Noi venim dintr-un abis întunecat,
ajungem într-un abis întunecat,
spaţiul luminos intermediar numindu-l Viaţă.
(Nikos Kazantzakis)

Proiectul OPERA OMNIA. AUTOPORTRETE COMPONISTICE, iniţiat şi coordonat de prof. univ. dr. Gheorghe Duţică, Director al Şcolilor doctorale de la Universitatea Naţională de Arte „George Enescu” din Iaşi, ne-a prilejuit câteva fericite ocazii de a participa la conferinţe susţinute de personalităţi marcante ale componisticii româneşti contemporane, precum: Adrian Pop, Dan Dediu şi Nicolae Brânduş.

Seara de 18 mai 2017 a devenit una cu totul specială datorită remarcabilei prezenţe a compozitoarei Doina Rotaru, care a susţinut conferinţa cu titlul Simbol, metaforă şi proces în muzica pentru flaut.

Creatoare sensibilă, cu înclinaţie spre explorarea celor mai subtile şi rafinate faţete ale timbralităţii instrumentale, Doina Rotaru ne-a dezvăluit aspecte ale concepţiei sale creatoare ce a stat la baza unor importante lucrări dedicate flautului.

Întâlnirea de la Iaşi a debutat cu un moment-surpriză oferit de flautistul Călin Fărcăşel – lector universitar doctor la instituţia noastră –, care a interpretat cu multă sensibilitate şi profunzime lucrarea Dor. Compusă în anul 1989 pentru flaut alto şi cântată în primă audiţie (1990, Hiroshima) de renumitul flautist francez Pierre Yves Artaud, piesa s-a bucurat de un succes răsunător, datorat, în principal, stilizării sonorităţilor arhaice din muzica românească de tradiţie orală. Expresivitatea lucrării gravitează în jurul unor intense trăiri emoţionale, nostalgia, melancolia şi chiar durerea sfâşietoare reprezentând tot atâtea stări ale intraductibilului „dor”.

Pentru a exprima aceste sonorităţi numite deseori, pe bună dreptate, „magice”, Doina Rotaru a folosit tehnici componistice şi procedee semiografice originale, definibile ca borne de referinţă ale întregii sale creaţii.
Recursul arhetipal este cât se poate de evident. Astfel, în cadrul unei prime secţiuni a formei tristrofice monodia flautului, centrată strategic pe sunetul la, se va îmbogăţi treptat cu armonice, ornamente, glissandi, multifonice sau atacuri tip tongue-ram, la care se adaugă varietatea nuanţelor fluctuante pe unităţi temporale scurte. Secţiunea secundă naşte stări opuse prin introducerea de sonorităţi mai aspre, schimbări imprevizibile de registre, emisie dublă (instrument+voce), nelipsind multifonicele şi armonicele din complexul spectral generat de sunetul sol. Secţiunea a treia ne conectează la sursa bizantină a muzicii tradiţionale româneşti, demers deschis de către compozitoare spre identificarea punctelor comune cu sonorităţile folclorului nostru arhaic. Sub incidenţa acestei simbioze, melopeea se va încărca treptat de unduiri specifice doinei, în rezonanţele simbolice ale flautului solist, ce aduce din vechime nostalgice îngânări de caval românesc.
Momentul muzical introductiv a fost primit cu vii aplauze, atât din partea publicului, cât şi din partea compozitoarei, vizibil impresionată de surpriza oferită cu atâta căldură şi generozitate de către ieşeni.

Se impun în acest moment câteva menţiuni referitoare la biografia sa artistică.

Doina Rotaru a urmat cursurile de Compoziţie la Conservatorul din Bucureşti, avându-i ca profesori pe Tiberiu Olah şi Ştefan Niculescu. Timp de 16 ani, a predat disciplinele Teoria muzicii, Armonie şi Contrapunct la Liceul „George Enescu” din Bucureşti, devenind cadru didactic universitar în 1990. În prezent este profesor de Compoziţie la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti. A fost distinsă cu numeroase premii pentru lucrările sale: UCMR (1981, 1986, 1990, 1992, 1996, 2001), Premiul Academiei Române (1986) şi Premiul I (Mannheim, 1994, Concurs Internaţional de Compoziţie). A participat la cursurile de vară de la Darmstadt pentru muzica nouă (1992, 1994), la Seminarul Internațional al Compozitorilor „Gaudeamus”, Amsterdam (1990, 1992), susţinând prelegeri despre creaţia proprie la Huddersfield, Brighton și Tokio (1998, 2001). De-a lungul carierei sale, Doina Rotaru a primit comenzi componistice de la numeroase instituţii sau formaţii de prestigiu precum: Radio France, Radio Graz, Suntory Hall Tokyo, Ministerul Culturii din Franța, Cvartetul de Saxofoane din Stockholm, alte ansambluri și soliști de prestigiu din Franța, Germania, Anglia, Olanda și Elveția. Lucrările sale au fost interpretate în concerte şi festivaluri în Europa, Japonia, Taiwan, America de Sud, China și Hong Kong. A compus în cele mai diferite genuri: vocal-simfonic, concertant (5 concerte pentru flaut şi orchestră, concert pentru clarinet, saxofon, violoncel), muzică instrumentală (flaut, violoncel, clarinet, saxofon, oboi, pian), pentru ansambluri camerale, muzică de teatru, lucrări corale pentru copii etc. (vezi date complete pe Wikipedia).

Doina Rotaru a urmărit ca esenţa muzicii sale să se axeze pe arhetipuri şi simboluri, precum: cercul, spirala, lumina, umbra, fumul, şarpele, troiţa, masca, îngerul, timpul, templul, ceasul, oglinda sau visul. Câteva titluri în acest sens vor fi definitorii pentru înclinaţia sa în această direcţie: Magic Circles – Concerto 3 for flute(s) and orchestra (1993), Spiralis III for Alto flute and guitar (1992), Balance of light for Cl.,Vna, Vla, Cello, Piano (1982), Lights from a rainbow for Chamber orchestra (15 players, 1993), Wings of Light for 24 flutists (2000), Shadows (Umbre) for viola, 14 strings and percussion (1999), Fum for clarinet solo (1996), Tempio di fumo for flute (1997), Uroboros for 2 flutes (1998) – şarpele, Masks for Cl. and cello (1989), Over time for shakuhachi (D) and Bass flute (1992), L’Eternel REtour for 8 celli (2000), Troiţe trio for Cl/Sax.S, Pno/Synthy, Percuss. (1990), Clocks for chamber ensemble (1987), Clocks II for chamber orchestra (1994), Jeu de miroirs for 4 flutes (1984) etc. Dintre toate instrumentele, flautului i-a acordat cele mai multe lucrări, creaţia sa înregistrând un număr de 32 ópus-uri. Iată câteva titluri sugestive: Legend for flute (1982), Jeu de miroirs for 4 flutes (1984), Aux portes du reve for flute and percussion (1985), Dor for alto flute (1989) Runa quintet for flute(s), ob/c.i., guitar, cello, harpsichord (1991) , Spiralis III for Alto flute and guitar (1992), Over time for shakuhachi(D) and Bass flute (1992), Tempio di fumo for flute (1997), Uroboros for 2 flutes (1998), Concertele 1-5 pentru flaut şi orchestră etc.

Esenţa stilului componistic al Doinei Rotaru este arhetipalitatea, ideal estetic al unei întregi generaţii de compozitori români, dintre care îi amintim pe Corneliu Cezar, Octavian Nemescu, Myriam Marbe, Corneliu Dan Georgescu ş.a.

Compozitoarea se va inspira din acest vast şi mirific univers, realizând lucrări, în care înclinaţia spre explorarea timbralităţii instrumentale şi promovarea emoţiei liber trăite devin principalele sale deziderate. În acest sens, Doina Rotaru declara în conferinţa susţinută la Iaşi că „nu este adepta experimentelor sterile, ci doreşte ca muzica sa să placă publicului mai larg”.

În pofida modelor de tot felul, compozitoarea şi-a urmat crezul artistic, găsind în lumea arhetipurilor şi a simbolurilor corespondenţe sau căi de comunicare între spaţiul pământean şi Divinitate. Toate lucrările sale pornesc de la anumite imagini şi stări afective, mituri şi legende, conținuturi și esențe nuvelistice etc., diversitatea surselor demonstrând o solidă cultură interdisciplinară, din care se detaşează domeniile artistice conexe. De aici şi fundamentarea ideii de sugestionare prin titlu.

Pătrunzând în straturile cele mai profunde ale muzicii sale, vom avea revelaţia folosirii unora dintre cele mai moderne mijloace de exprimare: muzica spectrală, minimalismul şi repetiţia, improvizaţia, heterofonia, monodia acompaniată, anamorfoza celulară, ornamentica, microintervalele, metamorfozarea timbrală instrumentală etc.

În general, melodica pieselor sale este ţesută în jurul unor pivoţi modali cu ajutorul ornamentelor (apogiaturi, triluri, mordente, grupete etc.) şi a altor efecte care creează câmpuri sonore energetice, infuzate de simboluri şi metafore. Doina Rotaru porneşte de la motive muzicale oligocordice, pe care le dilată, îmbogățindu-le sonor şi semantic, devoalând spre final scara modală. O altă caracteristică a stilului său este concepţia liberă asupra timpului muzical, desfăşurat într-un spaţiu ondulatoriu, a cărui proiecţie sintaxică principală rămâne heterofonia.

Pentru oricare compozitor contemporan, integrarea tehnicilor avansate de scriitură în propriul limbaj presupune o „lectură” specială a partiturii, altfel spus, existenţa unor interpreţi experimentați și deschiși către acest stil de muzică. Doina Rotaru nu face excepţie de la această regulă „nescrisă” a relaţiei compozitor-interpret, doar că, spre deosebire de alţii, a avut marea şansă de a colabora cu câţiva dintre cei mai mari interpreţi din ţară şi de peste hotare. Drept argument, vom invoca aici numele unor flautişti precum Pierre Yves Artaud, Mario Caroli şi Ioan Bogdan Ştefănescu.

Ajunşi în acest punct al consideraţiilor noastre, trebuie să subliniem faptul că muzica pentru flaut a Doinei Rotaru reprezintă – prin valoarea şi ponderea deţinută în ansamblul creaţiei sale – nu doar o simplă preferinţă sau înclinaţie, ci o dimensiune fundamentală a componisticii sale. Într-adevăr, lucrările dedicate flautului demonstrează că acest instrument cucereşte un nou statut, definibil prin prisma unei funcţionalităţi plurivalente: ritual, incantaţie, rugăciune, bocet etc. În sonorităţi de certă filiaţie arhaică, expresivitatea aparte a liniilor sale melodice (deschise interpretării rubato) descinde dintr-o semiografie modernă, care surprinde cu acurateţe atât policromia efectelor timbrale (frullato, glissando, flautando, bisbigliando, multifonice etc.), cât şi frecventele schimbări de nuanţe şi indicaţii de interpretare.

Considerând flautul drept „unul dintre cele mai vechi instrumente, legat de zeităţi şi relaţiile lor cu pământenii”, Doina Rotaru utilizează în creaţia sa toate tipurile, de la piccolo la bas, de la cel de tradiţie japoneză numit shakuhachi la actualul flaut din metal, îmbinându-le în ţesături sonore, predilect heterofonice, de un rafinament singular. Pe linia interferenţelor culturale semnalate anterior, compozitoarea va descoperi similitudini de profunzime între muzica tradiţională românească şi cea japoneză, îmbinând timbralitatea instrumentului japonez cu cea a cavalului sau fluierului românesc.

Lucrările propuse spre audiţie în cadrul conferinţei din 18 mai 2017 au fost: L’Ange avec une seule aile (Îngerul cu o singură aripă – Concertul nr. 5 pentru flaut şi orchestră), Epistrophe pour flute in Do și Japanese Garden.

Concertul nr. 5 pentru flaut și orchestră (dedicat lui Mario Caroli, 2010), intitulat sugestiv L’Ange avec une seule aile, are la bază subiectul unei nuvele-parabolă a binecunoscutului scriitor columbian Gabriel Garcia Marquez. Pe lângă esenţa filosofică a subiectului, compozitoarea a fost atrasă de acel continuu glissando între real şi magic, planul ficţional-simbolic accentuând, paradoxal, tocmai dimensiunea existenţial-tragică a poveştii. Se pare că atunci când este vorba despre înger şi fiară, oamenii manifestă o ciudată atracţie către cel de-al doilea personaj al dichotomiei. Aşa se face că un înger slab și neputincios, cu aripile frânte, căzut printre oameni, ajunge să fie batjocorit. Deşi are de îndurat suferinţe uriaşe, spre finalul naraţiunii, îngerului încep să-i crească aripi noi, care-i dau speranțe de înălțare la Cer. Astfel, aceia dintre noi care au fost cuprinşi de tristeţe şi deznădejde, dar plini de iubire şi compasiune, au fost răsplătiţi cu o minune recuperatoare, mântuitoare.

Ansamblul orchestral deţine o percuţie personalizată (timbruri asiatice: japanese Rin, metal chimes, Thai gongs) și un pian dublat de celestă. Etajul superior al muzicii este ocupat de flautul solist (piccolo, schimbat ulterior cu flautul în Do), în timp ce fundamentul este asigurat de o textură sonoră în continuă mișcare, creată de coarde, celestă și percuție. Debutând cu un enunț melodic simplu, partitura flautului se va dezvolta treptat prin variație și ornamentare. Jocul dintre continuitate și discontinuitate, unu și multiplu, rarefiere şi aglomerare va contribui la structurarea unei heterofonii generalizate, în cadrul căreia se vor demarca „personajele” simbolice ale naraţiunii. Unduirile microcelulare de 2m și 2M, uneori microtoniile, ritmul rubato şi policromia efectelor sonore devin adevărate embleme stilistice ale lucrării, în timp ce prezența unor simboluri (de exemplu, aripa) prinde consistenţa unor linii cromatice ascendente și descendente, într-o scriitură polifonică de tip stretto. În replică, balansul echilibrat al zborului este desemnat de pendularea dintre 2m și 2M. Sentimentul de descompunere a materiei, texturile, masele heterofonice, discontinuitățile la nivel ritmic, jocurile între determinare și indeterminare a parametrilor sonori sunt câteva dintre atributele esențiale ale unui concert instrumental ce se impune prin originalitate, măiestrie componistică şi, nu în ultimul rând, prin frumuseţe.

Cea de-a doua lucrare supusă atenţiei publicului a fost Epistrophe pour flute in Do. Compusă în 2010 şi dedicată mamei sale, lucrarea a fost dăruită în manuscris flautistului Mario Caroli, unul dintre cei mai valoroşi interpreţi ai vremurilor noastre, aplecat cu mult interes asupra creaţiei contemporane, în general, şi al compoziţiilor Doinei Rotaru, în special. Lucrarea pornește de la sursa bizantină des întâlnită în creația Doinei Rotaru, compozitoarea imaginându-şi, de această dată, evoluţia muzicii pe două paliere distincte ca poziţie de registru, dar complementare din punct de vedere structural-semantic. În context, registrul grav este alocat vocii preotului, în timp ce registrul mediu va fi ocupat de rugăciunea în sine.

Materia sonoră aparţine modului doric pe re, cu câteva cadenţe melodice la treapta a II-a. Sonoritatea generală se ţese în jurul unor formațiuni microcelulare variate continuu, ornamentate şi emise prin tehnici moderne: frullato, cântul simultan cu vocea şi flautul la octavă sau dubla octavă perfectă, armonice, multifonice, bisbigliando, glissando, tremolo, tril etc., transformările timbrale cu indicaţia „bamboo”, toate contribuind la crearea unei atmosfere de meditaţie transcendentală.

Japanese Garden (Grădina japoneză, 2006) – ultima lucrare din programul conferinţei – este scrisă pentru flaut bas, dublat de piccolo şi mediu electronic (percuţie, voce, shakuhachi, alte flaute). Această muzică plină de sensibilitate şi rafinament se datorează virtuţilor polisemice ale flautului, etalate aici prin numeroasele tehnici de emisie, efecte de registru şi o paletă dinamică diversă. După cum sublinia compozitoarea, forma piesei este circulară, cu aspect de palindrom. Plasma sonoră (pre-înregistrată în studio) reprezintă un continuum spaţio-temporal care integrează armonic şi timbral atmosfera de meditaţie şi transcendenţă din grădina japoneză. Intonaţiile oligocordice primare (bitonia de 3m) se deschid spre scara pentatonică anhemitonică, iar spectrul de armonice tinde să se împlinească treptat în mediul cromatic.

Transpunându-ne în lumea miturilor şi legendelor universale – surse de simţire şi fantezie creatoare –, Doina Rotaru ne-a condus pe parcursul celor două ore dincolo de tărâmul raţionamentelor şi al canoanelor, în spaţiul policromiilor sonore şi al stărilor meta-reflexive, unde timpul îşi deapănă liber evenimentele în matca unor stileme arhaice româneşti. Ascultând muzica pentru flaut compusă de Doina Rotaru, ne-am simţit mai aproape de Cer, de Divinitate, prin sonorităţi care fac arc peste timp, de la legendele Olimpului la vremurile din prezent, legând lumea pământeană de cea a zeilor.

După cum sublinia muzicologul Gheorghe Duţică, „muzica Doinei Rotaru este o metaforă a neuitării, o pledoarie pentru neuitare, este neuitarea însăşi.” În acest sens, putem spera că, impregnată de muzica Doinei Rotaru, memoria afectivă a ieşenilor prezenţi la întâlnirea cu marea artă nu va rămâne prizoniera clipei trăite şi cât de curând compozitoarea va fi din nou în mijlocul nostru pentru a ne bucura împreună de nemărginita frumuseţe a creaţiei sale.