Cea de-a doua zi dedicată Simpozionului Naţional de Muzicologie din Iaşi s-a desfăşurat în aceeaşi sală „George Pascu” din incinta Corpului Artes al Universităţii Naţionale de Muzică „George Enescu”, începând cu ora 10.00 şi având în program următoarele două secţiuni. A IV-a secţiune a fost denumită după proiectul de cercetare aparţinând referenţilor înscrişi şi subiectele abordate de aceştia – Muzicile puterii. Muzică și muzicieni în regimurile totalitare din Europa secolului al XX-lea. Cercetarea aparţine unui grup de muzicologi de la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, ideea fiind iniţiată de prof. univ. dr. Nicolae Gheorghiţă şi finanţată de Fondul de Dezvoltare Instituţională CNFIS-FDI-2018-0365. Domeniul vizat prin acest proiect se referă la susţinerea cercetării de excelenţă din universităţi, iar perioada prevăzută pentru desfăşurarea acestuia este de la data de 15 mai până la 15 decembrie 2018. Secţiunea simpozionului ieşean dedicată proiectul bucureştean a fost moderată de prof. univ. dr. Laura Vasiliu, care a subliniat importanţa şi necesitatea dezbaterilor pe tema raportului dintre muzică şi politică în contextul frământat al României socialiste dinainte de Revoluţia din decembrie 1989.
Prima comunicare din cadrul proiectului Muzicile puterii a fost susţinută de prof. univ. dr. Nicolae Gheorghiţă – „ȘI NOI ÎL CÂNTĂM PE STALIN!” – Creația muzicală din Republica Populară Română la aniversarea a 70 de ani ai genialissimului Generalissim (1949). Studiul urmăreşte seria de manifestări organizate în Republica Populară Română cu ocazia aniversării vârstei de 70 ani a lui Stalin, o întreagă mobilizare de forţe în toate domeniile de activitate (publicare de cărţi, albume, lansare de filme, organizare de conferinţe, expoziţii, festivităţi solemne, competiţii proletare), determinând o adevărată „psihoză colectivă” dedicată „Marelui Om” (după cum a precizat autorul în timpul prezentării). În plan muzical, au fost compuse peste 110 creaţii corale, instrumentale, vocal-instrumentale cu acest prilej, impunându-se un set de norme creatoare stricte, prin care unicul stil permis în toate artele viza realismul socialist, iar manifestarea altor tendinţe, idei novatoare sau experimente datorate inspiraţiei din surse exterioare cadrului vizat constituiau „devieri formaliste”, cu risc ridicat de instigare împotriva sistemului politic considerat ideal şi perfect pentru bunăstarea întregii ţări. Tot în 1949 are loc şi transformarea Societăţii Compozitorilor Români în Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din R.P.R., al cărei scop esenţial devenea elidarea moştenirii culturale a trecutului şi crearea unui stil nou, curat, în acord cu principiile proletcultismului.
Un aport deosebit în descoperirea şi evidenţierea unor documente semnificative ce au rămas din perioada celui de-al Doilea Război Mondial şi a primilor ani de dictatură comunistă l-a avut prof. univ. dr. Antigona Rădulescu prin cercetarea dumneaei – O incursiune în arhivele Universității Naționale de Muzică din București (perioada 1939-1954). Prin consultarea unor surse rar investigate ale Fondului arhivistic şi Serviciului de cadre UNMB, cercetătoarea a scos la lumină declaraţii, acuzaţii, reacţii, mărturii ale membrilor instituţiei din acele timpuri, unele cu intenţie calomnioasă, altele cu caracter forţat, conţinând formulări subtile ce ocolesc prejudiciile asupra colegilor. Din punct de vedere statistic, dna Antigona Rădulescu a observat o disproporţie cantitativă şi o diferenţă de conţinut între documentele care acoperă anii dinaintea şi din timpului războiului şi cele din primul deceniu postbelic. Fenomenul de rezistenţă s-a manifestat diferit înainte şi după al Doilea Război Mondial, din cauza puterilor diferite care au acţionat din exterior asupra statului român. Astfel, dacă în perioada interbelică existau încă forţe democratice, capabile să apere valorile culturale şi principiile sănătoase ale evoluţiei şi dezvoltării ţării noastre, după 1945, schimbarea s-a impus radical, cu intenţia de a transforma din temelii întregul sistem de gândire, activitate şi creaţie. Contribuţia autoarei în acest sector de cercetare este valoroasă prin evidenţierea unor aspecte ştiute de muzicienii de astăzi într-un mod mai degrabă indirect, fără a avea contact cu sursele originale ale istoriei sistemului academic românesc din domeniul muzical.
O altă consecinţă a instaurării regimului comunist în România a fost limitarea contactului cu lumea internaţională şi blocarea accesului la materiale străine de orice fel, dacă acestea nu erau avizate de viziunea ideologică a noilor lideri politici. În această direcţie se înscrie cercetarea semnată de conf. univ. dr. Florinela Popa, vizând Distorsionările politico-ideologice ale scrisului despre muzică în România. Studiu de caz: receptarea lui Serghei Prokofiev. Având deja o monografie despre compozitorul rus, publicată în 2012, autoarea studiului şi-a continuat investigaţia în scopul reflectării modului variabil de a se scrie despre una şi aceeaşi personalitate muzicală ca urmare a presiunii politice exercitate asupra intelectualităţii româneşti. Comunicarea Florinelei Popa constituie rezultatul unei cercetări laborioase a textelor jurnalistice scrise despre S. Prokofiev din anii `30 până în primul deceniu postdecembrist, fie de către criticii muzicali români (de la Miron Grindea la Alfred Hoffman), fie de compozitori (Zeno Vancea, Sergiu Sarchizov) sau istoriografi (Ovidiu Varga, Octavian Lazăr Cosma). Parcurgerea acestor surse a determinat împărţirea acestei perioade în 5 etape, după cum le-a descris autoarea însăşi:
1) Perioada interbelică, în care România, orientată spre Occident, a avut relații diplomatice reci cu Moscova – În urma a două recitaluri susținute la București (în martie 1931), Prokofiev a fost perceput deopotrivă ca un compozitor „european” și „rus”. Totodată, presa muzicală românească a manifestat un viu interes față de „muzica bolșevică”, practic necunoscută la noi.
2) Sovietizarea României după Al Doilea Război Mondial (1945 – cca. 1960) – Au apărut câteva articole despre Prokofiev, scrise după moartea compozitorului (1953), care au denigrat, din rațiuni ideologice, creația sa „occidentală” (dintre anii 1918-1932), considerată viciată de „curentele formaliste” ale Vestului.
3) Relativa relaxare politică de la finele anilor ’60 și distanțarea față de Moscova după 1965 – Scrisul despre Prokofiev a căpătat noi valențe, mai ales prin popularizarea lucrărilor sale „occidentale” și ignorarea ideologiei comuniste.
4) Naționalismul agresiv instituit de Ceaușescu după 1971
5) Perioada de după 1990, anti-comunistă (cel puțin la nivel declarativ) – După izolarea culturală a anilor ’70, ’80, în care muzicologii români s-au ocupat preponderent de muzica românească, interesul față de Prokofiev a revenit treptat din 1991, anul centenar al nașterii compozitorului.
Studiul despre „Noua operetă românească” a anilor ’50: instrument în construirea socialismului nu a putut fi prezentat publicului prezent la simpozion, absenţa autoarei – prof. univ. dr. Valentina Sandu-Dediu – incitând interesul asupra conţinutului referitor la folosirea unui gen de divertisment în vederea controlării percepţiei publice asupra noii realităţi, pentru unii receptori (avizaţi) prin mijloace evidente, iar pentru alte categorii, prin procedee de manipulare subliminală a gândirii, limitând şi mai mult orizontul cultural al publicului larg. Aşteptăm cu mult interes apariţia studiului într-un format scris!
În studiul intitulat Muzicologia bizantină şi regimul comunist din România: o reevaluare, conf. univ. dr. Costin Moisil a prezentat o perspectivă de ansamblu asupra cercetărilor existente în domeniul bizantinologiei, referitoare la statutul privilegiat (dacă ne putem exprima astfel) al muzicii bisericeşti în timpul regimului comunist, datorită permisivităţii în cercetarea manuscriselor şi promovarea cântărilor religioase ca forme de susţinere a ideologiei naţionaliste. Autorul s-a raportat la scrierile lui Franz Metz (1995) şi Nicolae Gheorghiţă (2015) pe acest subiect, realizând o sinteză a aspectelor cercetate de aceştia şi aducând, totodată, elemente noi.
Ciclul cercetărilor şi dezbaterilor realizate în cadrul proiectului Muzicile puterii. Muzică și muzicieni în regimurile totalitare din Europa secolului al XX-lea s-a încheiat cu o comunicare ştiinţifică provocatoare prin observaţiile cu caracter generalizant, ideile personale subtil formulate, prin problemele cu caracter deschis sesizate şi lansate ca forme de cunoaştere, autocunoaştere şi înţelegere a trecutului de către generaţiile compozitorilor contemporani. Studiul intitulat De la „Orfeul moldav” la „N-Escu”: etape ale posterității enesciene, semnat de Vlad Văidean, doctorand al Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti sub îndrumarea prof. univ. dr. Valentina Sandu-Dediu, porneşte de premisa detaşării lui George Enescu de generaţia muzicienilor de care a fost strâns legat nu atât în calitate de fondator al unei şcoli de compoziţie (în sensul de a fi dominat generaţiile contemporane ca maestru generator al unor epigoni stilistici), ci mai degrabă ca „geniu protector”, care a inspirat prin „inovaţiile blânde şi disimulate ale artei sale”, insuflând muzicienilor din jurul său curajul şi independenţa constituirii unor sisteme de gândire artistică originală. Termenii puşi între ghilimele nu vizează o exprimare metaforică sau stilizată, ci constituie citări ale expresiilor folosite de tânărul cercetător pentru a surprinde esenţa atât de fascinantă a marelui muzician şi OM care a fost George Enescu. Aspectele puse în discuţie de Vlad Văidean vizează gradul de raportare la stilul enescian a generaţiilor de creatori afirmaţi după intrarea în eternitate a compozitorului, abordând mai întâi aşa-numita generaţie post-enesciană, apoi avangarda anilor `60-`70 (pe care o consideră o consecinţă îndepărtată a asimilării modelului său creator) şi ajungând la noua şcoală de compoziţie de după Revoluţie, ale cărei tendinţe şi orientări estetico-stilistice au un grad ridicat de variabilitate, de la interesul pentru tradiţiile arhaice până la experimentele cele mai recente în domeniul tehnologiei şi ingineriei de sunet. În final, problematica expusă de autorul acestei cercetări rămâne, mai degrabă, o întrebare adresată posterităţii, având un aport important pentru generaţiile care ne vor urma.
*******************************************************************************************************
Secţiunea a V-a a simpozionului a vizat un domeniu conex muzicologiei, dar strâns legat de aceasta prin metodele de investigaţie folosite şi perspectiva structurală a organizării subdomeniilor de cercetare: Istoriografie muzicală: muzică psaltică, muzică veche românească. Moderatorul dezbaterilor a fost conf. univ. dr. Zamfira Dănilă, cercetător ieşean specializat în direcţia bizantinologiei şi a istoriografiei muzicale, cu precădere din spaţiul moldav.
Constantin Răileanu, cunoscut mediului academic ieşean prin concertele susţinute alături de ansamblurile distincte, dar cu acelaşi nume – Anton Pann –, a revenit la Iaşi în ipostaza de cercetător, având deja titlul de Doctor în muzică al Universității Naționale de Muzică din București (2007-2014) și continuându-şi pasiunea pentru investigarea muzicii vechi ca doctorand în cadrul Departamentului de Studii Muzicale al Școlii de Arte Frumoase al Universității „Aristotelis” din Tesalonic. Studiul său, intitulat Repere stilistice identitare în viziunea artistică a lui Anton Pann, surprinde contextul secolului al XIX-lea prin numeroasele transformări politice şi sociale generate de mişcările de eliberare naţională, determinând trecerea de la dominaţia otomană pe toate planurile existenţiale la dezvoltarea unei culture independente, orientată spre emanciparea gândirii umane. Anton Pann, asemenea contemporanilor săi intelectuali, s-a raliat acestei mişcări prin realizarea de culegeri, creații muzicale proprii, traduceri și adaptări, având o activitate prolifică. În operele sale literare, teoretice și muzicale, Anton Pann aplică un principiu de selecție și creație în „stil românesc național” cu scopul emancipării claselor sociale din mahalalele și satele românești. Stilul acesta a devenit emblematic pentru identitatea națiunii române într-un context politic efervescent la nivelul întregii Europe, dobândind un caracter normativ pentru următoarele generații de intelectuali și constituind un moment important în istoria culturii românești din prima jumătate a secolului al XIX-lea.
Următoarea comunicare, susţinută de conf. univ. dr. Irina-Zamfira Dănilă, a avut ca subiect Mărturii despre creația lui Nectarie Protopsaltul și a lui Nectarie Frimu – în Ms. 7 de la Biblioteca Mitropoliei Moldovei și Bucovinei din Iași. Lucrarea face parte dintr-un proiect mai amplu de catalogare a întregului fond de manuscrise muzicale psaltice de la Biblioteca Ecumenică „Dumitru Stăniloae”, urmărind prezentarea codicologică a manuscrisului, a conținutului muzical-liturgic, a autorilor de cântări, a surselor acestora, precum și pe sublinierea importanței codexului analizat în contextul fondului de manuscrise muzicale psaltice de la BMMB Iași – un valoros tezaur de cărţi şi documente din domeniul teologic, deţinând peste 100.000 de unităţi arhivistice. Ms. 7 de la BMMB, este un Antologhion psaltic, în limba română cu alfabet chirilic, copistul și locul copierii sunt necunoscute, existând posibilitatea de a fi fost alcătuit chiar la Muntele Athos, între anii 1877-1880 (cf. Florin Bucescu, Cântarea psaltică în manuscrisele moldovenești – secolul al XIX-lea. Ghidul manuscriselor – Moldova, sec. XIX, Iași, Editura Artes, 2009, p. 108). Manuscrisul 7 conține, majoritar, cântări de la diferite slujbe traduse de Nectarie Schimonahul (1804-1899). Acesta a fost unul dintre cei mai renumiți psalți și compozitori români, fondator de școală de muzică psaltică, care a activat în Sfântul Munte, în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În ms. 7 este inclusă și o variantă mai rar întâlnită a „Slavei la stihoavna Miercurii cei Mari”, Doamne femeia ce căzuse, aparținând unui alt compozitor moldovean, Nectarie Frimu, originar tot din Huși ca și Nectarie Protopsaltul, dar care a activat la Iași. Nectarie Frimu (†1856), distins pentru meritele sale cu titlul onorific de „ierarh de Tripoleos”, a fost autor al Antologhiei – Liturghier și Utrenier-Vecernier (1840 respectiv 1846), unele dintre primele lucrări de acest gen în limba română și notație hrisantică, deosebit de apreciate în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Contribuţia autoarei în acest sector de cercetare este consistentă, prin volumele publicate şi cele peste 40 de studii şi articole publicate în reviste de specialitate.
Cătălin Cernătescu, doctorand al Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti, avându-l în calitate de coordonator ştiinţific pe prof. univ. dr. Nicolae Gheorghiţă, a realizat o cercetare riguroasă a unui cânt bizantin străvechi, urmărind din punct de vedere semiografic evoluția şi Exegezele irmosului calofonic „Την σην ειρήνην” (Pacea Ta) de Petru Berechet (c. 1650 – c.1725). Poate cel mai cunoscut irmos din Calofoniconul de limbă greacă, Την σην ειρήνην s-a aflat în atenția multor exegeți dintre secolele XVIII și XIX care au dorit să explice notația originală stenografică a piesei. Anastasios Vaïas (a doua jumătate a sec. al XVIII-lea), Gheorghios Ogurlu (sf. sec. XVIII-1866), Grigorie Protopsaltul (1777-1822) și Hurmuz Hartofilax (c. 1770-1840) sunt numai câțiva dintre cei care au transcris analitic melodia irmosului amintit, o contribuție majoră având și exegeții și traducătorii de limbă română, Macarie Ieromonahul (1750-1836), Visarion Protopsaltul (1794-1844) și Anton Pann (1797-1854). Studiul comparat al variantelor semiografice relevă tendința muzicienilor de a nota cât mai precis ornamentele provenite din tradiția muzicală orală, rezultând diferențe semnificative între diversele transcrieri. În vreme ce exegezele hrisantice ale irmosului Την σην ειρήνην sunt foarte răspândite în spațiul elenofon, cele în notațiile de tranziție sunt rar întâlnite în manuscrise și, de cele mai multe ori, unice. Transcrierile muzicienilor autohtoni în noua grafie furnizează informații privind mecanismele procesului de adaptare lingvistică și implicațiile modificării planului melodic.
Un alt doctorand prezent la simpozionul ieşean, îndrumat de asemenea de prof. univ. dr. Nicolae Gheorghiţă, a fost Ştefan Aurel Ştefan, a cărui cercetare a vizat Aspecte ale traducerii și adaptării repertoriului muzical bizantin în limba română. Studiu de caz: slava „Astăzi Dumnezeu” de Visarion Protopsaltul (1794 – 1844). Studiul urmăreşte o secțiune din activitatea de translatare a repertoriului muzical de influență bizantină propusă de Visarion de la Neamț, fiind structurat în două secțiuni: prima tratează viața, activitatea și mediul în care a activat Visarion, iar cea de-a doua propune o analiză comparativă din punct de vedere morfologic și sintactic a unei lucrări muzicale bizantine. Cadrul istorico-muzical al epocii premergătoare compozitorul nemțean a fost o perioadă marcată de transformări în domeniul muzicii ecleziastice, remarcându-se autoritatea mediului monastic nemțean în promovarea artei muzicale bizantine prin valorificarea repertoriului. În cea de-a doua parte a studiului, autorul a conturat o analiză comparativă a unei compoziții din repertoriul Doxastarului lui Iacov Protopsaltul, cu varianta românească a lui Visarion. Prima etapă a analizei a vizat identificarea deosebirilor lingvistice care stau la baza diferențelor de tratare muzicală. Scopul cercetării este de a oferi o imagine comprehensivă a mecanismelor de traducere și adaptare a unei cântări reprezentative pentru calendarul liturgic prin evidențierea unor trasee modale, a unor modulații sau modificări de fraze melodice.
Simpozionul s-a încheiat cu prezentarea ştiinţifică susţinută de prof. univ. dr. Elena Chircev (Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca), a cărei activitate intensă în domeniul muzicologiei şi bizantinologiei s-a concretizat în cadrul sesiunii de comunicări de pe 24 noiembrie printr-o viziune de sinteză asupra Creației muzicale româneşti de sorginte bizantină în perioada 1918-2018. Anul Centenarului a fost marcat în planul cercetării istoriografice propuse de Elena Chircev prin realizarea unei panorame a creaţiei muzicale monodice de tradiţie bizantină de pe parcursul celor o sută de ani, aparţinând psalţilor români. Una din ideile importante evidenţiate de dumneaei este aceea că, deși întreg secolul XX este dominat de valorificarea prin armonizare a melodiilor consacrate din stranele românești, muzica redată cu notația neumatică specifică Bisericii Ortodoxe continuă să existe, dar cu discontinuități. Pe parcursul unui secol frământat și marcat de schimbările regimului politic, compoziția psaltică înregistrează un hiat în primele decenii ale regimului totalitar, pentru a se îmbogăți, treptat, după 1980, cu numeroase creații care poartă amprenta specificului românesc. Alături de psalții care au compus muzică bisericească originală sunt amintiți și cei mai importanți alcătuitori ai colecțiilor de cântări bisericești. Printre aceștia se remarcă părintele Victor Ojog, autor al unui Anastasimatar pentru Mănăstirea Neamț. Se insistă asupra caracteristicilor bogatei creații a arhid. Dr. Sebastian Barbu-Bucur, cel mai important compozitor al perioadei recente, cunoscător avizat și abil păstrător al tradiției muzicale bizantine.
Simpozionul Naţional de Muzicologie organizat de Universitatea Naţională de Arte „George Enescu” în parteneriat cu Filiala Iaşi a Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România a avut în acest an, cu ocazia celei de-a VIII-a ediţii, un caracter festiv, de sărbătoare, în deplină sincronie cu Centenarul Marii Uniri. Subiectele abordate, dezbaterile generate, contribuţiile aduse cercetării muzicologice româneşti au conferit acestui eveniment ştiinţific o amplă anvergură tematică, prilejuind o reuniune intelectuală şi cordială deopotrivă, încununată de succes.
Asist. univ. dr. Mihaela Balan