Concertul pentru vioară în la minor, opus 82 de Aleksandr Glazunov a fost ascultat mai rar la Iaşi. Melodica instrumentului solist, dezvoltările textului muzical rezervat orchestrei (tumultuoase doar în secţiunea finală) dezvăluie încă din prima temă a lucrării caracterul romantic. Un romantism temperat, conform indicaţiei înscrisă deasupra portativelor primei părţi – Moderato. Tot ce asculţi rămîne în climat nostalgic, discursul viorii este, bineînţeles, subliniat melodic, dar în pofida ornamentelor ce luminează elementele tehnice şi expresive, patetismul nu dă pe dinafară, ci lasă inocenţa să se exprime liber. Atît în cazul viorii, cît şi al orchestrei. Toate ingredientele genului concertant sunt la locul lor: dublele corzi, înălţarea melodiei în registrul acut, flageoletele, tempo-urile rapide. Spre deosebire de multe concerte pentru vioară din perioada romantică, tocmai partea a II-a, Andante sostenuto, impune solistului trecerea de la expresia reţinută la contrariul expansiv, încă un aspect atipic fiind alocarea cadenţei solistice la finalul părţii mediane. Glazunov a respectat cutuma opusului romantic şi a inventat o temă melodică maiestuoasă, strălucitoare pentru începutul părţii a III-a, a lăsat în voia ei o melodie populară rusească de dans, pentru a inspira tot discursul spiritual lăsat viorii.
Vlad Stănculeasa a demonstrat muzicalitate şi bună stăpînire a tehnicii violonistice, dobîndită la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, Academia Internaţională Yehudi Menuhin din Elveţia şi la Conservatorul din Lausanne. Au fost evidente acurateţea sonoră, lejeritatea şi agilitatea tehnică, dar mai puţin subliniate fluxul dramaturgic, strălucirea textului muzical ce-i aparţine ca solist. Cu siguranţă, alte texte concertistice din repertoriul violonistic vor lumina deplin,cu prilejul viitoarelor apariţii la Iaşi, calităţile foarte tînărului interpret.

Exact o jumătate de secol desparte momentul definitivării celor două lucrări înscrise în programul simfonic din 3 februarie. În 1953, Dmitri Şostakovici depăşea numărul fatidic 9, impus de Beethoven cu ultima sa simfonie, număr care i-a obsedat pe mulţi compozitori dornici să-l egaleze. Opus-ul în mi minor a fost pentru Şostakovici o eliberare, abia dispariţia dictatorului Stalin, duşmanul său de moarte, dîndu-i libertatea creionării portretului în partitură. Spre deosebire de Concertul lui Glazunov, Simfonia a X-a în mi minor opus 93 s-a bucurat de cîteva versiuni interpretative la Filarmonica Moldova” – îmi amintesc serile memorabile datorate dirijorilor Alexandru Lăscae (2003), Misha Katz (2006), Tiberiu Soare (2012) şi Adrian Petrescu (2015). Orchestra cunoaşte această lucrare monumentală şi cred că o interpretează de fiecare dată cu multă dedicaţie pentru că muzica este excepţională şi pentru că toţi instrumentiştii au prilejul să-şi demonstreze calităţile tehnic-interpretative, solistice. Şostakovici acorda o atenţie specială fiecărui instrument din ansamblul simfonic, singur sau tuttist (în cadrul unui grup şi chiar în întreaga adunare de pe scenă). Pasajele compuse pentru un trompetist, pentru un clarinetist, pentru un oboist, pentru un cornist, pentru un instrument de percuţie sau pentru toate cele înglobate în orchestră au individualitate melodică, expresivă, atrag imediat atenţia celui ce ascultă. La fel, părţile extrem de ritmate în care toţi cîntă, pretind chiar fiecăruia virtuozitate tehnică. De aici încolo, se pune problema omogenităţii, a sincronizării tuturor partidelor de instrumente. Marea calitate a tînărului dirijor Vlad Vizireanu a fost puterea de a-i stăpîni şi motiva pe fiecare.

Dacă în părţile lente (I şi IV), dramatismul, prezenţa insidioasă ori violentă a răului ar fi meritat mai multă susţinere, părţile dinamice, în ritm alert (cum este spectacolul covîrşitor din partea a II-a) au fost excelent realizate de Vlad Vizireanu, iar orchestra şi-a dovedit marile calităţi. Sigur, Şostakovici a compus simfoniile pentru un aparat orchestral imens, care poate exprima tot spiritul dramatic, tragic al ideilor-matrice, toată strălucirea sonoră. Filarmonica din Iaşi nu are atîţia instrumentişti cîţi ar fi nevoie pentru interpretarea simfoniilor de Bruckner, Mahler sau Şostakovici. Tocmai acest impediment a fost în cea mare parte depăşit de instrumentiştii experimentaţi şi de cei foarte tineri, uniţi într-un ansamblu bine sudat, capabil să realizeze o variantă memorabilă a Simfoniei a X-a de Dmitri Şostakovici.