„Cheia către misterul unui mare artist constă în faptul că, din motive necunoscute, el își va dedica întreaga energie și viață doar pentru a se asigura că un sunet îi urmează celuilalt…ca să ne ofere, astfel, sentimentul că ceva e bine în această lume.” – L. Bernstein

Putem spune că, într-adevăr, datorită fiecărei seri de vineri de la Iași, nelipsită de Marea Muzică,primim siguranța că, în mijlocul societății contemporane atât de diverse și într-o continuă schimbare, ceva rămâne – binele, frumosul, divinul. Noi am ales să-l căutăm în muzică, deși acest ceva este atât de aproape de noi. Nu are nevoie de un spirit artistic pentru a fi găsit, ci mai degrabă (mai curând) de curajul de a-l căuta. Din dorința acestei căutări a fost ales, astfel, programul serii de 27 martie 2026 de la Filarmonica „Moldova” Iași, aducând față în față doi maeștri ai melodismului – Johannes Brahms și Jean Sibelius – sub bagheta dirijorului chinez Junping Qian, avându-l ca solist pe îndrăgitul violonist Liviu Prunaru.

.

Despre singurul concert brahmsian pentru vioară, criticat chiar a fi împotriva posibilităților acestui instrument, Ceaikovski face o remarcă esențială – „Cu greu apucă o linie melodică a fi sugerată, că este și luată înainte de o nouă modulație, de parcă lui Brahms i-ar fi teamă să ne vorbească în mod direct, ca nu cumva să-și dezvăluie sufletul”. Mai mult malițioasă decât empatizantă, viziunea compozitorului rus ascunde un adevăr definitoriu pentru Brahms – acela că în interiorul formei muzicale, organizată întotdeauna în limitele idealului de ordine și claritate clasică, își caută locul un suflet singuratic, care urmărea să concilieze diferitele tendințe ale timpului său, într-o epocă de freamăt și incertitudine istorică.

Johannes Brahms (1833-1897) și-a croit locul cu greu în lumea muzicală germană, până la momentul întâlnirii cu familia Schumann și Joseph Joachim – oamenii săi de suflet –. Aceste trei personaje-cheie din viața sa au fost printre puținele care au căutat să înțeleagă ceea ce Brahms intenționa să exprime prin discursul său muzical clasico-romantic. După moartea lui Schumann însă, care l-a afectat profund într-o perioadă de activitate când numele său devenise cunoscut dincolo de granițele germane, publicul s-a lăsat prins de vraja melodismului său atât de ingenios integrat în genuri și structuri de sorginte clasică.

La premiera concertului, în 1879, Brahms se afla la pupitrul dirijoral, alături de Joseph Joachim, cel pentru care alcătuise lucrarea. Între cei doi avusese loc nelipsita dispută – Joachim, din cauza dificultății interpretative la care îl supuse prietenul său și Brahms, revoltat împotriva ideii de a deschide seara cu Concertul pentru vioară în re major de Beethoven, deși nu este un secret că lucrarea i-a servit drept exemplu componistic. Reacțiile vremii în fața acelei aparent „imposibil de cântat” compoziții nu au fost, în nici un caz, unele pozitive, iar promovarea capodoperei sale a avut nevoie de trecerea timpului, pentru a fi asimilată. Acesta nu este decât un semn că Brahms se află printre cei care au ridicat posibilitățile violinei la nivelul unității simfonice, instrumentul devenind parte integrantă, nu conducător al ansamblului, fapt de neacceptat pentru publicul însetat de divertisment al vremii.

De atunci și până în seara aceasta de vineri a Iașului contemporan, interpretările oferite Concertului brahmsian pentru vioară nu au fost deloc ignorate, ba chiar privite cu admirație. În ceea ce îl privește pe violonistul Liviu Prunaru, a ne pronunța în privința profesionalismului său ar fi un fapt prea puțin necesar. După o carieră internațională de 35 ani, completați de alți 18 petrecuți în postura de concert-maestru al Royal Concertgebouw Amsterdam și din 2010, în calitate de director artistic al Academiei Internaționale de Muzică Menuhin dinElveția, muzicianul originar din Craiova ni l-a prezentat pe Brahms în forma sa cea mai autentică.

.

Cu o înțelegere ce amintește de cea a lui Joseph Joachim, Liviu Prunaru pare să fi intuit frământările ascunse în țesătura minuțioasă a partiturii, conducând discursul violonistic cu o impetuozitate temperată de un constant lirism. Concepția vastă în ceea ce privește repertoriul universal este desigur, acul său principal din mânecă, reușind să își asume stilistic orice perioadă istorică și cu atât mai mult neoclasicismul lui Brahms. Pasul pe care compozitorul l-a făcut pentru concertul solistic este cel pe care și Liviu Prunaru și l-a asumat în interpretarea sa – de a fi solist prin integrare în ansamblu, nu prin desprinderea de el –. „Să fii calm pe toate planurile, să găseşti acea linişte…” spunea violonistul într-unul dintre interviurile sale, vorbind despre scenă, astfel încât „..să îi poţi da telefon lui Dvorák, lui Bach sau lui Beethoven şi să fii pe aceeaşi lungime de undă cu ei. Trebuie să ştii să te detaşezi de tot, să te duci acolo şi să dai tot ce ai mai bun. Fiecare concert e o bătălie.”

Tumultul interior resimțit de fiecare om al scenei nu va putea fi vreodată pe deplin înțeles din exterior, nici chiar poate ajungând să trăim în apropierea sa. Ce putem vedea, însă, din scaunele publicului, reprezintă pentru noi singurul adevăr: am văzut o impecabilă interpretare a muzicii lui Brahms. Fără să știm dacă „i-a dat telefon sau nu” și dacă a reușit să își „găsească acea liniște” pentru a fi în fața noastră, Liviu Prunaru a stăpânit scena de la Iași ca un adevărat maestru. „Bătăliile” sale nu au fost, în nici un caz, în zadar.

.

În urma desfășurării momentului din prima parte a serii astfel încheiată, orchestra Filarmonicii Moldova a devenit personajul principal. După ce, cu doar șapte zile în urmă, a pregătit două audiții în premieră (March, op. 99 de Serghei Prokofiev și Concertul nr. 2 pentru vioară și orchestră în do diez minor op. 129 de Dmitri Șostakovici) sub bagheta dirijorului olandez Sander Teepen, seara de 27 martie a regăsit orchestra într-un cadru familiar. Programul serii și prezența lui Junping Qian nu au constituit o dificultate de colaborare pentru ansamblul simfonic ieșean. În aceeași perioadă primăvăratecă (pe 12 aprilie 2024), abordând ritmurile spaniole ale violoncelistului Răzvan Suma și poetica Simfonie nr. 2 în re major a lui Brahms, același Junping Qian a conceput un concert remarcabil de la pupitrul dirijoral al Filarmonicii „Moldova”.

Intenția lui Jean Sibelius (1865-1957) în vederea simfoniilor sale este foarte clară – fără trimiteri programatice – doar muzica, în forma ei autentică. Deși simțul interior este atras să dea ascultare diferitelor interpretări asupra Simfoniei nr. 2 în re major, compusă între 1901-1902, mai ales acelei ce o asociază cu independența Finlandei, nu ne vom raporta la ea în acest fel. Cu toate acestea, pătrunși de tema absolut amețitoare cu care debutează lucrarea, nevoia de a ne agăța cu spiritul de o imagine vizuală – oricare ar fi ea – este de nestăpânit. Putem adăuga, de asemenea, și impactul aproape dezechilibrant al pasajului din partea a doua, în care partida violoncelului pare a deveni solistul principal și care, din nou, ne umple de dorința de a înțelege intențiile compozitorului finlandez.

Continuul legato cu care dirijorul Junping Qian ne-a purtat prin aceste tărâmuri ascunse a fost, însă, de ajuns pentru a conecta cele două lumi: scena și publicul. Misterul celor patru părți (Allegretto, Poco Allegro, Tempo Andante ma Rubato, Vivacissimo, Finale. Allegro Moderato) ale simfoniei s-a dezvăluit în fața ochilor noștri, ca răspuns al propriilor trăiri la receptarea acestei muzici voit neprogramatice.

.

Însuflețirea cu care dirijorul invitat a asimilat intenția componistică a lui Sibelius a putut fi ușor observată, simfonia nefiindu-i, de altfel, străină. Cu mai puțin de două luni în urmă, la Teatrul „Wuxi” din China, țara sa natală, a dirijat aceeași lucrare, în cadrul concertului Nordic Winter. Junping Qian, ultimul discipol al legendarului dirijor german Otto Werner Mueller, rămâne vizibil, însă, pe scenele europene, Bucureștiul fiind rampa sa de lansare în anul 2017 (prin Premiul I în cadrul Concursului Internațional de Dirijat).

Aflați amândoi, nu întâmplător, la mijloc de viață, Sibelius și Qian s-au întâlnit virtual la mijlocul acestui tărâm simfonic în fața publicului de la Iași, lăsându-ne nu de puține ori cu mușchii încordați și respirația tăiată.

.

O astfel de audiție are puterea de a convinge chiar și un public aflat la primul contact cu acest repertoriu. În transparența sa, Sibelius acaparează ființa fără să depună prea mult efort: o temă alcătuită din trei sunete, sub forma unui vals repetitiv și un Allegretto atât de potrivit cu simțirea umană, constituie doar una dintre modalitățile muzicale, de o simplitate aparent banală, cu care acesta trece de cotidian folosind cotidianul însuși și ajunge la noi, ascultătorii, tot mai însetați de sens.

.

Cronică semnată de LUIZA ȘTEFANIA MUSCALU, anul III, Muzicologie

Îndrumători Critică muzicală: lect. univ. dr. Mihaela-Georgiana Balan, prof. asoc. drd. Oana Diana Zamfir