodată spre universul armonic făurit de compozitor – univers a cărui trăsătură esenţială este modalismul.[6]
Periodizarea creaţiei:
Atât varietatea creaţiei toduţiene, cât şi amploarea acesteia – din punct de vedere al numărului de opusuri şi al extinderii în timp – oferă analistului o direcţie în sensul delimitării unor perioade de creaţie.
O primă încercare în acest sens este constituită a muzicologului Romeo Ghircoiaşu, prin evidenţierea unor momente evolutive ce pornesc de la „cunoaşterea artei din momentul genezei […] şi până la cel al consumului de către public. […] Amploarea ideatică a creaţiei eminentului compozitor şi savant care este Sigismund Toduţă, este o premisă generoasă pentru a adopta o istoriografie a prezentului artistic în momente succesive care îl cuprind printr-o permanentă devenire”.[7]
R. Ghircoiaşu delimizează două mari etape ale creaţiei lui Sigismund Toduţă, marcate de anii 1956 şi 1978. Prima etapă se află sub semnul unei munci de „aprofundare temeinică şi ştiinţifică a limbajului muzical popular”[8], valorificată în Sonata pentru violoncel, Sonata pentru vioară, Sonata pentru flaut, Sonatina pentru pian, Concertul pentru coarde, Simfonia I şi a II-a, alături de piese corale, precum Nunta ţărănească, sau prelucrări de colinde.
Se poate observa cu uşurinţă că, în această perioadă, Sigismund Toduţă era considerat o personalitate autentică, muzica sa evideţiând traiectoriile viitoare în contextul componisticii româneşti.[9]
„După peste două decenii, arta lui Sigismund Toduţă se impune sub semnul unei mari consecvenţe estetice.”[10] A doua etapă reflectă înnoirile prezente atât la nivelul limbajului, cât şi la nivelul arhitecturii constând, după afirmaţiile lui R. Ghircoiaşu, în „retopirea în forme unitare a materialului”[11] şi în valorificarea principiului ciclic. Aceste criterii se remarcă în Simfoniile a IIIa și a Va, Concertul pentru instrumente de suflat şi percuţie. Le sunt adăugate cele trei caiete de coruri (primele două aparţinând perioadei întâi de creaţie, iar a treia, perioadei secunde), lucrări contemporane cu geneza oratoriilor Mioriţa şi Pe urmele lui Horea (două dintre momentele oratoriale ce definesc stilistic aceste etape de creaţie).[12]
Urmând aceeaşi direcţie, printr-o privire retrospectivă asupra incursiunii muzicologului român în universul muzical al lui Sigismund Toduță, se observă conturarea în finalul studiului a celei de-a treia etape – etapă de maturitate, aflată în strânsă relaţie cu linia baladească generală. Sigismund Toduţă reuşeşte să finalizeze o nouă versiune a operei-oratoriu Meşterul Manole, într-o amplă trilogie întruchipând trei simboluri majore ale gândirii şi creaţiei noastre populare.[13]
Ultimul deceniu al vieţii și operei compolzitorului apare ca o treaptă superioară în edificarea universului creator, la toți parametrii stilistici, concretizată în lucrări de excepţie din genul coral, vocal, cameral şi concertant: madrigalele, liedurile pe versuri de Lucian Blaga şi Ana Blandiana, concertele pentru flaut, pentru pian şi oboi, sonatele solo pentru flaut şi violoncel, Sonata nr. 2 pentru vioară şi pian, Sonata nr. 2 pentru flaut şi pian, Coral-preludiile pentru orgă.[14]
Vasile Herman realizează în unul din studiile sale o periodizare cu caracter general, aplicabilă întregii creaţii toduţiene. Organizarea în două părţi a studiului său se află în strânsă relaţie cu intenţia autorului de delimitare a două mari etape, urmărind transformările prezente la nivelul câtorva parametri de creaţie (coordonata gregorian-bizantină, coordonata folclorică, polifonia, formele, cromatica, ritmica). Astfel, partea I a studiului este intitulată „De la începuturi la oratoriul Mioriţa”, timp în care cea de-a doua parte este regăsită sub denumirea „De la oratoriul Mioriţa la opera Meşterul Manole”.[15] Transpuse în ani, aceste etape se reprezintă astfel: 1933-1958, 1958-1991.
Cu toate acestea, a III-a parte „De la opera Meşterul Manole până în anul 1988”, nu poate constitui o reprezentare a unei a treia etape de creaţie, aceasta făcând referire strict la perioada 1985-1988, segment de timp considerat o continuare firească a părţii a II-a, ce are ca scop întregirea şi confirmarea consideraţiilor stilistice enunţate anterior: lieduri, coruri, lucrări camerale, simfonice şi simfonic concertante, aflate în raport cu opera-oratoriu Meşterul Manole, aceasta din urmă fiind o încoronare a creaţiei compozitorului.[16] De altfel, din perspectiva muzicologului Vasile Herman, aspectele cromatico-armonice sunt privite ca fiind principalele elemente generatoare ale transformărilor de limbaj de la o etapă la alta.
Creaţia primei etape este caracterizată de autor drept „o lume melodică diatonică ce cunoaşte treceri cromatice, intervenţii ale notelor mobile şi ale altor formaţiuni cromatice de esenţă modală”[17], oferindu-se astfel exemple din lucrări de referinţă ale acestei perioade, precum Sonata nr. 1 pentru vioară şi pian, Sonata nr. 1 pentru flaut şi pian, Sonata pentru oboi şi pian. De altfel, ideea este prezentă şi în cea de-a doua parte a studiului, menţionându-se și apariţia pasageră a unor „moduri non-octaviante, formule cromatice sau cu elemente deturnate prin alteraţii, secţiuni melodice, armonice sau ale morfologiei cu tentă cromatică”[18].
În a doua etapă, „cromatica se îmbogăţeşte substanţial, păstrând, totuşi, fundamentele modale”[19]. Vasile Herman evidențiază ca reper atât oratoriul Mioriţa, cât şi Simfonia a III-a, în care cromatismul îmbracă cele mai variate forme de manifestare. „Îmbogăţirea cromatică nu se bazează exclusiv pe fragmente modale, ci ia şi aspectul unor formule cu note alterate, precum şi succesiuni de semitonuri greu încadrabile într-un mod de factură tradiţională. Se produce o apropiere şi de intonaţia psaltică, unele alunecări sugerând microtoniile.”[20]
În urma analizei riguroase a creaţiei, se poate afirma că a treia etapă se detaşează ca un bloc unitar de lucrări grupate în genurile coral, vocal, cameral şi concertant.[21]
Investigaţiile muzicologice realizate din diferite puncte de vedere au condus la abordarea periodizării din perspectiva domeniului genuistic în opera compozitorului Sigismund Toduţă (vocal, coral, vocal-simfonic). Sunt subliniate particularităţile stilistice apărute pe parcursul evoluţiei unui gen, sau acelea raportate la ansamblul creaţiei. Sub acest aspect, partiturile de lied ale compozitorului reprezintă două perioade esenţiale, delimitate de 25 de ani: 1942-1956, 1984-1991.[22]
Sunt aduse în atenţie diverse moduri de organizare a ciclurilor, îmbinându-se în acest sens criteriul antologic cu cel dramaturgic. Dacă prima perioadă este marcată de relaţia muzicii cu poezia, compozitorul îndreptându-şi atenţia asupra unor poeţi români moderni, se poate observa cu uşurinţă că a doua perioadă integrează, prin forţă expresivă impresionantă, liedurile pe versuri de Lucian Blaga şi Ana Blandiana. Ponderea liricii blagiene este regăsită ca sursă de inspiraţie în aproape 40% din creaţia sa.[23] Este binecunoscută afinitatea spirituală a compozitorului faţă de contemporanul său poet şi filosof.
În aceste condiţii, nu este considerată întâmplătoare plasarea ca ultim opus vocal a ciclului dedicat muzicii, pe versurile unor poeţi aparţinând unor epoci şi spiritualităţi diferite. Este un omagiu adus artei căreia compozitorul i-a dăruit toată capacitatea creatoare de-a lungul a şase decenii.
Cu toate acestea, lista cronologică a lucrărilor corale şi vocal-simfonice aduce în lumină alte subdivizări, raportate la configurarea şi evoluţia limbajului modal-armonic, frecvenţa, densitatea şi complexitatea elementelor modale. Este asigurat contextul unor grade diferite de modalism, potenţate de prezenţa cromaticului.[24]
Din punct de vedere diacronic se disting patru etape, ce se remarcă în special creaţiei a cappella, acestea delimitându-se astfel: lucrările timpurii; primele două caiete de coruri; Arhaisme, caietul al III-lea de coruri, madrigalele pe versuri de Dante; madrigalele pe versuri de Lucian Blaga şi Ana Blandiana, miniaturile pentru voci egale. Sunt etape prezente în clasificarea realizată de Dan Voiculescu, ce valorifică relaţia dintre complexitatea limbajului modal şi îndepărtarea treptată de prelucrarea melodiilor populare ca factor determinant al exprimării armonice modale.[25]
Remarcabilă este permanenta preocupare a compozitorului de a integra şi raporta cât mai omogen fiecare element nou de limbaj la elementele deja existente. Astfel, s-a realizat o diversitatea, evoluţia constantă a creaţiei sale, prezentă chiar prin contopirea parametrilor stilistici menționați.
Se poate observa că periodizarea pe genuri permite o anumită flexibilitate în privința numărul etapelor de creaţie. Parcursul lui Sigismund Toduţă apare în final ca fiind delimitat în trei etape.
[1] Popovici, Doru, Muzica corală românească, Ed. Muzicală, Bucureşti, 1966, p. 185
[2] Lucrări de muzicologie, vol. 14, Conservatorul de muzică “Gh. Dima” Cluj, 1979, redactor Dan Voiculescu. Volumul cuprinde 14 studii prefaţate de o fişă bio-bibliografică.
[3] Vasile Herman, Formă şi stil în creaţia compozitorului Sigismund Toduţă, p. II, în Lucrări ştiinţifice ale cadrelor didactice, Conservatorul „Gh. Dima” Cluj, 1988, p. 8
[4] Hilda Iacob, Aspectele stilistice în creaţia vocală, corală şi vocal-simfonică a lui Sigismund Toduţă, Cluj-Napoca, Editura MediaMusica, 2002, p. 7
[5] Ibidem, p. 8
[6] Ibidem
[7] Romeo Ghircoiaşu, Momente în evoluţia stilistică a lui Sigismund Toduţă, în Lucrări de muzicologie, vol. 14, p. 27
[8] Ibidem
[9] Hilda Iacob, Aspectele stilistice în creaţia vocală, corală şi vocal-simfonică a lui Sigismund Toduţă, Cluj-Napoca, Editura MediaMusica, 2002, p. 9
[10] Romeo Ghircoiaşu, Momente în evoluţia stilistică a lui Sigismund Toduţă, în Lucrări de muzicologie, vol. 14, p. 31
[11] Ibidem, p. 32
[12] Hilda Iacob, Aspectele stilistice în creaţia vocală, corală şi vocal-simfonică a lui Sigismund Toduţă, Cluj-Napoca, Editura MediaMusica, 2002, p. 10
[13] Ibidem
[14] Ibidem
[15] Hilda Iacob, Aspectele stilistice în creaţia vocală, corală şi vocal-simfonică a lui Sigismund Toduţă, Cluj-Napoca, Editura MediaMusica, 2002, p. 10
[16] Ibidem, p. 11
[17] Vasile Herman, Formă şi stil în creaţia compozitorului Sigismund Toduţă, partea I, p. 12
[18] Ibidem, partea a II-a, p. 3
[19] Ibidem, p. 2
[20] Vasile Herman, Formă şi stil în creaţia compozitorului Sigismund Toduţă, partea a II-a, p. 5
[21] Hilda Iacob, Aspectele stilistice în creaţia vocală, corală şi vocal-simfonică a lui Sigismund Toduţă, Cluj-Napoca, Editura MediaMusica, 2002, p. 12
[22] Ibidem
[23] Ibidem
[24] Hilda Iacob, Aspectele stilistice în creaţia vocală, corală şi vocal-simfonică a lui Sigismund Toduţă, Cluj-Napoca, Editura MediaMusica, 2002, p. 13
[25] Dan Voiculescu, Polifonia în creaţia corală a lui Sigismund Toduţă, în Lucrări de muzicologie, vol. 14, Conservatorul „Gh. Dima”, Cluj, 1978, p. 99
.
Oana Zamfir, Master anul II, Muzicologie
Coordonator: prof. dr. asociat Alex Vasiliu
