14 octombrie 2021. Forfotă. Peste tot, oameni. Copii purtând în mâini baloane viu colorate, transformate spre seară în sfere luminoase, râd și se înghiontesc pe strada închisă circulației de la un capăt la celălalt. Vata de zahăr miroase a caramel ars, iar porumbul fiert își împrăștie mireasma prin aburul ce se pierde în mulțimea vie. Căsuțele din lemn acoperite cu șindrilă își revin la viață după ce-au tăcut smerite în timpul slujbei ce tocmai s-a încheiat. Bulevardul Ștefan cel Mare și Sfânt își leagănă acum trecătorii, alintându-i cu imensitatea și frumusețea aranjamentelor florale decupate parcă din tablouri uriașe, din lumi fantastice…

Spre apus, Lumina Cerului străbate crucea Mitropoliei, apoi copacii ce străjuiesc aleea ce deschide perspectiva impunătoare și demnă a Teatrului Național „Vasile Alecsandri”, ajungând dincolo de „mișcarea” personajelor și animalelor mitologice de pe frontonul edificiului și până la fostul Institut francez Sacré Coeur al călugărițelor din Ordinul Notre Dame de Sion, clădire cunoscută azi drept Casa Balș. Intersecția mică spune în fugă sute de povești. Sunt frânturi de viață ale celor ce traversează piațeta la picior sau prin diferite mijloace de transport într-un sonor ce nu mai amintește prin nimic de Sfânta zilei, ocrotitoarea Moldovei, Sfânta Cuvioasă Parascheva…

E seară. Miron Costin, ne privește de pe soclu, conducându-ne pașii spre o altă lumină, cea a sălii Caudella, veșnic o Lumină! Nu mi-e greu să găsesc un loc liber, căci, deși mai sunt doar șapte-opt minute până la primul sunet călăuzitor, sala e aproape goală. Simt spaima din oamenii care au ales să rămână acasă. Știu că sala ar fi fost plină în alte condiții. Accept că vom fi puțini cei care ne vom lăsa în voia… rugăciunii. Știu că mi-e foame, știu că mi-e sete, dar hrana mea va fi rugăciunea.

Acum gândurile îmi tac. În inima mea se face deodată liniște. Scena se umple de femei îmbrăcate în catifea de un albastru electrizant și de bărbați pe care, după ce închid ochii, îi văd purtând pe brațe… Sfânta. Acum înțeleg. E ceea ce am căutat în ultima vreme, într-o nemiloasă și grea zădărnicie. Îmi țin ochii închiși de teamă că dacă îi deschid voi fi din nou în zgomotul străzii. Sub pleoapele mele se așază unul câte unul îngerii… membrii Corului academic „Gavriil Musicescu” al Filarmonicii „Moldova” din Iași, orașul meu, al tău, al Sfintei Cuvioase Parascheva…

Demult nu m-am mai auzit spunând în gând „Amin…” într-o sală de concert. Dar, cum altfel, când iată, arhanghelul (dirijorul Bogdan Cojocaru) ridică brațele către Cer pornind convingător pe drumul regăsirii, înălțătoare călătorie către sine, într-un discurs muzical ce, prin ceea ce urmează să ascult, traversează 200 de ani… Îmi amintesc că am citit undeva… unde?, unde?, da, în volumul semnat de doamna Carmen Chelaru (profesor universitar doctor la Universitatea Națională de Arte George Enescu), Cui i-e frică de Istoria muzicii?!, sigur acolo am citit că muzica românească de secol XIX, dar și mult mai târziu, se bazează pe o strânsă relație între folclor, muzica religioasă și cea cultă. Aveam nevoie să vizualizez această idee pentru că acum sunt sigură că la Gavriil Musicescu în Heruvic. Ca pre Împăratul și Concertul II Înnoiește-te noule Ierusalime, exact asta se aude acum! Iar Concertul… cu acest inconfundabil iz al muzicii religioase ruse… Divin!

Țin ochii închiși. Când aplaudă lumea o să aplaud și eu dacă mă voi putea desprinde din visul meu, bizantin și el… Între timp, în mintea mea încep să se rotească imagini. Chipuri. Sunt oamenii pe care i-am pierdut în aceste timpuri de cumplită suferință. Îi văd deasupra îngerilor ce cântă. Sunt veseli. Eu tristă. Citatele folclorice stilizate mă duc în biserica din satul copilăriei mele, Pogănești, la granița cu Republica Moldova. Le aud în Rugăciunea lui Paul Constantinescu, chiar acum când brațul arhanghelului pare să intre în dansul de deasupra îngerilor care, Doamne, cât de sublim se pot ruga cu mine pentru toți cei ce nu mai sunt…

Ei ne zâmbesc. Eu plâng. Pre tine, scrisă de Sabin Drăgoi vine cu o arhitectură sonoră care parcă mă reconstruiește. Mă adăp cu modalismul specific folclorului românesc, respir ritmica și coloritul vocal dens.

Deasupra îngerilor ce cântă, chipurile dansează. Eu stau încremenită în scaunul pe care l-aș transforma în brațele bunicii, să uit… să iert… să fiu iertată… Țin ochii închiși. În ei stă rugăciunea noastră, cea în care își găsesc locul și se desfășoară în toată splendoarea Troparul Sfintei Cuvioase Parascheva și Sfinte Dumnezeule, ale lui Achim Stoia, precum și De tine se bucură scrisă de Nicolae Lungu. Adesea, ciclicitatea formelor mă duce cu gândul la bucuria pe care o simțeam când preotul ne întindea o bomboană după ce ne împărtășea pe noi, copiii orășeni care vedeam împărtășanie doar acolo în colbul satului.

Țin ochii închiși de teamă să nu fugă de la mine imaginea bisericii din deal. Și-ascult Pentru tine, Doamne! a lui Vasile Spătărelu. Și îl văd pur și simplu, pe el, compozitorul, omul, în sufrageria noastră de la etajul șapte când lucra la Roberto Zucco alături de profesorul Romeo Cozma și soțul meu, Cristian Gârlea. Îi aud glasul și îi simt felul său spiritual de a fi… Și mă rog împreună cu îngerii și arhanghelul, să îi fie țărâna ușoară Maestrului Spătărelu căruia îi datorez decizia mea de a face muzică în mod responsabil.

Cele Două imnuri bizantine ale lui Doru Popovici mă provoacă la căutări, cărți, pagini, rânduri… da, găsesc în memoria mea cum că muzica academică românească din a doua jumătate a secolului al XX lea a stat sub semnul unui echilibru surprinzător, dacă ne gândim cel puțin la tentația avangardei care nu-i era deloc străină lui Doru Popovici, el fiind chiar promotor al dodecafonismului vremii! Și totuși… atât de neoclasic, atât de expresionist, atât de folclorist…

Tatăl Nostru care ești în Ceruri… Sfințească-se numele Tău… căci mulțumim Ție, Doamne că (încă) trăim, că (încă) ființăm în inima sunetelor, că (încă) SUNTEM! Scriitura lui Vladimir Cholak alăturată vocii îngerului Luminița Bădărău din corul Gavriil Musicescu îmi poartă pașii către casă, locul în care rugăciunea mea ia forma cerului, cu păsările ce-i străbat infinitul… Acasă. Locul în care eu sunt mai întreagă, mai vie.

Tatăl Nostru… Vie împărăția Ta, Facă-se voia Ta, Precum în cer așa și pre Pământ.

Lect. univ. dr. Mihaela Loredana Gârlea

Articol postat și pe https://migalo.ro/2021/10/16/rugaciunea-de-la-casa-bals/

Leave a Reply

Your email address will not be published.