Sorana Dascălu: Stimată doamnă Ilinca Dumitrescu, din punctul dumneavoastră de vedere, ce loc a ocupat muzica în viața Marianei Dumitrescu?
Ilinca Dumitrescu: Un loc foarte important. În primul rând, era soția lui Ion Dumitrescu, un renumit compozitor. Părinții mei s-au cunoscut la Teatrul Național din București. Tatăl meu, din 1941 până în 1947 a fost dirijorul și compozitorul orchestrei Teatrului Național, iar mama, când a terminat studiile la Academia Regală de Muzică și Artă Dramatică, a devenit actriță și asistent de regie a lui Ion Sava la Teatrul Național. Pe urmă, s-au căsătorit în 1947. Ea a fost alături de tatăl meu în toată atmosfera muzicală, foarte complicată, în anii aceia ai „obsedantului deceniu”; în toate acele frământări, lupte, reușite sau dificultăți prin care a trecut întreaga mea familie, dar și toată intelectualitatea română. Pe urmă am apărut eu, în 1952, și la vârsta de 5 ani am început să fac muzică, să cânt la pian, iar cât a mai trăit ea, până în 1967, a fost alături de mine. Mama avea talent muzical, cânta puțin și la pian, știa muzică. Iar bunica mea, mama ei (Eufrosina Șerban), era foarte iubitoare de muzică, era dornică să fie alături de muzicieni, în mediul artistic.
| Figura 1 – Ilinca Dumitrescu |
Întâlnirea cu maestrul Jora nu a fost întâmplătoare. Compozitorul, fiind directorul (rectorul) Academiei la acea vreme, participa la toate examenele, nu numai la cele muzicale, ci și la probele de actorie. Atunci a remarcat-o pe mama. Ea terminase filosofia cu „magna cum laude” în 1946, la Facultatea de Litere și Filosofie din București, deci era unul din studenții excepționali ai anilor aceia. Pe urmă s-au împrietenit, tatăl meu fiind studentul maestrului și, încetul cu încetul, compozitorul a început să scrie lieduri („cântece”, așa cum îi plăcea să le denumească) pe versurile ei. A scris 119 lieduri în total, dintre care 48 pe versuri de Mariana Dumitrescu. În ultimele zile de viață, pe pupitrul pianului său a rămas un lied neterminat pe versurile mamei… A fost o colaborare extraordinară de-a lungul anilor cât a trăit mama mea. Și această prietenie a durat până la stingerea din viață a muzicianului; prietenie perpetuată prin tatăl meu (executorul său testamentar) și prin mine, până în ziua de astăzi. Mihail Jora mi-a fost și mie profesor, am fost ultima sa discipolă. Mi-a dedicat mai multe lucrări pentru pian (Poze și pozne – Caietele II și III, Sonatina, ciclul 13 Preludii). Din păcate, nu m-a auzit cântând decât Poze și pozne. După ani, i-am interpretat integrala lucrărilor pentru pian, liedurile, alte piese camerale, cu nenumărate ocazii, de-a lungul întregii mele cariere.
S.D: Să înțeleg că în casa dumneavoastră a fost o armonie muzicală în fiecare zi?
I.D: Da, e adevărat, se poate spune și așa. Atunci, în perioada interbelică, cultura muzicală în țara noastră era într-o mare sincronie cu tot ce se petrecea în Europa. Iar profesorii tatălui meu și ai generației sale (Paul Constantinescu, Dinu Lipatti, Constantin Silvestri ș.a.) erau toți la un nivel înalt artistic (Alfonso Castaldi, Mihail Jora, Constantin Brăiloiu, George Breazul…). Părinții mei, și eu deopotrivă, am crescut în această mentalitate de cinstire a culturii românești, a muzicii autohtone, clasică sau folclorică. Acum, școala noastră este încă la un nivel ridicat și trebuie să luptăm pentru a-l menține.
Mama a murit în 1967, și nu cred că a avut un moment de liniște, era tot timpul alături de bătăliile tatălui meu. El conducea Uniunea Compozitorilor, fără să fie membru de partid(?!). N‑a făcut politică, dar prin personalitatea sa pregnantă, deosebită, a reușit să facă politica muzicii românești, a reușit să dezvolte Uniunea Compozitorilor, care devenise un fel de „stat în stat”. Alături de alți câțiva mari muzicieni români a fondat în 1958 Festivalul și Concursul Internațional „George Enescu”, iar la cinci dintre edițiile sale a fost președintele evenimentului.
Muzica românească n-a dispărut în anii regimului comunist, din contră – a fost la un nivel înalt, ceea ce se vede și acum, prin elevii elevilor acelor personalități. Mama avea o minte strălucită, reușea să sintetizeze cu ușurință ideile, conceptele, extrăgea esențele, ceea ce a plăcut maestrului Jora. El era la fel, făceau parte din aceeași categorie intelectuală, aveau o deschidere largă asupra culturii și muzicii, asupra filosofiei. La noi în casă, de când eram copil, trăiam printre aceste personalități, iar maestrul Jora era marele prieten al familiei. Venea duminica la noi, la masă (din păcate, doamna Lily Jora, soția sa, era bolnavă și nu ieșea din casă). Familiile noastre se vizitau adesea.
S.D: Vreau să vă întreb dacă Mariana Dumitrescu a fost condiționată de regim, a trebuit să facă unele concesii pentru a publica?
I.D: Nu, în nici un caz, De altfel, de asta nici nu a putut să publice, nici nu a vrut, nici nu a încercat. I s-a tipărit primul volum de poezii în primăvara lui 1967, l-a putut vedea cu câteva zile înainte de a muri… (4 aprilie). Al doilea volum, Iarba timpului, a apărut postum, în 1968. După cum se știe, în acei câțiva ani ’60 a fost o oază de oarecare relaxare ideologică.
Scurta cantată Mărire ție, patria mea, scrisă de Mihail Jora în 1959 pe versurile Marianei Dumitrescu și cântată în primă audiție de Filarmonica bucureșteană dirijată de George Georgescu, o succintă piesă coral-orchestrală, nu are nimic legat de ideologia comunistă. Sunt versuri frumoase, nu e nicio rușine să vorbești despre patria ta (lucrarea a fost de altfel tipărită, există în biblioteci și se poate analiza).
| Figura 2 – Mihail Jora și Mariana Dumitrescu |
Fac aici o paranteză, care nu are legătură cu mama mea, dar are cu Mihail Jora, și ne face să înțelegem mai bine spiritul „obsedantului deceniu” și, de asemenea, al exagerărilor actuale făcute dintr-o necunoaștere aprofundată a datelor problemei. Baletul Când strugurii se coc a avut prima montare în 1953 la București, la Ansamblul C.C.S dirijat de Sergiu Comissiona, iar cea de-a doua în 1957, în coregrafia Floriei Capsali și a lui Mitiță Dumitrescu (nici o legătură cu familia mea, coincidență de nume). Scriam în booklet-ul CD-ului Radio Legende – Mihail Jora – Muzică de balet (Ed. Casa Radio, București, 2023) că „am asistat, copil fiind, în anii 1950, la primele reprezentații ale spectacolului. Îmi amintesc și acum verva muzicii și a dansurilor, satisfacția culesului roadelor înmiresmate în panere încărcate, culoarea vie, stenică a decorurilor și costumelor, axată în principal pe verde. Nu văd aici o concesie făcută de maestru regimului totalitar din acei ani, așa cum insinuează unii pe nedrept. Trecerea anilor estompează neclaritățile în aprecieri ale unor contemporani și așază, firesc, lucrurile, valorile la locul lor.”
S.D: Considerați că apropierea de personalități precum Mihail Jora a influențat modul în care își concepea poezia Mariana Dumitrescu?
I.D: Cred că da, se poate. Ei se influențau reciproc. Recitiți corespondența dintre maestrul Jora și mama mea, publicată (parțial) de mine în amplul volum din 1995, „Mihail Jora – Studii și Documente”. Sunt pagini sclipitoare, pline de idei neașteptate, originale, dar și dureroase, în final tragice.
Schimburile de idei despre Întoarcerea din adâncuri sunt pilduitoare. Baletul este cum ar fi în creația lui Enescu Oedipe, adică o lucrare de mare profunzime filosofică, fundamentală.
S.D: Știu că Mihail Jora se adapta poeziei, dar oare Mariana Dumitrescu „mlădia” poezia în așa fel încât să poată scrie mai ușor compozitorul ?
I.D.: Se poate, da. Ca să scrii lieduri, trebui să ai pentru muzică o poezie specială. Nu poți să scrii pe orice text. Maestrul îi spunea unde sunt necesare unele modificări, scurtări sau repetări ale unor versuri. Înțelegerea dintre ei a fost foarte naturală, el a găsit în versurile ei ceea ce gândea. Până la urmă, un compozitor își alege textele care îi sunt apropiate. Dacă eu, care le știu și le‑am interpretat cu diverși cântăreți de foarte multe ori, și tot mă emoționez când găsesc câte ceva special, șocant, în muzică sau în vers.
Mama mea folosește un limbaj clar, fără alambicări inutile, ajunge la esențe. Versurile au fost scrise acum 70, 80 de ani, dar sunt la fel de proaspete, moderne. Poezia e poezie până la urmă, trebuie să fie clară.
În anii ’50-’80 ea era considerată un poet mistic, metafizic etc., nu era în niciun caz „pe linie”. După 1989, situația s-a schimbat. Am retipărit totalitatea liedurilor (cântecelor) de Mihail Jora pe versurile ei (la excepționala Editură Grafoart din București, care realizează atâtea evenimente pentru memoria muzicii românești), iar la centenarul poetei (2024), în ediția mea a văzut lumina tiparului un amplu volum reunind culegerile de versuri din 1967 și 1968, dar și un mănunchi de „inedite” sau un capitol bogat (Addenda) cu diverse documente, rememorări etc.
S.D.: Mariana Dumitrescu era cunoscută în cercurile literare, dar și muzicale din acea vreme ca fiind poetă?
I.D.: Era cunoscută, desigur. De altfel, s-au scris multe lieduri, coruri, lucrări camerale, vocal-simfonice, chiar și romanțe sau muzică ușoară pe versurile ei. Menționez doar o parte din numele cunoscute și îndrăgite de public, în afară de Mihail Jora: Tudor Ciortea, Marcel Mihalovici, Ion Vasilescu, Ioan D. Chirescu, Ludovic Feldman, Doru Popovici, Carmen Petra-Basacopol, Mansi Barberis, Felicia Donceanu, Nicolae Coman, Dumitru Bughici, Irina Odăgescu-Țuțuianu, Alfred Mendelsohn, Diamandi Gheciu, Nicolae Kirculescu, George Grigoriu, Alexandru Corfescu, Dan Mizrahy, Margareta Pâslaru ș.a.
Ea citea prietenilor poeziile sau nuvelele sale, dar nu a vrut să publice.
S.D.: Credeți că se gândea că poezia sa ar putea fi transpusă pe muzică dinainte să o scrie?
I.D.: Cine știe? Poate că da. Poezia ei era melodioasă, era muzicală, se putea contopi în mod natural cu structurile muzicii.
Ca o amintire: în ultimii săi ani, când era foarte bolnavă și nu se mai putea ridica din pat, și nici nu mai putea scrie de mână, avea în cap poeziile finisate și mi le dicta, eu bătându-le la mașina de scris, așa cum puteam eu, pe atunci eram un copil. I le mai dactilografia și bunicul meu. Când erau gata, filele ajungeau și la maestrul Jora. Le discutau îndelung telefonic. Nu era zi să nu vorbească la telefon, pe toate temele posibile. De multe ori, și cu mult haz!
S.D.: Cum a fost receptată în acea vreme colaborarea lor?
I.D.: Foarte bine. De la bun început. O colaborare inedită și excepțională, între doi artiști de generații îndepărtate. Maestrul Jora era foarte cunoscut și apreciat din perioada interbelică, avea mulți elevi, mulți prieteni care, în anii aceia în care a fost surghiunit, au fost alături de el, îi duceau mâncare, lemne de foc. Doamna Jora fusese trimisă într‑un lagăr. A fost o perioadă groaznică pentru multă lume.
Orice a scris el a fost considerat întotdeauna – și pe drept – de nivel înalt. A avut un stil aparte, imediat recognoscibil, cu unele atonalisme, expresionisme. În primele decenii de creație a fost un avangardist.
S.D.: Cum vedeți astăzi valoarea acestor lieduri în repertoriul românesc?
I.D.: O văd ca un reper în cultura muzicală românească, și nu numai. Aceste cântece sunt concentrări de muzică și poezie, esențe. Sunt sigură că vor fi din ce în ce mai cunoscute. Sunt însă piese dificile, trebuie abordate cu atenție, cu migală, cu gândire, cu profunzime și meditație. Nu se dezvăluie instantaneu. Am marea bucurie de câte ori le cânt cu noi interpreți și îi văd cum pătrund, cu uimire, alături de mine, într-o lume atât de inedită, de sofisticată, magică.
La fel s-a întâmplat cu Enescu. Decenii în șir nu a fost descoperit decât parțial, și atunci doar cu lucrările mai accesibile. Spre bucuria noastră, acum însă, Enescu începe să pătrundă în forță și în înțelegere adâncă, pe plan mondial.
S.D.: Ne puteți mărturisi câteva momente vii, inedite, legate de amintirea artistică a mamei dumneavoastră ?
I.D.: Rememorez baletul Întoarcerea din adâncuri, premiera din mai 1965. Totul îmi este impregnat viu în memorie. A fost un mare eveniment, de avangardă, pentru lumea culturală de atunci. Am participat apoi la toate spectacolele, cu săli arhipline și entuziaste, emoționate.
Mama era acasă, bolnavă, nu putea să meargă la Operă, nu a fost prezentă la nicio repetiție și nici la premieră. Veneau însă protagoniștii spectacolului să o viziteze, cu mult timp înainte de premieră, să discute, să se sfătuiască: maestrul coregraf Oleg Danovski – care era cel mai apreciat specialist în perioada aceea –, dirijorul Iosif Conta – maestru de mare valoare –, balerinii Irinel Liciu și Gabriel Popescu – stele ale Operei din București –, actrița Dina Cocea (era vocea tulburătoare a Povestitoarei). Eu le deschideam ușa, îi conduceam la ea, stăteam de multe ori și ascultam crâmpeie de conversații savante sau savuroase. Am în arhivă o scrisoare a Cellei Delavrancea către mama, trimisă imediat după seara premierei. Îi povestea prietenei sale mai tinere despre emoția resimțită, împreună cu sala ticsită cu personalități, dar și de publicul larg. Sunt multe de povestit despre acest eveniment…
Un alt moment pe care mi-l amintesc o are în prim-plan pe Maria Tănase, cu care era prietenă. A venit într-o zi (mama era tot imobilizată la pat), a bătut în geam. Am deschis fereastra și am văzut-o pe Maria, cu un buchet mare de crizanteme galbene (am povestit episodul într-un film al Televiziunii naționale dedicat Mariei Tănase). A spus: „Ilinca, dă-i-l, te rog, Marianei din partea mea. Nu intru, nu vreau să o deranjez.” Și, până m-am dezmeticit, a dispărut…
S.D.: …Vă mulțumesc mult, doamnă Ilinca Dumitrescu, pentru timpul acordat.
București-Iași, mai 2026
.
Interviu realizat de Sorana Dascălu, drd. a Universității Naționale de Arte „George Enescu”, Iași
(Școala Doctorală, domeniul Muzică)