Într-o lume grăbită, în care totul se consumă rapid, există încă spații în care timpul parcă încetinește. Sunt acele locuri în care secundele se dilată, iar prezentul capătă consistență. Nu mai alergăm după timp, doar ne bucurăm de prezent. Privim. Ascultăm. Ne regăsim liniștea sufletească pe care cotidianul părea să o fi risipit demult. Sala de festivități a Colegiului Național de Arte „Octav Băncilă” din Iași a reprezentat pentru mine un astfel de spațiu al introspecției și al regăsirii interioare, pe data de 26 martie 2026. Sub bagheta dirijorului Samuel Istrate, Orchestra Universității Naționale de Arte ,,George Enescu”, alături soprana Roberta Lungu, ne-au oferit, cu rafinament și sensibilitate, un Concert Simfonic special, cu avânt tineresc, vibrant.

.

După această incursiune în universul sonor al serii, gândul ni se îndreaptă firesc către cei care au dat viață evenimentului. Orchestra Universității Naționale de Arte „George Enescu” se conturează ca un ansamblu bine închegat, care depășește în fiecare an provocarea de a integra câte o nouă generație de studenți în anul I, care au șansa de învăța să cânte omogen, unitar, coerent și să transmită forță expresivă. În spatele acestei unități de viziune se află o direcție artistică solidă, modelată de dirijorul principal, conf. univ. dr. Bogdan Chiroșcă, a cărui viziune muzicală și pedagogică contribuie la formarea și maturizarea tinerilor muzicieni. Sub îndrumarea sa, orchestra și-a construit o identitate, îmbinând rigoarea academică cu libertatea expresiei artistice. Prezența la pupitru a dirijorului doctorand Samuel Istrate, asistent al maestrului Chiroșcă, s-a înscris firesc în această continuitate a școlii dirijorale ieșene.

Născut la Suceava, în anul 2000, Samuel Istrate a avut un parcurs muzical fluid, cursiv, debutând cu o pasiune cultivată încă din copilărie, într-un mediu familial în care muzica era firesc integrată, chiar dacă educația sa inițială nu avea ca scop un traseu vocațional. Alegerea de a studia muzica a venit ca asumare a unui vis personal, concretizat prin admiterea la specializarea Dirijat Orchestră a Universității Naționale de Arte „George Enescu” din Iași. Aici, după cum mi-a mărturisit el însuși, întâlnirea cu maestrul Dumitru Goia a avut un rol definitoriu în dezvoltarea sa artistică, ghidându-i parcursul atât în anii de licență, cât și în cei de master: „Mentorul căruia îi datorez totul în ce privește dirijatul și care mă inspiră de fiecare dată când îl întâlnesc este profesorul meu Dumitru Goia. El este cel care a văzut talentul din mine, un material brut la început, dar în care a investit cu răbdare și pricepere tot ce ține de muzică (teoria, armonia, contrapunctul, stilistica, teoria instrumentelor și bineînțeles, dirijatul), dar și aspecte extrem de necesare pentru un dirijor cum ar fi: psihologia, organizarea repetițiilor, pedagogia, bunul gust muzical și cultura în general.” Activitatea sa dirijorală s-a conturat treptat prin apariții constante alături de orchestra universității, debutul său având loc pe scena Operei Naționale Române din Iași. Preocuparea pentru perfecționare l-a condus către participarea la cursuri de masterclass și competiții de specialitate, precum concursul „Ionel Perlea” din Slobozia. Colaborările sale includ activități alături de ansambluri corale și orchestrale din regiunea Moldovei, între care se remarcă implicarea în cadrul corului și orchestrei „Adoramus”, precum și apariția alături de Orchestra Filarmonicii Naționale „Serghei Lunchevici” din Chișinău, la finalul anului 2025. Iar pe 26 martie 2026, am avut bucuria de a-l vedea dirijând concertul Universității de Arte din Iași cu multă dedicare și responsabilitate, demonstrând disciplina modului său de a lucra cu membrii ansamblului și de a-i mobiliza să fie cât mai buni împreună.

.

Debutul concertului ieșean a fost marcat prin aria Vissi d’arte din opera Tosca de Giacomo Puccini, lucrare de teatru liric ce reflectă măiestria compozitorului italian în combinarea pasiunii dramatice cu subtilitățile psihologice ale personajelor. Compozitorul îmbină în Tosca tensiunea politică, iubirea pasională și drama parcursului existențial, iar Vissi d’arte constituie punctul culminant al introspecției personajului principal, Floria Tosca. În această aria celebră, Tosca își exprimă frământările și întrebările existențiale: de ce destinul pare nedrept cu ea, în timp ce se dedică artei și iubirii. Textul libretului în această arie exprimă conflictul ei interior între devotament, moralitate și destin: „Vissi d’arte, vissi d’amore, non feci mai male a nessuno” („Am trăit pentru artă, am trăit pentru iubire, nu am făcut niciodată rău nimănui”).

Solista Roberta Lungu a convins publicul prezent atât prin prezența scenică, atitudine, cât și prin interpretare, trăire, expresie artistică. Soprana și-a făcut apariția într-o rochie roșie, simbol al pasiunii, iubirii și dramatismului pe care îl poartă în construcția sa personajul puccinian. Interpretarea suavă și intensă totodată a captivat imediat atenția publicului, fiecare sunet vocal fiind încărcat de emoție și sensibilitate, transformând scena într-un context grăitor și memorabil.

În vârstă de 24 de ani, Roberta Lungu s-a născut într-un sat din județul Iași, Sprânceana, iar primele confirmări ale talentului ei au apărut încă din școala gimnazială din Erbiceni, atunci când profesoara de muzică a remarcat „o voce specială” și a implicat-o în corul școlii, oferindu-i primele intervenții solo. Determinarea sa de a studia muzica la un nivel performant a condus-o la Colegiul Național de Artă „Octav Băncilă” din Iași, unde a studiat inițial cu doamna Iraida Andriuți, apoi și-a continuat formarea cu doamna Diana Munteanu, participând cu succes la numeroase concursuri, precum „Primăvara Artelor”, „Elena Botez”, „Dimitrie Cuclin”, „Emanuel Elenescu”, „Achim Stoia” și altele, obținând deseori premiul întâi. Printre cele mai remarcabile distincții se numără marele premiu și trofeul „Felicia Filip” la concursul „Crai Nou” din Brașov. În prezent, este membră a corului Operei Naționale Române din Iași și studentă în anul IV la Universitatea Națională de Arte „George Enescu”, la clasa de Canto Clasic coordonată de doamna prof. univ. dr. Cristina Simionescu – mentorul care o inspiră și o susține în parcursul ei artistic –.

.

După această deschidere în forță, concertul a continuat cu o nouă lucrare dintr-un alt registru stilistic și estetic, introducând publicul într-un alt univers sonor, cu nuanțe, sugestii și contraste diferite. Această călătorie sonoră a fost dusă mai departe prin Uvertura „Hebridele” de Felix Mendelssohn, o lucrare simfonică creată în 1830, după vizita lui Mendelssohn în Insulele Hebride din Scoția. Inspirat de frumusețea sălbatică a coastelor stâncoase, de valurile mării și de atmosfera misterioasă a peisajelor scoțiene, compozitorul a transpus impresiile vizuale și emoționale în muzică, compunând o uvertură evocatoare și plină de imaginație. Lucrarea începe cu o temă lentă și meditativă, care sugerează misterul și izolarea insulelor. Pe măsură ce uvertura se dezvoltă, apar pasaje mai vivace și ritmuri alerte, care surprind schimbarea vremii și forța naturii, dar și dinamica vieții sălbatice de pe coastă. Prin alternanța de momente lirice și energice, Mendelssohn creează un tablou sonor redat printr-o muzică picturală, unde fiecare instrument contribuie la conturarea unei forme, unui fenomen sau detaliu natural. Gesturile clare, ferme, dar consistente în nuanțe și detalii expresive ale dirijorului, privirile atente către fiecare partidă instrumentală și capacitatea de a susține simultan tensiunea și fluiditatea interpretării au captat atenția publicului și i-au făcut pe spectatori să simtă fiecare oscilație a valurilor, fiecare rafală de vânt și fiecare stâncă bătută de mare prin muzică. Emoțiile au alternat între contemplare și uimire, liniște și efervescență, iar sala a fost inundată de fascinație și încântare. Această lucrare a oferit un contrast remarcabil față de intensitatea lirică a ariei lui Puccini și a pregătit scena pentru următoarele etape ale serii, în care muzica avea să ne surprindă în continuare.

.

Odată cu revenirea sopranei Roberta Lungu pe scenă, atenția publicului s-a concentrat asupra ariei Pace, pace, mio Dio din opera La forza del destino de Giuseppe Verdi. Această arie, ca întreaga operă, de altfel, gravitează în jurul destinului, al conflictului între voința umană și soarta inevitabilă, dar și al suferinței, al speranței și căutării unei stări de pace interioară. Piesa reflectă dramatismul și zbuciumul personajului Leonora, prinsă între sentimente puternice și presiunea circumstanțelor care îi marchează destinul tragic. Versurile „Pace, pace, mio Dio, se’l mio cor può goder” sunt un strigăt al sufletului care imploră alinare, liniște și răgaz în mijlocul furtunii interioare. Prezența Robertei Lungu pe scenă a adus aria la viață cu aceeași delicatețe și expresivitate care o caracterizaseră și în aria de  Puccini, dar cu o intensitate diferită: emoția era mai apăsătoare, aproape palpabilă, iar vocea ei a transmis fiecare nuanță de disperare, rugăciune și speranță, captând atenția publicului cu o forță aproape magnetică. Această continuitate între drama sfâșietoare în stil puccinian și tensiunea paralizantă din opera verdiană evidențiază modul în care marii compozitori italieni explorează iubirea, sacrificiul și destinul prin limbaje muzicale complementare.

Concertul s-a încheiat cu Simfonia nr. 35 „Haffner” de Wolfgang Amadeus Mozart, o lucrare plină de vitalitate, eleganță și strălucire, care a adus o încheiere triumfătoare concertului. Compusă în 1778, simfonia combină ritmuri specifice stilului mozartian cu momente lirice, alternând Allegro-ul strălucitor din prima parte cu a doua mișcare, Andante, meditativă, urmată de un Menuet în stilgalant cu un Trio mai dinamizat,pregătind finalul energic în Presto. Dirijorul a condus orchestra cu claritate și eficiență, reușind să transmită orchestrei intenția de redare a simfoniei prin echilibrul sonor și rafinamentul clasic specifice lui Mozart. Frazarea a fost conturată cu multă atenție, iar privirile și gesturile dirijorului, mereu conectate la partitură, au creat o legătură vizibilă între el și orchestră, transformând interpretarea într-un fenomen viu, petrecut sub privirile spectatorilor. Pentru Samuel Istrate, acest concert a fost încă un pas important în formarea sa ca dirijor, o experiență care adaugă o nouă „cărămidă” la fundația carierei sale și îl apropie tot mai mult de obiectivul său principal: să dirijeze lucrări consacrate pe marile scene din țară și din străinătate: „Deși e destul de greu să ajungi dirijor invitat în orchestrele din țară sau străinătate, îmi doresc să dirijez lucrările compozitorilor consacrați pe marile scene ale lumii dintr-o dorință arzătoare de a mă apropia de marile capodopere ale muzicii.” Fiecare nuanță și fiecare crescendo/ descrescedo al simfoniei au prins viață sub conducerea sa, iar orchestra, atent ghidată, a redat creația mozartiană printr-o implicare memorabilă pentru întreaga sală, evidențiind disciplina repetițiilor, profesionalismul muncii în echipă și responsabilitatea studiului individual.

Concertul de joi seara și-a atins scopul. Am rămas cu sufletul plin de emoție, cu mintea purtată în timpuri și spații istorice îndepărtate, iar prezentul și-a recăpătat cu greu consistența, o dată cu aplauzele furtunoase din final. Am privit. Am ascultat. Și am lăsat muzica să aibă impactul ei: a oprit timpul pe parcursul concertului, oferindu-ne cele necesare unui trai armonios: frumusețe, trăire și plenitudine.

.

Cronică semnată de GABRIELA COGEANU, anul III, Muzicologie

Îndrumători Critică muzicală: lect. univ. dr. Mihaela-Georgiana Balan, prof. asoc. drd. Oana Diana Zamfir