Încercând să imaginez o posibilă traducere în plan sonor a sintagmei Fire de dor, am descoperit relevanța unei expresii – țesătură sonoră a identității românești – al cărei ecou devine adecvat și cuprinzător pentru a ne purta într-o călătorie prin muzica autohtonă, de la doina arhaică la experimentul contemporan, cu ajutorul artiștilor protagoniști ai recitalului susținut de MoldoDuo. Îmbinând flautul și acordeonul într-un dialog timbral rar întâlnit, cei doi muzicieni au creat un parcurs sonor în care fiecare lucrare e o narațiune, iar fiecare notă – un fir de dor.

.

Joi, 15 octombrie 2026, ora 19:00, Aula Bibliotecii Centrale Universitare „Mihai Eminescu” a găzduit recitalul cameral „Fire de dor”, susținut de MoldoDuo – alcătuit din interpreții Ștefan Diaconu (flaut) și Radu Rățoi (acordeon). Evenimentul s-a desfășurat în cadrul celei de-a XXVIII-a ediții a Festivalului Muzicii Românești, manifestare organizată de Filarmonica de Stat „Moldova” Iași în parteneriat cu Universitatea Națională de Arte „George Enescu”. În fața publicului au fost prezentate lucrări compuse de George Enescu, Ciprian Porumbescu, Béla Bartók, Mieczysław Weinberg și Alin Chelărescu, într-o formulă instrumentală adaptată neobișnuită pentru scenele noastre – pentru flaut și acordeon.

Am avut privilegiul să asist la repetiția generală a celor doi interpreți, iar Ștefan Diaconu mi-a explicat că alegerea lucrărilor a pornit firesc de la tema festivalului: „În primul rând, este Festivalul Muzicii Românești, așa că ne-am gândit să alegem muzică de compozitori români sau muzică legată de spațiul românesc.” Radu Rățoi a completat: „Aproape tot programul este strâns legat de folclorul românesc. Rapsodia pe teme moldovenești de Weinberg și Rapsodia română nr. 1 a lui Enescu sunt bazate pe teme din folclor, iar piesa contemporană Rustem Pop de Alin Chelărescu, un compozitor tânăr care ne-a dedicat această lucrare, la fel este bazată pe un ritm și o tematică folclorică.”

Aceste coordonate au stat la baza programului care a debutat cu Rapsodia pe teme moldovenești de Mieczysław Weinberg, o lucrare ce îmbină folclorul și melodiile populare moldovenești într-o singură mișcare amplă, articulată intern în mai multe secțiuni contrastante de tempo și caracter. Din punct de vedere formal, lucrarea urmează tiparul rapsodiei din secolele XIX–XX, alternând pasaje melancolice cu dansuri tradiționale din ce în ce mai rapide. Piesa debutează într-un tempo rar și meditativ, cu o atmosferă puternic influențată de inflexiunile doinite ale spațiului românesc și moldovenesc, conturând astfel un orizont expresiv melancolic, care pregătește contrastul cu secțiunile ulterioare, de caracter tot mai vioi și dansant.

A urmat Cantabile și Presto de George Enescu – lucrare compusă în 1904 pentru flaut și pian. Adaptarea partiturii pianistice la resursele acordeonului păstrează virtuozitatea enesciană, însă o redistribuie pe clape timbrale noi: în Cantabile, acordeonul susține timbrul flautului într-o textură caldă, aproape orchestrală, sugerând sonoritatea unui cvartet de coarde, iar pasajele rapide de octave și arpegii din Presto sunt transferate butoanelor și burdufului, cerând o agilitate extremă.

A treia lucrare a serii, după Weinberg și Enescu, este Rustem Pop de Alin Chelărescu, scrisă și adaptată special pentru MoldoDuo. Piesa stilizează rustemul, un dans popular românesc din Oltenia și Muntenia, caracterizat prin pulsația asimetrică. Compozitorul valorifică această pulsație vie alternând agilitatea tehnică extremă cu suprapuneri armonice moderne, iar rezultatul devine un joc concertant de virtuozitate.

După Nocturna de Enescu și Dans țărănesc de Constantin Dimitrescu – două momente de respiro liric, seara a continuat cu Balada de Ciprian Porumbescu. Capodoperă a muzicii românești scrisă inițial pentru vioară și pian, lucrarea a fost reinterpretată de MoldoDuo pentru flaut alto și acordeon. Cu registrul său mai grav și cu o rezonanță mai caldă, mai robustă decât a flautului standard, flautul alto aduce în prim-plan o amprentă de doină arhaică. În același timp, acordeonul preia partitura pianului. Flautul alto expune tema principală cu un vibrato larg și cald, în timp ce acordeonul generează o atmosferă intimă, meditativă. Aranjamentul demonstrează spiritul inovator al celor doi artiști, care reușesc să păstreze neatins nostalgia și lirismul profund al lui Porumbescu, oferindu-i însă o imagine acustică modernă și inedită.

Momentul care a marcat în mod special seara a fost Rapsodia română nr. 1 de George Enescu, interpretată în versiune solo pentru acordeon. Înainte de a începe lucrarea, Radu Rățoi a mărturisit publicului că își dorește să demonstreze că acordeonul poate fi considerat o orchestră simfonică portabilă și că intenționează metaforic să transmită această senzație. Reducția Rapsodiei române nr. 1 la un singur instrument, fără a pierde din măreția și energia finalului, este considerată o piatră de încercare în lumea muzicală contemporană. Prin acest aranjament solo, Radu Rățoi a demonstrat că este un reper al interpreților acordeoniști, capabil să șteargă granițele dintre muzica populară și cea cultă. În această seară, acordeonul a sunat când ca o orchestră întreagă, când ca un instrument solist de o expresivitate uluitoare. A fost un moment de virtuozitate și sensibilitate care a confirmat încă o dată talentul și măiestria interpretului.

Finalul a fost rezervat Dansurilor românești de Béla Bartók, în aranjamentul realizat de MoldoDuo. În interpretarea duo-ului, cele șase dansuri au fost transpuse într-un arc expresiv coerent – de la energia Jocului cu bâtă, la caracterul misterios al Pe loc și apoi la lirismul doinit al Buciumeanei, până la Poarga Românească și Mărunțelul, cu ritmul lor sincopat. Pe parcursul ciclului, Ștefan Diaconu a alternat cavalul, flautul piccolo, flautul normal și fluierul, conferind astfel lucrării o autenticitate și o forță expresivă deosebite.

.

Dincolo de varietatea repertoriului, ceea ce a caracterizat întreaga seară a fost capacitatea celor doi muzicieni – Ștefan Diaconu și Radu Rățoi – de a da fiecărei lucrări o identitate expresivă proprie. Recitalul „Fire de dor” s-a dovedit a fi o fuziune reușită între repertoriul consacrat și pagina contemporană, readucând în prim-plan bogăția culturii muzicale românești. Pentru publicul ieșean, obișnuit cu o viață culturală bogată, a fost o întâlnire cu muzica românească în ipostazele ei cele mai diverse.

.

ANA CUȘNIR, anul I Master, Muzicologie