Un eveniment impregnat de spiritul muzicii contemporane, ce a completat cadrul sonor al Festivalului Muzicii Românești (ediția a XXIII-a) a avut loc joi, 21 octombrie 2021, sub titulatura New vocal chamber music from Europe. Organizat în sala „Eduard Caudella”, recitalul i-a avut ca protagoniști pe soprana Christine Simolka, alături de pianistul și baritonul René Wohlhauser. Prin acest turneu, desfășurat în mai multe centre artistice din Europa, cei doi artiști și-au propus un periplu muzical prin creația camerală vocal-instrumentală, promovând explorările muzicale și extramuzicale de exprimare utilizate în creația de gen contemporană.

Interpreții au abordat deopotrivă lucrări din repertoriul consacrat și creații contemporane, însă programul evidențiază o predilecție pentru muzica nouă, având o deschidere spre experimente timbrale și tehnologice prin lucrări prezentate în primă audiție. Am avut ocazia să audiem lucrări cu grad diferit de complexitate sonoră, de la voce solo, duet, voce cu acompaniament pianistic, ajungând la duet cu acompaniament și valorificarea unor instrumente de percuție, tehnici de pian preparat și inserții de muzică electronică sau înregistrări din viața cotidiană urbană.

Recitalul a debutat cu o lucrarea Traumgesicht pentru voce solo, de Klaus Huber (1924-2017), fiind interpretată de baritonul René Wohlhauser și având un caracter tumultuos și o sonoritate expresionistă. Accentul cade în special asupra textului, urmărind o redefinire a funcției artistului în viziunea societății moderne, care a trecut prin multiple schimbări în perioada anilor ’60. Deși ne desparte aproape jumătate de secol de momentul apariției acestei creații și de contextul la care compozitorul se raportează, esența gândirii sale se propagă pe plan sonor și are un impact frapant prin discursul tensionat și conținutul relevant.

În continuare, am audiat o succesiune de lucrări semnate de René Wohlhauser (n. 1954) și interpretate în primă audiție absolută, oferindu-ne ocazia de a-l vedea pe compozitor în dublă ipostază de creator și solist. Prima miniatură, Licht ist eng, se caracterizează prin folosirea unui profil asemănător al construcției liniei vocale cu lucrarea anterioară. Cele două planuri sonore, ale solistului și acompaniamentului pianistic, urmăresc un traseu izocron, definind ideea unei monotonii letargice, asemănată de compozitor cu calmul dinaintea furtunii în plan existențial.

Discursul muzical și poetic al lucrării Aus det Tiefe der Zeit tinde spre abstractizarea tematicii conflictuale. Ideea de antinomie este ilustrată prin structura poemului ce determină ulterior și construcția muzicii. Cele două voci implicate în discurs dialoghează permanent, individualizându-se prin tehnica vocală de belcanto în cazul sopranei, respectiv o manieră particulară de declamație în rubato, de factură expresionistă. Alternanța dintre cele două tehnici de interpretare se menține pe tot parcursul piesei, determinând o adâncire treptată a opoziției planurilor melodice. Spre final, cele două voci se întrepătrund, sugerând ideea că timpul reprezintă simbolul conducător al discursului, fiind invocat asemeni unui abis din care toate pornesc și unde toate se întorc.

Pasiunea compozitorului pentru complexitatea vieții și gândirii lui Jean-Paul Sartre s-a concretizat într-o lucrare în care sunt utilizate fragmente din corespondența filosofului cu Simone de Beauvoir. Lucrarea intitulată Une Nuit toute passionnée a fost concepută ca moment introductiv pentru opera de cameră intitulată L’amour est une duperie – l’amour n’est pas une symbiose, dar poate fi interpretată și separat, ca piesă vocal-instrumentală cu sens autonom. Muzica oscilează între dinamism (redat de sunet, mișcarea sonoră) și stagnare (simbolizată prin pauze prelungite). Sonoritatea generală a lucrării este conturată pe baza conținutului confesiv, cu momente narative, intervențiile pianistice fiind integrate asemeni unor interludii. Confesiunea transpusă sub formă muzicală îmbracă multiple stări emoționale, pornind de la entuziasm, exaltare, bucurie, până la tristețe și deznădejde, evidențiind un spirit capricios, sugerat de multiplele oscilații între registre pe distanțe foarte scurte.

Prima parte a recitalului s-a încheiat cu o lucrare complexă, provocatoare din creația aceluiași compozitor și bariton René Wohlhauser, intitulată ReBruAla, destinată interpretării pentru soprană, bariton, pian preparat, zgomot redat electronic și  înregistrare audio. Varietatea sonorităților și tehnicilor componistice, îmbinarea interpretării tradiționale cu elemente inedite, experimentale, conturează o viziune estetică postmodernă, vizând valorificarea unor metode neconvenționale de creație și interpretare, prin integrarea tehnologiei electronice în discursul sonor. După cum a mărturisit însuși compozitorul, dorința de explorare sonoră a avut la bază duetul bariton-sopran, la care se adaugă pianul, tratat ca instrument cu rol multiplu (claviatură, percuție și rezonator). Intervențiile corale care se aud pe fundal au fost procesate anterior de compozitor, iar înregistrările cu zgomote stradale surprind contextul agitat în care se desfășoară viața tumultuoasă a oamenilor din prezent. ReBruAla ilustrează complexitatea activităților pe care dorim să le întreprindem și a căror finalitate nu reușim să o atingem. Impactul auditiv este similar unui conglomerat sonor ce pare a nu avea un sens, dar urmează un traseu treptat, evolutiv, al multivalențelor existențiale, exprimând dorința de reintegrare a fenomenului artistic în profunzimea vieții.

Contribuția artiștilor la valorificarea repertoriului muzical autohton s-a concretizat prin realizarea unei secțiuni dedicate compozitorilor români. Prima lucrare de acest gen, semnată de Adrian Iorgulescu (n. 1951), are la bază un scenariu al unei ore de canto. Modernitatea creației se regăsește în îmbinarea diverselor fragmente din arii aparținând diverselor epoci muzicale intercalate de variate combinații cu tentă ironică a vocalizelor și exercițiilor de încălzire. Intervențiile profesorului în dialog cu elevul se detașează de stilul muzical abordat, fiind mult mai liber, dezinvolt, folosind structuri modale cromatice cu disonanțe multiple și exploatând extremele registrului muzical corespunzător fiecărei voci într-un stil predominant parlat.

Secțiunea de muzică românească a continuat cu lucrarea I caught a Glimpse of Light pentru soprană și pian a compozitorului Ulpiu Vlad (n. 1945) pe versurile lui Marin Sorescu. Discursul sonor al acestei creații este perceput la limita dintre muzică notată și improvizație. Tehnicile utilizate sunt diverse, melodia fiind presărată cu scurte fragmente de tip recitativ rectotono și utilizarea unui text format din silabe în majoritatea conținutului verbal. Compozitorul își consideră lucrarea mai puțin novatoare, datorită evidențierii unor parametri tradiționali, care conferă expresivitate și profunzime în urma întâlnirii dintre muzică și cuvânt.

Rorrim, lucrare dedicată duo-ului Simolka-Wohlhauser, descrie situația socială a anului 2020 într-o manieră tragic-comică, după cum mărturisește compozitorul Vlad Răzvan Baciu (n. 1986). Încă din incipit, lucrarea ne surprinde cu un element inedit, prin interpretarea unor efecte onomatopeice sugestive pentru zgomotul vântului, al cărui sunet în natură oscilează în funcție de corpurile pe care le pune în vibrație. Titlul se bazează pe o combinație silabică rezultată prin folosirea obsesivă a imitației dintre cele două voci în ipostază obișnuită sau stretto, oferind un indiciu sugestiv, un element conducător pentru înțelegerea construcției muzicale. Versurile,  preluate din creația poetică a lui Arthur E. Avramiea, sunt valorificate în plan sonor atât în forma originală, cât și în manieră recurentă, pentru a ilustra ideea de oglindă la care se adaugă și clasica repetiție. Fiecare dintre cele trei secțiuni ale lucrării sunt încheiate de aceleași versuri, „Cascade of sand/ In the wrong hand./ And dry/ Like a hor summer’s sky”, dintre care ultimele două sunt întotdeauna exprimate netemperat, prin vorbire.

Secțiunea lucrărilor semnate de autori francezi s-a deschis prin duetul Léa și Arkos, extras din opera La Nuit dArkos, proiect aparținând compozitorului Henri Pauly-Laubry (n. 1962). Personajul principal, Arkos întruchipează imaginea unui tiran din perioada medievală, imaginat ca personalitate ce îmbină trăsături de caracter ale conducători politici Macbeth și Julius Caesar. În această scenă, Léa, soția lui Arkos, este înfățișată drept personaj cu caracter libertin, opunându-se deciziilor și temperamentului agresiv al soțului, ceea ce determină un conflict puternic între cei doi protagoniști. Opera nu este finalizată, astfel că interpretarea a reprezentat o avanpremieră. Discursul personajului feminin este tensionat, având la bază un mod locrian transpus pe mai multe finale. Ca răspuns, personajul masculin interpretează un pasaj scurt pe un acompaniament de maracas.

Din creația compozitorului francez Jean-Claude Wolff (n. 1986), am audiat lucrarea Approcher Venus. Având o sonoritate generală agreabilă, acompaniamentul pianistic se bazează preponderent pe scriitură acordică cu inserții cromatice, nuanțate prin învăluiri impresioniste. Vocea cucerește un registru amplu cu sonorități tandre și totodată exotice, exprimând devoțiunea către Venus, zeița dragostei și a frumuseții. 

În încheierea recitalului, cei doi artiști ne-au încântat cu o lucrare românească aparținând Violetei Dinescu (n. 1953), Gäbe es keine Kirschblüten. Compozitoarea a fost inspirată de un text tradițional japonez numit tanka – un poem fără rimă ce datează din secolul al IX-lea, având origini mult mai vechi decât cunoscutele haiku. Partitura este complexă, conținând numeroase oscilații între notația tradițională și sugestii grafice pentru improvizații. Utilizând o paletă foarte largă de sunete onomatopeice, sunt inserate sugestii de interpretare a unor sonorități asemănătoare instrumentelor tradiționale, la care se adaugă diferite pedale, sunete de păsări, cuvinte din limba de bază a poemului. Audiția lucrării a creat imaginea sonoră a unui univers artistic luxuriant, bogat în stări sufletești și elemente ale cadrului natural, sugerând libertatea creației și interpretării prin contribuția artiștilor la generarea unei lucrări originale, novatoare.

Pasiunea celor doi muzicieni pentru muzica promovată se resimte prin interpretarea sensibilă, adaptată stilului specific din fiecare lucrare și prin atenția cu care au oferit publicului o descriere succintă fiecărei lucrări, cu scopul de a facilita percepția, înțelegerea mesajului artistic și pătrunderea ascultătorilor în universul creator. Cu profesionalism, muncă și dedicare, Christine Simolka și René Wohlhauser au oferit publicului ieșean ocazia de asista la un eveniment muzical de înaltă ținută artistică și valoare interpretativă.

Iustin-Ștefan Platon, Master anul I, Muzicologie

Leave a Reply

Your email address will not be published.