„Ar fi putut fi o balerină de mare succes, o stea a scenei, talentul i-ar fi permis. Dar a ales să fie Soţia Tenorului.[…] A călătorit prin toată lumea alături de marea, unica şi singura sa iubire, tenorul de renume mondial Vasile Moldoveanu. […] Cu rafinament aristocratic, delicateţe şi gentileţe rare, Aluca ne povesteşte despre parcursul celor zece vieţi trăite într-una singură“.

images Am amintit doar câteva idei rostite de muzicologul Viorel Cosma în 2010, când s-a lansat la Opera Naţională din Bucureşti prima ediţie a cărţii în limba română Aluca. Soţia tenorului, semnată de Maria Margareta Băbeanu Moldoveanu. După câţiva ani, în 2016, la Editura Tracus Arte, volumul revine în atenţia publicului fascinat de lumea spectacolului. Descoperim în succesiunea a 220 de pagini, povestea incredibilă a artistei scriitoare Aluca Băbeanu, ce dezvăluie aspecte biografice emoţionante, care au precedat sau succedat cariera începută ca balerină la Opera Naţională Română din Bucureşti. În urma lecturii rămâi surprins, deoarece evocările autoarei despre propria personalitate constituie doar pretextul aprofundării subiectului: destinul unei familii de artişti, împlinit prin iubirea şi sacrificiul balerinei Aluca, ce renunţă la scenă în favoarea devenirii soțului ei, tenorul Vasile Moldoveanu. Un artist care, deşi a fost foarte apreciat în străinătate, în România a rămas necunoscut până în 2010, când a revenit în ţară, fiind solicitat ca pedagog al unor tineri artişti lirici.

Mărturisirile Alucăi Băbeanu luminează dificultăţile întâmpinate de societatea intelectuală din anii ’70, evenimentele fiind descrise din aproape în aproape, cititorul înţelegând euforia succesului, dar, mai ales, riscurile pe care şi le asumau artişii în România acelor timpuri. Atunci, prin contopirea dintre muzică şi dans, cei doi protagonişti, balerina înzestrată Aluca şi tenorul cu voce miraculoasă Vasile au oferit lumii un model de rezistenţă, demonstrând că imposibilul devenea posibil.

Structurată în cinci capitole, cartea se deschide cu evocarea plină de har a copilăriei Alucăi, autoarea dovedind un talent deosebit de a pune în valoare situaţii şi personaje relevante în conturarea ambianţei primilor ani din formarea sa. Ea nu ezită ca în primul capitol, O copilărie de vis, să rămână în planul secund, aspect ce contribuie pe de o parte, la vitalitatea şi dinamismul povestirii, iar pe de altă parte, la accentuarea rolului său în contextul realităţilor timpului. Rămân în memoria autoarei figurile părinţilor. Tatăl Mariei, Nicolae Băbeanu-Hârgot, descendent al unor boieri valahi, era un tip autoritar şi respectat în societatea bucureşteană postbelică. Mama, Adelaide Donotek, s-a refugiat din regiunea poloneză Silezia în România, după atacul germano-rus din 1939. Idila romantică a fost umbrită de atrocităţile regimului comunist, determinând, în cele din urmă, din cauza neajunsurilor materiale şi a persecutării politice, destrămarea cuplului Nicolae-Adelaide. Mărturie sunt paginile capitolului al II-lea, intitulat Mizeria estului, în care autoarea dezvăluie aspecte legate fie de supravieţuirea celor patru membri din familia Băbeanu (părinţii, alături de copiii Maria şi Nicuşor), care au locuit şapte ani într-o pivniţă, fie de călătoriile interminabile cu trenul de la Bucureşti la Poiana, localitate din apropierea Coziei, unde viitoarea balerină a Operei din Bucureşti îşi petrecea vacanţele într-un spaţiu natural deosebit. A fost perioada descoperirilor, a primelor legături cu viitoarele personalităţi din cultura vremii dar, mai ales, a reprezentat etapa debutului în dans din 1965, când, în calitate de „prima absolventă a Şcolii de Coregrafie a câştigat concursul la cea mai mare companie de balet din România şi a intrat direct pe scena Operei, dansând rolul principal din spectacolul Silfidele pe muzică de Chopin şi un pas de deux pe muzica din Clar de lună de Claude Debussy“. (p. 44)

În acest context l-a cunoscut pe tenorul Vasile Moldoveanu, care, în scurt timp, la 15 august 1966, a devenit partenerul ei de viaţă. De remarcat este modalitatea de prezentare a evenimentelor până în momentul întâlnirii cu acest tânăr muzician, moment ce reprezintă cheia problematicii întregului volum – cariera internaţională a cântăreţului Vasile Moldoveanu, susţinută îndeaproape, cu dragoste şi devotament de soţia Aluca şi de fiul lor Nick.

În capitolul al III-lea, Anii de dragoste şi anii blestemaţi (1965-1972), aflăm despre primele recunoaşteri în plan artistic ale celor doi artişti. Ne emoţionează mai ales destinul familiei, conturat în această perioadă, pe o succesiune a antinomiilor în sfera profesională sau personală (dragoste şi angoasă, succese în spectacolele de operă sau de balet şi tensiune socială), posibila rezolvare constând în eliberarea cuplului de sub teroarea comunistă. În cuprinsul acestor pagini, apar primele date despre evoluţia personalităţii lui Vasile Moldoveanu – date privind profesorii, primele spectacole în care a jucat.

Deşi era dotat cu un talent excepţional, având o voce amplă, cu inflexiuni dramatice, evidenţiindu-se ca unul dintre soliştii apreciaţi ai Operei bucureştene în perioada 1966-1972, lipsa de simpatie a partidului comunist a condus la situaţia ingrată de a fi repartizat mai ales în roluri secundare din spectacolele: Paiaţe, Gianni Schichi, Don Pasquale, Rigoletto, Don Giovanni, Flautul fermecat, Răpirea din Serai, Lucia di Lamermoor şi Liliacul. Înţelegem astfel că, odată cu evadarea din lagărul comunist, produsă în urma unui contract cu Germania Federală obţinut de balerina Aluca Moldoveanu, căreia i se alătură şi soţul, profitând de lipsa de comunicare şi coordonare dintre Securitate şi Ministerul Culturii (după cum se precizează la pagina 83), cei doi artişti cunosc în sfârşit ceea ce autoarea consemna în paginile celui de-al IV-lea capitol, Fericirea din Occident. Sunt descrise cu pasiune momente semnificative din cariera tenorului în Europa şi Statele Unite ale Americii, Maria Margareta urmărind cu obiectivitate, de fiecare dată, şirul întâmplărilor. Din anul 1972, artista renunţă definitiv la cariera de balerină, dedicându-se cu tot sufletul turneelor lui Vasile Moldoveanu. Ce reţinem din anii de glorie ai cântăreţului?

După stabilirea temporară la München, în urma unor audiţii, tenorul Vasile Moldoveanu a debutat la Regensburg în spectacolul Trubadurul. Succesul a deschis seria contractelor cu teatrele de operă din Bremen, Sttutgart, Műnchen, Amsterdam, Geneva, Berna, Hamburg. Preocupat să-şi îmbunătăţească tehnica vocală, a abordat treptat un repertoriu din ce în ce mai dificil, interpretând roluri în operele Bal mascat, Manon Lescaut, Traviata, Ernani, Hoţii, Don Carlo. Vasile Moldoveanu a fost înzestrat cu rezistenţă fizică şi psihologică, două calităţi esenţiale în evoluţia carierei oricărui solist de operă. Este uimitor dacă ne gândim că a cântat de 75 de ori numai în rolul Don Carlo sau, atunci când a încheiat un contract cu Opera Bastille în 1991, a fost obligat să interpreteze rolul cavalerului De Grieux din opera Manon, în nouă spectacole succesive. Memorabil a rămas anul 1978, când, alături de minunata parteneră, soprana Renata Scotto, a debutat în Boema la Minneapolis, în turneul teatrului Metroplitan din New York. Şansa de a fi ascultat şi apreciat de directorul artistic James Levine, o notorietate în lumea muzicală a timpului, s-a concretizat prin contractul de a cînta pe scena celebrului teatru. Mai mult, Vasile Moldoveanu a rămas în istoria operei ca unul dintre puţinii interpreţi români care a apărut 11 ani în numeroase spectacole la Metropolitan: Tosca, Boema, Manon Lescaut, Madama Butterfly şi Mantaua de Puccini, Don Carlo, Vecerniile siciliene, Rigoletto şi Simon Boccanegra de Verdi, Cavalleria rusticana de Mascagni. Pe parcursul carierei în Europa şi în America, a avut şansa de a fi urmărit în spectacole alături de soliste importante ale timpului: Ghena Dimitrova în Tosca, Mirella Freni în Manon Lescaut, Joan Sutherland în Adriana Lecouvreur, Eva Marton în Turandot şi Renata Scotto în Il Tabarro. A colaborat cu dirijori de renume (Carlo Fracci, Nello Santi, Allain Lombard) sau cu regizori de succes (Roman Polanski, Gerard Mortier). Mai trebuie amintit doar că la începutul anului 1983, tenorul a fost invitat să cânte la Scala din Milano în Manon Lescaut. Din păcate, a rămas doar o ofertă din cauza spectacolelor programate la Metropolitan Opera. Reţinem că prezenţa scenică şi muzicală de excepţie, predilecţia pentru interpretarea repertoriului italian de operă, preocuparea permanentă de perfecţionare a tehnicii de bel-canto, preferinţa pentru montările clasice, tradiţionale, în scopul punerii în prim plan a interpretării vocale, reprezintă doar câteva argumente ce au determinat criticii de specialitate să îl compare deseori cu personalităţi de rezonanţă ale artei vocale: tenorii Enrico Carusso, Giovanni Martinelli, Mario del Monaco. Am menţionat doar câteva momente din cariera internaţională extraordinară a artistului liric Vasile Moldoveanu, desfăşurată în perioada anilor 1972-1994. Cititorul se simte purtat cu dezinvoltură în succesiunea subcapitolelor, prin toate meandrele din biografia unei familii excepţionale, pentru care drumul spre succes a însemnat iubire şi sacrificiu: Fuga în Vest: miracolul, Cariera lui Vasile în Occident, Tenorul, între America şi Europa, Metropolitan Opera din New-York, Principatul Monaco, Sfârşitul contractului cu Met, Coborârea în infern, Marile iluzii pierdute.

photo Cu talent literar, vocaţie de memorialist şi rafinament în arta comentariului autobiografic, autoarea îşi îndreaptă publicul către capitolul V, Umbre şi lumini. Aici mărturiseşte cu tristeţe că turneele epuizante, viaţa trepidantă specifică artiştilor de carieră, a lăsat urme adânci în sufletele celor doi parteneri, astfel încât, la 24 iulie 1994, s-au despărţit. Deşi din ultimele pagini transpare durerea balerinei ce meditează în singurătate, cititorul sensibil pătrunde dincolo de cuvinte, în interiorul mesajului unei femei care şi-a asumat cu demnitate destinul. Înţelegem că experienţa acumulată pe parcursul existenţei neconvenţionale, iubirea şi admiraţia pentru tenorul căruia i-a fost alături, sprijinindu-l necondiţionat, dedicaţia şi devotamentul pentru fiul lor, Nick Riccardo-Grey, ce a îmbrăţişat cariera de compozitor, o determină pe Maria Margareta Băbeanu Moldoveanu să comenteze în încheierea capitolului:

    „Nu caut nici glorie, nici laude şi nici critici. Ştiu doar că tot ceea ce am transcris aici este adevărat şi toate acestea le-am simţit într-un moment sau altul, de-a lungul acestei existenţe pământene. Durerea pe care o simt retrăindu-mi trecutul este imensă. Cu toate acestea, ea face parte din cartea vieţii mele şi se încheie aici […]. Carte pe care o dedic fiului meu şi marii mele iubiri, Vasile. Vocea sa fascinantă nu a încetat niciodată să mă vrăjească“. (p. 173).

Ce-ar mai fi de adăugat? O altă dovadă de admiraţie a balerinei Aluca pentru soţul ei, tenorul Vasile Moldoveanu, prin inserţia la finalul volumului a unor Repere critice – Extrase din presă, datorită cărora cititorul de astăzi pasionat de operă, parcurge cu uimire pentru ultima oară traseul carierei impresionante a artistului. Cartea Aluca. Soţia tenorului, semnată de Maria Margareta Băbeanu Moldoveanu se înscrie ca unul dintre cele mai autentice documente de istorie a culturii şi a spectacolului postbelic, din perspectiva unei autoare, care, prin modelul uman şi artistic oferit în spaţiul familial, a contribuit la evoluţia muzicianului de excepţie, un reper al artei interpretative: tenorul Vasile Moldoveanu.

Conf. univ. dr. Loredana Iaţeşen

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *